Ortodoxia are prea multe forme! Tiparele şi legile ei te înăbuşă! Îţi îngrădesc libertatea de creaţie, de expresie, de credinţă! Îţi încorsetează libertatea în Hristos!
„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi“!
Noi, prin credinţă, suntem „liberi în Hristos“! Liberi de orice forme!
O astfel de viziune modernă se face din ce în ce mai cunoscută şi mai adoptată de creştinii noştri de astăzi.
Aşa să fie?
Se încorsetează oare creştinul ortodox şi se închistează el în „forme“? Sfintele Taine ale ortodoxiei îi frustează oare pe adepţii ei de libertate în Hristos?
Să vedem!
Ce înseamnă a fi „liber în Hristos“? E tot una cu a fi liber să cred oricum, să gândesc şi să trăiesc oricum?
Poate că liber în Hristos înseamnă să mă rup de „forma“ fără duh de viaţă a faptelor „creştinului cu numele“ care crede că aprinzând, din când în când, o lumânare şi plătind un acatist şi-a rezolvat problema mântuirii şi care strânge în poala credinţei lui toate „găocile“ obiceiurilor şi datinilor mai mult sau mai puţin ortodoxe, neglijând „miezul“ învăţăturii mântuitoare (Pr. Iosif Trifa). Dar nicicum nu înseamnă să fac, să născocesc alte forme, ci să pun, în cele existente, duh de viaţă, de trăire. Rânduielile Bisericii Ortodoxe sunt forme numai atâta timp cât le fac eu de formă. Dar când am pus în ele toată credinţa mea, toată nădejdea mea de mântuire, eu le dau viaţă şi ele-mi rodesc în veşnicie.
Mai liber în Hristos este cel care îşi stâmpără setea, îşi ostoieşte dorul, îşi mângâie sufletul înfruptându-se, cu credinţă şi evlavie, din Hristosul pe care-l oferă frumuseţile (artistice chiar), liniştea, pacea, alinul vreunui rugăciuni citite sau al vreunui tropar, decât cel care socoteşte aceste rânduieli ale Bisericii ortodoxe, drept „găoci“ nemântuitoare, numai pentru faptul că el le face de formă şi fără nădejde puternică în ajutorul lui Dumnezeu, care vine şi prin ele.
Poate fi socotită ca o formă fără duh de viaţă slujba Sfintei Liturghii, când în Sfântul Potir, darul nostru se preface în Hristos, Care este Însăşi Viaţa? Sau poate fi un corset Sf. Tradiţie, cea care tocmai lărgeşte, prin Duhul Sfânt, aria înţelegerii Sf. Scripturi? Dimpotrivă, rânduielile Bisericii sunt un indicator, un reper. Sunt ca nişte braţe ale iubirii care mă şi sprijină, mă şi ridică, mă şi poartă spre Dumnezeu.
Secolul XX a adus cu sine această încredere a omului în forţele proprii. El poate cuceri singur cosmosul prin descoperirile lui ştiinţifice, poate învinge singur vicisitudinile vieţii prin gândirea pozitivă, se poate mântui singur prin karma… practic, n-are nevoie de Cineva care să-i coordoneze lui viaţa. Şi, cu siguranţă, va îmbrăţişa cu bucurie pe cel care-i va arăta cum să trăiască „liber“ în Hristos, neîncorsetat de îndatoriri, ci numai vânător de drepturi, dându-i o falsă nădejde de mântuire.
Însăşi expresia „liber în Hristos“ în sine se contrazice, privind-o prin optica neoprotestantă eliberată de forme. Cum liber „în“ Hristos? Deci libertatea aceasta este totuşi limitată. Liber numai în Hristos, nu şi în afara Lui. Păi atunci unde este libertatea atât de sus şi de „new“ proclamată? Liber „în“ Hristos înseamnă de fapt, tot liber în „ceva“, şi nu liber-liber.
Cum adică „liber în Hristos“? Liber să-mi manifest sau nu iubirea mea faţă de El şi faţă de aproapele? Şi dacă, liber fiind, decid să-I arăt, să-mi manifest iubirea mea, nu cumva am nevoie de un fel anume, de o modalitate, de o „formă“ vizibilă prin care să mă fac înţeles? Altfel cum poate fi credibilă o iubire, o credinţă pe care o port numai în inimă şi în minte şi pe care nu mi-o arăt nicicum?
Un buchet de flori nu înseamnă neapărat iubire. Dar îndrăgostitul oferă totuşi multe flori.
Poate că „formele“, rânduielile ortodoxe nu mântuie ele însele. Dar dragostea şi credinţa mea faţă de Dumnezeu trebuie totuşi să mi le manifest în vreun fel, în vreo formă oarecare, într-un mod vizibil, omenesc.
