Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE
În ziua de 3 martie [1981] eram acasă în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intrară în casă doi… Totdeauna vin cel puţin doi. Unul îmi era bine cunoscut – era căpitanul cel înalt şi cotrobăitor care mă chinuise tot timpul de când mă eliberasem în 1964. De multe ori veniseră la mine tot ei, cei doi: el şi cu maiorul care îmi luase cutia de casete şi de multe alte ori caietele, corespondenţa, cărţile… Mă obişnuisem cu ei şi mă gândeam de fiecare dată să le vorbesc cât pot şi lor despre Dumnezeu, despre voia Lui, despre conştiinţă şi despre Judecată, pe când ei mă înjurau, mă bruscau, mă ameninţau furioşi. […]
De-a lungul experienţelor mele, eu am învăţat acest mare adevăr şi anume: cu oricare om care vine în faţa mea… ori în faţa oricărui om aş fi dus, eu să-l privesc şi să-i vorbesc conştient de toată greutatea importanţei veşnice a acestui moment. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu îl aduce pe acest om la mine, ori mă duce pe mine la el, tocmai pentru ca să-i vorbesc lui despre sufletul său şi despre Dumnezeu, cele două singure valori adevărate şi eterne… Poate că data aceasta este ultima sau unica dată din viaţa mea ori din a lui când ne mai vedem şi când am ocazia să-mi îndeplinesc datoria aceasta faţă de el. Şi apoi ne vom mai întâlni – sigur! – numai o singură dată, în faţa Scaunului Judecăţii lui Hristos. Să pot privi atunci cu linişte pentru el în ochii lui Hristos. Şi cu linişte pentru Hristos în ochii lui. În faţa Domnului, pentru că i-am spus ce fusesem dator să-i spun şi în faţa lui pentru că făcusem ce puteam face pentru mântuirea sa.
Odată i-am mai spus şi unui alt furios care venise să-mi ia Biblia şi să mă insulte pentru râvna mea faţă de Dumnezeu:
– Domnule, dincolo de această uniformă ai şi dumneata un suflet cu care poate foarte curând ai să mergi în faţa acelui Dumnezeu pe Care Îl înjuri şi Îl batjocoreşti acum, ca să dai socoteală de toate acestea. Ce vei face atunci? Nu L mai înjura!
Şi omul s-a domolit dintr-odată, căutând încurcat dezvinovăţiri… că el nu-i aşa de rău. Că legea îl obligă, că pâinea lui… I-am răspuns liniştit:
– Legea nu-l obligă pe nimeni să fie fiară, ci să fie om. Dacă cel care aplică legea este om, el o aplică omeneşte, iar dacă este fiară, o aplică sălbatec. Aşa că nu legea este rea, ci omul care o aplică, fiindcă el o aplică aşa cum este sufletul său. De aceea fiecare om trebuie să răspundă odată în faţa Judecăţii lui Dumnezeu de felul cum a judecat el însuşi când a fost pus în această alternativă de a judeca pe altul… Nu va avea nici o dezvinovăţire acuzând legea sau regimul pentru sălbăticia sa. Nu legea ori regimul l-a făcut rău. Ci diavolul l-a îndemnat să se facă rău şi el s-a făcut singur, fiindcă a vrut să se facă aşa. Dacă n ar fi vrut să se facă, nu s-ar fi făcut. Au fost destui şi mai sunt chiar şi în locuri şi funcţii de acestea, care sunt şi au rămas totuşi oameni… Noi am cunoscut şi de unii şi de alţii, deşi erau toţi sub aceeaşi lege…
Acum, în acest 3 martie [1981], înlocuitorul maiorului venea la mine tot pe neaşteptate, însoţit acum de un altul, unul nou, necunoscut.
Era un frig puternic atât afară, cât şi înăuntru, în casă. Stăteam zgribulit şi îmbrăcat, acoperit cu toate ţoalele pe care le aveam şi tot în patul în care mă lăsaseră ultima dată.
– De ce stai în frigul ăsta fără foc? mă întrebară, frecându-şi mâinile miraţi amândoi.
– N-am lemne!
– De ce n-ai?
– Pentru că n-am pe ce să cumpăr!
– Cum n-ai, nu-ţi primeşti plata de la serviciu?
