LA PRAZNICUL POGORÂRII DUHULUI SFÂNT

Despre Duhul Sfânt se vorbeşte mult şi în multe feluri în Sfintele Scripturi. Dar poate cea mai nimerită icoană a Duhului Sfânt este cea de la Ezechil capitolul 37. „Şi m-a pus Domnul – zice prorocul Ezechil – în mijlocul unei văi plină de oase. Şi mi-a zis: «Profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Duhule, vino din cele 4 vânturi şi suflă acestor morţi ca să învie»… Şi Duh de viaţă a intrat într-înşii şi au înviat, şi au stătut pe picioarele lor, o oaste mare foarte, foarte”. Citiţi, pe larg, la Ezechil capitolul 37, versetele 1-11 (chipul de mai jos arată această minune).
Minunea aceasta a învierii oaselor şi morţilor se petrece şi azi; minunea aceasta o face şi azi Duhul Sfânt, în înţeles sufletesc. Duhul Sfânt trezeşte sufletele păcătoşilor şi le învie la o viată nouă. Însuşirea de căpetenie a Duhului Sfânt tocmai aceasta este: trezirea păcătoşilor, trezirea sufletelor la o viaţă nouă, învierea la o viaţă nouă.
Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, oriunde începe a sufla „vântul” Duhului Sfânt, el face şi azi minuni ca cea din ziua Cincizecimii şi ca cea de la Ezechil; el face un „vuiet” (răsunet) sufletesc, o „beţie” sufletească, o trezire din somnul păcatelor, o schimbare a vieţii, o înviere la o viată nouă.
Minunea de la Ezechil trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră. Aceasta este minunea pe care i-a spus-o Iisus noaptea lui Nicodim, când îi zicea că trebuie „să se nască din nou” (In 3).
„Voi trebuie să vă naşteţi din nou” (In 3, 14). Iar această renaştere sufletească o poate face numai darul şi harul Duhului Sfânt.
Ezechil a înviat o mulţime de oase, dar nu cu putere de la el, ei cu puterea Duhului Sfânt, care a intrat în ele şi le-a dat viată. Apostolul Petru a înviat şl el la o viaţă nouă 3000 de oameni în ziua Cincizecimii, dar nu cu putere de la el, ci cu puterea Duhului Sfânt, care „le-a străpuns inima” (Fapte 2, 37).
Oastea Domnului a înviat şi ea la o viaţă nouă o mulţime de suflete – o oaste întreagă – dar nu cu putere de la noi, ci cu putere de la Duhni Sfânt. Trezirea sufletelor şi învierea păcătoşilor la o viată nouă o poate face numai Duhul Sfânt. Eu de câte ori citesc scrisorile celor ce se scriu în Oastea Domnului mă rog în gândul meu, zicând: „Duhule Sfinte, oare cunoşti Tu pe sufletul acesta şi oare el Te cunoaşte? Oare pana care a scris aceste rânduri a fost în mâna Ta, sau în mâna omului?… Lucrează Tu mai departe în sufletul nostru, căci fără darul şi harul Tău, toată lucrarea noastră este zadarnică”…
Ah, ce minuni face şi azi darul şi harul Duhului Sfânt! În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a arătat în chip de „vuiet” (de vânt) şi în chip de „foc”.
Duhul Sfânt este vântul despre care zice Mântuitorul că „suflă încotro vrea, îi auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine şi nici încotro merge” (In 3, 8). Duhul Sfânt e o taină mare. Suflă cu adevărat „încotro vrea”. De multe ori, în aceeaşi casă, vântul Duhului Sfânt suflă peste unul şi peste altui ba.
Ferice de sufletul şi viaţa peste care suflă „vântul” Duhului Sfânt şi care primeşte această suflare. Vântul Duhului Sfânt este un vânt ceresc ce trezeşte la o viaţă nouă.