Şi dacă unor oameni sfinţi, trăitori adevăraţi ai învăţăturii celei mântuitoare, Dumnezeu le-a inspirat un mod de manifestare, un standard de recunoaştere a măsurii iubirii lor faţă de El, într-o „formă“ atât de sacră, ce drept am eu a socoti „corset“, capodopera plină de atâta artă pură, de atâta poezie a … Utreniei, spre exemplu?
Dar Taina Cununiei – alt exemplu? Şi ea e o formă care poate frâna şi îngrădi libertatea în Hristos?
Oricât de mult şi de curat s-ar iubi doi tineri, ei nu au libertatea de a-şi manifesta iubirea lor nici măcar în faţa oamenilor, nicicum a lui Dumnezeu, până când tocmai o „formă“ – Taina Cununiei – nu le-o sacralizează. Deci este aceasta un corset? Sau este tocmai o uşă spre libertate! Fără „formă“, libertatea iubirii este, de fapt, un libertinaj. Prin „formă“, ea devine sacră.
În uşoara adiere a vântului, frunza-n plop e liberă să-şi unduie fremătarea. Şi tremură în orice direcţie vrea, oricun o-ndeamnă vântul sau raza de soare. Dar ea este bine ancorată în ramură. Dacă s-a desprins de-acolo, se poate spune că este şi mai liberă. Chiar că pluteşte pe unde vrea şi în ce direcţii doreşte. Dar, vai, ce curând o aşteaptă moartea. Ruptă de seva ramului, se va ofili în scurt timp. O va lua orice val. Orice vânt o va duce numai pe unde va vrea el. Şi-atunci unde-i libertatea ei? Libertatea neancorată în ceva e sinonimă cu moartea.
Şi-n legile omeneşti, libertatea are nişte graniţe, nişte condiţii. Sunt liber să ies din ele. Dar orice ieşire, orice abuz de libertate va trebui plătit tocmai prin pierderea ei.
Sunt liber să mă mişc cât de original, cât de iute şi cât de creativ vreau şi pot, dar în limitele scrise şi nescrise, înstăpânite din moşi-strămoşi, ancorate în credinţa şi în idealurile neamului meu, ale înaintaşilor mei, ale rădăcinii mele, ale seminţiei mele. Când m-am rupt de ele, când am sărit hotarul lor, pot să mă cred cel mai liber, dar în acelaşi timp, mi-am pierdut cetăţenia. Sunt al nimănui. Sunt un transfug fără lege, fără ţară, fără rost.
Adevărata libertate, aceea în Hristos, este cea care mă eliberează de orice patimă, care mă lasă, uşor şi liber, să alerg în întâmpinarea Lui cu cea mai curată iubire, care alungă teama şi îndoiala din privirea cu care-L aştept pe El, care-mi sfinţeşte buzele cu care mă rog pentru aproapele, care-mi deschide inima spre adevărata iubire şi mintea spre înţeleapta libertate.
Şi dacă pentru a dobândi această libertate a iubirii mele, a trăirii mele, a credinţei mele în Dumnezeu sau pentru a mi le manifesta pe acestea în vreun fel, am nevoie de un mod, de o formă, de ce-aş nesocoti rânduiala pe care au lăsat-o un Sfântul Ioan Gură de Aur sau un Sfântul Vasile cel Mare – şi care, de fapt, mi-e transmisă prin ei, de la Sf. Apostoli – şi aş căuta una mai nouă, mai modernă, mai uşoară, concepută de un orişicare John sau Walter neoprotestant, considerând că aceasta îmi oferă o mai mare posibilitate de mişcare, mai multă originalitate creativă, când ea nu face altceva decât să mă rupă de rădăcină, de sevă, de Hristos?
Ce pretenţie să numeşti „libertate în Hristos“, ceva care, de fapt, te rupe de Hristos!
Când cineva pe care nu-l iubesc, mă cuprinde la sân şi mă strânge în braţe, oricât de iubitor şi de tandru ar fi, e posibil să simt că mă plictiseşte, mă sufocă, mă înăbuşă cu dragostea lui. Dar când, la rândul meu, iubesc cu adevărat pe cineva, îmbrăţişarea lui, cu cât e mai puternică, mai srânsă, cu atât mi-aduce mai multă bucurie şi fericire. Am certitudinea iubirii lui şi siguranţă, mai ales siguranţă. Nu mi-e teamă, nu sunt singur.
Deci fuga de aceste forme e, în fond, o neiubire.
Vlad GHEORGHIU