De ziua Oastei
La fel ca drumul Tău prin lume
şi drumul Oastei suie greu.
Spre-o Golgotă urcând mereu
calvarul răstignirii sale,
Ea-și duce crucea grea pe cale
lovită pentru Sfântu-Ţi Nume.
La fel ca plânsu-Ţi în suspine
şi-al Oastei se frământă-acum
când tot mai mulţi se pierd pe drum
şi tot mai singuri prin pustie,
puţini cărarea Ţi-o mai ştie
din miile de căi străine.
Ca şi sudoarea-Ţi de pe frunte
din Ghetsimanii-nsângeraţi,
genunchii Oastei aplecaţi
spre Tatăl nalţă rugăciune,
că nu mai are cui îşi spune
durerea lepădării crunte.
Şi cum bătut erai cu ură
şi-ncoronat cu aspri spini,
şi Oastei Tale colţi haini
hotarele i le sfâşie,
Iisuse drag, la fel ca Ţie
vrând să-i acopere-a ei gură.
Dar ca şi slava ce străbate
întunecatul Tău mormânt
Tu Oastei Tale fă-i veşmânt
din Învierea Ta slăvită,
ca la sfârşit, nebiruită,
s-o strângi în veşnica Cetate.
Şi-acolo, plânsul fă-i rubine,
şi spinii cruzi îi fă şirag,
şi crucea-ncununeaz-o drag…
biruitori să-ţi faci ostaşii,
uniţi cu toţi înaintaşii
şi-mbrăţişaţi pe veci cu Tine.
Lidia Hamza