Vântul de primăvară trezeşte pământul şi firea la o viaţă nouă. Toate maşinăriile din lume, toate focurile şi căldurile din lumea asta n-ar putea face ceea ce face vântul primăverii. Aşa e şi puterea Duhului Sfânt: el singur poate topi gheaţa cea sufletească! El singur poate trezi şi învia sufletele păcătoşilor la o viaţă nouă.
În Elveţia sunt aşa-numitele „văi ale morţii”; nişte văi închise de munţi şi ferite de orice vânt. Dar, vai, oamenii de acolo sunt mai mult tot bolnavi şi mor mai curând ca pe alte locuri.
Aşa sunt şi sufletele peste care nu suflă vântul Duhului Sfânt: bolnave şi moarte în fărădelegi.
Focul este, mai departe, chipul Duhului Sfânt. Focul cel lumesc arde, luminează, încălzeşte şi curăţă. Acelaşi lucru îl face şi focul cel ceresc, focul Duhului Sfânt: aprinde sufletele, le încălzeşte, le luminează şi le curăţă de păcate.
Ferice de sufletul cuprins de focul Duhului Sfânt. Ferice de sufletul peste care suflă vântul cel ceresc şi pe care îl cuprinde focul cel ceresc. Un astfel de suflet stă tare şi neclintit în faţa ispitelor şi păcatelor.
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Nişte „oase uscate” şi goale de viaţă sufletească eram şi noi… nişte morţi în patimi şi fărădelegi. O Oaste întreagă am înviat, prin darul şi harul Duhului Sfânt.
Dar să băgăm de seamă, căci poate nu toţi din noi s-au trezit şi au înviat deplin. Cum se vede în chipul de mai sus, poate şi între noi, unii au înviat deplin, alţii încep numai a se trezi din moartea păcatelor.
Să lăsăm, iubiţilor ostaşi, să sufle neîncetat peste noi „vuietul” şi vântul Duhului Sfânt, ca să înviem deplin şi să fim o oaste de biruitori.
Şi după ce am înviat la o viaţă nouă, să ajutăm şi pe alţii să afle această viaţă. Ah, iubiţii mei, lumea de azi e plină de „oase goale” şi uscate. E plină de „morţi care trăiesc” (Apoc 3, 1). Să-i ajutăm să învie din această grozavi moarte.
Grozav şi fioros este omul cel mort. Şi cel mai curajos om se înfioară şi se îngrozeşte de un cadavru. Dacă corpul omului este aşa de fioros în stare de moarte, cât de fioros trebuie să fie un suflet mort! Şi, vai, lumea e plină de suflete moarte, dar nimeni nu se spăimântă. Lumea e plină de cadavre sufleteşti, dar nimeni nu se îngrozeşte.
Tu, fratele meu, poate că locuieşti într-o casă cu un suflet mort, cu un cadavru fioros şi nu ta spăimânţi? Stai la o masă cu el, vorbeşti cu el, vecinezi cu el şi nu te îngrozeşti, şi nu umbli să-i arăţi ştirea grozavă şi nenorociţi în care se află?
Strigaţi, iubiţilor ostaşi, strigaţi pe tot locul să se trezească sufletele din păcate. Fiecare ostaş din Oastea Domnului, fiecare creştin adevărat trebuie să fie un purtător de foc ceresc, o „casă a Duhului Sfânt”, care să dea şi altora foc şi căldură, şi lumină sufletească.
Spuneţi tuturor ce minuni face darul şi harul Duhului Sfânt. Dar spuneţi tuturor că Duhul Sfânt nu face cu puterea aceste minuni. Spuneţi tuturor că darul Duhului Sfânt se pogoară numai peste o viaţă îngenuncheată la picioarele Crucii, peste o viaţă de rugăciune, peste o viaţă retrasă din lume, peste cei care citesc Sf. Scriptură şi umblă însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu.
Spuneţi tuturor că numai o viaţă cuprinsă, aprinsă şi cârmuită de darul şi harul Duhului Sfânt poate fi o viaţă de mântuire sufletească.

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 23 / 8 iunie 1928, p. 4