Sfântul Teofan Zăvorâtul
Acum e proslăvită Sfânta Maria Egipteanca, dintre marile păcătoase o mare dreaptă.
Aşadar, bucuraţi-vă, păcătoşilor! Vă e deschisă nu numai uşa pocăinţei, ci şi cămara slavei! Uitaţi-vă ce era Maria şi ce a ajuns, şi însufleţiţi-vă spre a alerga cu bărbăţie pe calea ei.
Domnul a chemat-o, ea s-a sculat şi a mers – şi mergând, nu s-a mai întors să privească înapoi. Şi pe noi toţi ne cheamă acum Domnul – şi cine n-a răspuns la această milostivă chemare a Lui? Aproape toţi s-au pregătit pentru primirea sfintelor Taine, s-au spovedit şi s-au împărtăşit, adică au răspuns chemării şi s-au sculat. Deci, să mergem acum neabătut şi pe calea pe care a mers Maria, ca să ajungem şi acolo unde a ajuns ea în cele din urmă.
Sfânta Maria, pocăindu-se, a lăsat tot şi, trecând Iordanul, petrecând acolo în pustie vieţuire cumplit de aspră, s-a curăţit de patimi şi s-a mântuit. Iată pilda! Pregătiţi-vă să-i urmaţi.
Poate că nimeni dintre noi nu a făgăduit să facă chiar la fel; dar toţi suntem datori să facem tocmai la fel, dacă este să ţinem seama nu de înfăţişarea dinafară a faptelor sfintei, ci de duhul şi de puterea lor.
Depărtându-se în pustie, sfânta Maria s-a rupt de înşelările lumii şi prin aceasta a înlăturat toate ispitele din partea lor. După aceasta, păcatul putea să o atragă doar prin trup. Dar nici trupul n-avea odihnă în pustie. Postul, culcarea pe jos, arşita şi gerul îl istoveau. Şi iată două mijloace puternice prin care sfânta a ţinut piept în luptă şi a învins păcatul: depărtarea de lume şi istovirea trupului.
Istovirea trupului este un mijloc lesne de înţeles şi la îndemână pentru noi toţi. Micşorează raţia de hrană, rânduieşte-ţi mai multă osteneală şi mai puţină odihnă şi somn, în locul moliciunii alege asprimea, în locul căldurii frigul, în locul moleşelii încordarea, în locul tuturor mângâierilor trupeşti chinuirea de sine – şi vom istovi trupul nostru, iar prin aceasta vom istovi patimile ce-şi au în el sălaşul.
Dar cum să ne îndepărtăm de lume noi, cei care trăim în lume?
Este o îndepărtare de lume cu trupul – aceasta este îndepărtarea în pustie; dar este şi o îndepărtare de lume fără a ieşi din lume: îndepărtarea de felul ei de viaţă.
Prima nu e la îndemâna tuturor şi nu stă în puterea tuturor; a doua e de datoria tuturor şi trebuie împlinită de către toţi.
Şi iată, tocmai la aceasta ne chemă sfântul Andrei în canonul său atunci când sfătuia să ne îndepărtăm în pustie prin legiuirea bună.
Aşadar, leapădă năravurile lumeşti, şi fiecare faptă a ta, fiece pas al tău, să le săvârşeşti aşa cum porunceşte legea cea bună a Evangheliei: şi ai să vieţuieşti în mijlocul lumii ca în pustie.
Aceasta bună legiuire se va face între tine şi lume ca un perete despărţitor, din pricina căruia nu vei vedea lumea. Ea va fi înaintea ochilor tăi, însă ca şi cum nu ar fi.
În lume vor continua schimbările ei, iar tu vei avea rânduielile tale.
Lumea va merge la teatru, tu la biserică; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va fi la plimbare, tu acasă, în însingurare; ea va fi întru grăire deşartă şi glume, tu întru tăcere şi slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va fi în plăceri, tu în osteneli; ea va citi romane deşarte, tu vei citi Dumnezeieştile Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi; ea va fi la petreceri, tu vei sta de vorbă cu cei de un cuget cu tine sau cu părintele duhovnicesc; ea îşi va face socoteli egoiste, tu vei face jertfa de sine; ea va fi în visări pătimaşe, tu în cugetare la cele Dumnezeieşti.