– Nu. Dacă n-am putut să lucrez, mi-au cerut să-mi dau demisia şi mi-am dat-o! Nu am nici salar, nici pensie, nici măcar un ajutor social… Stau aşa.
– Dar soţia?
– Ea are o pensie de la Colectivă, de 140 lei pe lună.
– Trebuie să ne dai iarăşi o declaraţie amănunţită, în primul rând despre activitatea pe care ai depus-o în Oastea Domnului tot timpul trecut de când nu ne-am mai întâlnit şi până azi: unde ai fost, pe cine ai întâlnit, ce aţi vorbit, cine te-a mai vizitat – totul!
Al doilea: ce ai mai scris şi ce cărţi ţi-au mai apărut în străinătate după „Osana“.
Al treilea: ce mai fac dizidenţii din Oastea Domnului: Moldoveanu, Pop, Sergiu Grossu şi ceilalţi.
Al patrulea: relaţiile şi corespondenţa cu străinătatea.
Al cincilea: ce planuri mai ai pentru viitor, drumuri, vizite etc. Pe urmă mai vedem noi. Dar repede şi amănunţit.
Am scris şi de data asta un răspuns la toate aceste întrebări care îmi mai fuseseră puse de sute de ori până acum… Cât mai pe scurt şi cât mai în aşa fel încât nimeni în afară de mine să nu mai fie implicat direct şi să aibă de suferit ceva din asta, cum nu avuseseră nici în trecut. Apoi le-am predat declaraţia.
În tot timpul cât eu scriam, ei amândoi îmi cotrobăiau iarăşi peste tot, ca de obicei. Au mers în mica mea cămăruţă de alături, să vadă ce bogăţii am strâns şi acolo. Au găsit două borcane cu murături şi unul cu marmeladă. Atâta aveam. Dar, deschizând uşiţa îngustă şi împingând-o prea tare, cum erau ei greoi şi neobişnuiţi cu de astea, uşiţa slabă s-a rupt, iar pragul putred s-a sfărâmat sub picioarele lor.
S-au dus apoi iarăşi în cămăruţa Domnului, să vadă ce-i şi acolo şi să-l introducă pe cel nou peste tot. Au mers singuri. Au luat şi de acolo ce-au găsit, doar nişte cărţi. Nu mai era ce fusese atunci când cu perdeaua pe care o crezuseră pe¬rete. Acum era numai peretele gol, fără perdea. Apoi, venind, cel nou mă întrebă:
– Ştii ce vorbesc despre dumneata fraţii dumitale?… Cutare şi cutare… Şi îmi spuse numele foarte cunoscute a doi fraţi foarte cunoscuţi.
– Ştiu, domnule, i-am răspuns eu cu amărăciune, dar acum nu mă mai interesează nimic. Dumneavoastră, care vă interesaţi atât de mult de cinstea mea, de avuţia mea şi de viaţa mea, care m-aţi cercetat şi mă cunoaşteţi mai bine chiar şi de cum mă cunosc eu însumi, aveţi toate posibilităţile să verificaţi ce este adevărat şi ce nu din tot ce se spune… Ştiu că se spune despre mine că am strâns nu ştiu ce mari avuţii şi sume de bani din scrierile mele, poftiţi şi uitaţi vă! Vedeţi ce avuţii am şi în ce condiţii trăiesc.
Eu scriu de peste cincizeci de ani, domnule… Am tipărit cărţi, calendare, reviste, poate în milioane de exemplare şi acestea s-au vândut atât în ţară, cât şi în străinătate, în multe ţări. Aş fi putut să-mi fac avuţii numai din drepturile legale de autor după munca mea cinstită şi n-ar fi de mirare să am cele mai confortabile condiţii, dacă asta aş fi urmărit. Dar, după cincizeci de ani de muncă şi de sacrificii, priviţi în ce condiţii materiale trăiesc acum la bătrâneţe şi boală atât eu, cât şi soţia mea… Stau într-un şopru în loc de casă, cu un cearceaf în loc de uşă acum, în plină iarnă, cu soba rece şi cu cămara goală. Fără salariu, fără pensie, fără nici un fel de ajutor decât de la Dumnezeu.