Şi astfel, în toate trasează-ţi reguli şi introdu-ţi rânduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti – şi vei fi în lume în afara lumii, ca în pustie. Nici tu nu vei fi văzut în lume, nici lumea nu se va vedea în tine. Vei fi în lume pustnic – şi vei deveni următor al sfintei Maria, fără a te îndepărta în pustie.
Dacă, precum am amintit, vei adăuga la aceasta şi ţinerea trupului tău în post, în osteneli, în priveghere şi, îndeobşte, în lipsa de orişice odihnă, vei stăpâni amândouă mijloacele cu care şi-a biruit patimile Sfânta Maria şi s-a mântuit.
Pe scurt, în două vorbe: fugi de odihna trupului şi pune-ţi rânduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti, altfel spus îngrădeşte-te cu legiuirea cea bună. Fă aşa: vei birui patimile şi tu, te vei mântui.
Căci, iată, potrivit învăţăturii Sfântului Isaac, ce va fi cu tine dacă vei stăpâni amândouă aceste mijloace: supunere a simţurilor, trezvie a minţii, blândeţe a gândurilor, mişcări luminoase ale minţii, sârguinţă la fapte, gânduri înalte şi subţiri, lacrimi ce nu cunosc măsura, pomenire a morţii, întreaga înţelepciune curată, departe de orice închipuire ce ispiteşte gândul, înţelegere de taină, la care mintea ajunge cu ajutorul cuvintelor Dumnezeieşti, frica ce taie lenevia şi nepăsarea şi stinge orice poftă – iar în cele din urmă, libertatea omului adevărat, bucuria şi învierea sufletească împreună cu Hristos întru împărăţia Lui. Iată şi mântuirea.
Iar dacă cineva se va arăta nepăsător faţă de aceste două mijloace, să ştie următorul lucru: nu doar că se va vătăma pe sine în toate privinţele, ci va clătina şi însăşi temelia virtuţilor. Acestea, dacă le va păstra în sine şi va rămâne întru ele, sunt începutul şi capul lucrării Dumnezeieşti în suflet, uşa şi calea către Hristos: asijderea, dacă cineva se rupe şi se depărtează de ele, ajunge la patimile potrivnice lor: răsfăţul trupului şi rătăcirea trupească, adică umblarea după obiceiurile lumii, care deschid intrare în suflet tuturor păcatelor şi tuturor patimilor.
Căci arată numai îngăduinţa faţă de obiceiurile lumii, care nu sunt altceva decât rătăcire trupească – arată numai îngăduinţă faţă de această rătăcire, şi să vezi ce o să iasă! Alunecări nepotrivite şi neaşteptate (continui cuvântul sfântului Isaac), care apropie de căderi, viforul simţirilor [senzaţiilor] puternice stârnite prin văz, grabnica aprindere ce pune stăpânire pe trup, gândurile neînfrânate, ce tind către cădere, răcirea dragostei faţă de cele Dumnezeiesti şi desăvârşita părăsire a regulilor vieţii tale noi, reînnoirea faptelor rele care fuseseră uitate şi deprinderea altora, pe care înainte nu le cunoscusei.
Şi patimile care, cu harul lui Dumnezeu, fuseseră deja omorâte în suflet şi nimicite prin uitarea aducerilor aminte păstrate în minte, încep să se pună iar în mişcare şi să silească sufletul la lucrarea lor.
Iată ce se întâmplă în tine ca urmare a primei îngăduinţe faţă de păcat, adică a rătăcirii trupului după năravurile lumii şi a nerăbdării în suferirea petrecerii necăjite în noua rânduială de viaţă.
Iar cele ce au loc ca urmare a facerii pe placul trupului şi mai ales pe placul pântecelui, sunt cu neputinţă chiar a fi înşirate: greutate în cap, mare împovărare în trup şi slăbiciune în muşchi, părăsirea pravilelor de rugăciune, lenevia de a face metanii, întunecarea şi răcirea inimii, îngroşarea minţii şi gândurilor, o ceaţă groasă şi de nepătruns, ce se întinde în tot sufletul, o puternică trândăvire şi plictiseală în orisice lucrare după Dumnezeu, precum şi neputinţa de a gusta în vremea citirii dulceaţa cuvintelor Dumnezeieşti, rătăcirea gândurilor pe tot pământul, privelişti spurcate ce umplu sufletul si aprind pofta; neîncetată şi nesuferita aprindere în tot trupul, de unde vin noi gânduri amăgitoare, cu care împreunându-se sufletul, cade în patimi de ocară, la început în sine însuşi – prin încuviinţare -, apoi şi în afară – prin faptă.
Iată roadele amare care se nasc din rătăcirea după năravurile lumii şi din toată odihna trupului! Ştie vrăjmaşul că cel ce i se va supune va fi prada lui sigură. Ca atare, se străduieşte în fel şi chip fie să strice noile rânduieli de viaţă bună, fie să ne plece spre a face oarecare îngăduinţă trupului.
Faci o asemenea îngăduinţă, cazi în alta – şi în nici una dintre ele nu vei scăpa de căderea în păcat şi de întoarcerea patimilor dinainte.
Fii îngăduitor faţă de trup, şi el te va aduce la îngăduinţa şi faţă de năravurile lumii.
Un vrăjmas te va da pe mâna altuia, fără a înceta să te lucreze şi el; şi în doi te vor duce de fiecare dată la cădere.
Ştiind de acest necaz, să ţii piept cu tărie în ceea ce ai început.
Pentru trup va lupta iubirea de această viaţă, pentru lume – dorinţa de a plăcea oamenilor. Adu împotriva lor ajutoare: în chinuirea trupului simţirea vieţii celei adevarate, şi în respingerea obiceiurilor lumii – tovărăşia cu oamenii adevăraţi. Trupul va începe să se smiorcăie şi sufletul să tânjească ? Înarmează-te cu răbdare, însufleţeşte-te cu acest gând: că te aşteaptă moartea, îngăduinţa faţă de trup şi de năravurile lumii naşte moartea prin căderea în păcat: moartea cea adevărată şi veşnică. Şi trupul dimpreună cu lumea îi sperie cu moartea pe cei ce merg împotriva cerinţelor lor, însă aceasta moarte e părută – nu adevărată, ci născocită de vrăjmaş ca să bage în sperieţi. Mai bine să fim gata de aceasta moarte spre mântuire, pentru a scăpa de moartea cea pierzătoare.
Bineînţeles, acesta e un lucru greu. De asta se şi cheamă calea aceasta “calea strâmtă şi necăjită”: numai că Dumnezeu, Cel Nemincinos, a unit-o cu făgăduinţa mângâietoare că ea duce la viaţă.
Numai nebunii, spune sfântul Isaac, preferă o mică odihnă din faţa lor unei împărăţii îndepărtate, neştiind că mai bine este să rabzi chinuri în nevoinţă decât să te odihneşti pe patul împărăţiei pământesti şi să fii osândit pentru lenevie.
Cei întelepţi vor mai bine moartea, numai să nu cadă sub învinuirea că au împlinit vreuna din faptele lor fără trezvie. Nu fii trândav atunci când este vorba de ceea ce te face viu cu adevarat, şi nu te lenevi să mori pentru aceasta.
Cu asemenea gânduri şi asemenea poveţe Părinteşti [patristice] întăriţi-vă hotărârea de a rezista în noile rânduieli bune de viaţă, în împotrivirea faţă de năravurile lumii, şi de a nu face grijă de trup spre pofte. Prin asta veţi scăpa de lucrul cel chinuitor – de robia păcatului, şi veţi intra degrabă în libertatea fiilor lui Dumnezeu, atunci când, întăriţi fiind de puterea lui Dumnezeu, veţi începe să umblaţi deja fără împiedicare, fără sforţări, fără jertfe deosebite, întru poruncile Domnului, aşa cum umblă fii în casa tatălui lor. Amin.
13 martie 1866, din „Pregătirea pentru spovedaanie şi pentru Sfânta Împărtăşanie – Predici la Triod”