Ca să vedeţi câtă dreptate au cei pe care i-aţi numit şi cât de adevărate sunt cele de care mă învinuiesc ei şi poate mulţi alţii. N-am spus asta şi nu m-am plâns pentru toate acestea nimănui, că nu vreau să fac paradă de sărăcie şi plângeri de nedreptate ni¬mănui. Nu v-aş fi spus-o nici dumneavoastră acum dacă nu m-aş vedea silit să vă explic adevărul stării mele şi al afirmaţiilor celor ce mă clevetesc, ştiu, şi la dum¬neavoastră cu tot felul de vorbe rele. Ca să nu mă mai lăsaţi în pace nici acum, după zeci de ani de zile, bătrân şi bolnav, nici să trăiesc şi nici să mor în pace…
Cei doi, mai ruşinaţi ei decât mine de sărăcia mea, făcură un gest de dezgust cu faţa şi cu mâna ca şi cum ar fi zis:
– Pârâtori mincinoşi şi murdari…
Apoi, poate izgoniţi şi de frigul din casă, îşi făcură semn de plecare:
– Hai să mergem.
Şi au ieşit…
Iată, mi-am zis apoi singur, cât de mare rău pot face în Lucrarea Domnului clevetitorii şi pârâşii, din gelozie şi invidie. Cât de scârbiţi de faptele acestora sunt chiar şi aceşti oameni lumeşti care, până la urmă, ar fi puşi să-ţi facă rău, dar care cercetează totuşi întâi şi în cazuri de acestea se conving singuri de nemernicia celor care dau asemenea informaţii răuvoitoare numai cu gândul de a se răzbuna ori de a-şi potoli ura lor vinovată faţă de fraţii lor. Cu atât mai mult când pârâşii se pretind şi credincioşi, iar cei pârâţi de ei sunt chiar dintre cei mai apropiaţi fraţi şi cunoscuţi ai lor.
O, cât de adevărată şi de tristă este înştiinţarea Domnului: Veţi fi daţi în mâinile lor chiar de unii dintre fraţii şi cei mai apropiaţi ai voştri! Vai de acela însă prin care vine prilejul de poticnire… Da, Doamne, într-adevăr…
Eu ştiu metodele acestor anchetatori, căci, pentru a vârî îndoiala şi neîncrederea printre fraţi, le spuneau uneori unora lucruri rele pe care, ziceau că alţi fraţi le-ar fi spus despre ei. Şi celorlalţi fraţi, la fel, le spuneau despre aceştia… Şi nu aş fi crezut ce-mi spusese el despre cei doi fraţi dacă nu aş fi aflat asta chiar cu două zile înainte, în timp ce vorbeam cu un al treilea frate care mi-a spus cu durere ce i-au zis lui aceştia: ceea ce, de fapt, îmi spusese mie securistul acum. Încă fratele îmi dezvăluia că unul dintre aceşti fraţi l-a şi avertizat: „Să vezi numai ce-o să i se întâmple lui Dorz peste câteva zile…“ Şi într adevăr, iată cum s-a şi întâmplat.
O, voi, cei care vreţi să mă ascultaţi, cutremuraţi-vă şi feriţi-vă cu groază de orice păcat. Dar mai ales feriţi-vă să nu faceţi acest mare şi veşnic păcat al vânzării de fraţi. Nu lăsaţi să vă încolţească nici în mintea şi nici în inima voastră nici cel mai mic gând de gelozie ori pizmă împotriva nimănui şi pentru nimic. Căci nu-i păcat mai greu şi mai de neiertat ca acela de a urî şi de a pârî pe fraţi. Spune Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu că un astfel de om care păcătuieşte împotriva dragostei de fraţi, chiar dacă şi-ar da apoi trupul său să fie ars de viu, nu-i va mai folosi la nimic, ci va fi osândit pe veci, fără nici o cruţare (I Cor. 13, 1-7). Iar Sfinţii Părinţi tot aşa au spus: Nici sângele martiriului nu spală de peste cineva păcatul vânzării de fraţi.
Domnul nostru Iisus Hristos, Marele şi Milostivul Judecător să Se îndure şi să aibă milă de toate acele suflete nenorocite care s-au şi lăsat otrăvite de satana cu acest păcat de moarte.
Doamne Duhule Sfinte, trezeşte-le acestora mintea şi zdrobeşte-le inima cu o pocăinţă amară şi cu lacrimi fierbinţi pentru ceea ce fac, până încă nu s-au prăbuşit pe veci în flăcările iadului – mai roşii ca scrisul pixului lor şi mai negre ca întunericul din sufletele lor.