Fragment din vorbirea fratelui Leon Andronic de la nunta de la Goioasa – 25 septembrie 1976
din Strângeţi firimiturile, vol. 4
[…] Pe cei care aţi intrat în Oaste şi aţi îmbătrânit acum, şi aveţi părul alb în cap, şi pe toţi acei care cunoaşteţi Lucrarea Domnului de ani de zile, îi rog din toată inima să privească puţin înapoi la Lucrarea care a fost odinioară pe meleagurile Trotuşului, cât şi ale noastre, ale Bistriţei, şi în toată ţara. Şi aşa cum aţi primit, aşa cum aţi învăţat, aşa cum înaintaşii noştri au călcat pe aceste urme, şi frăţiile voastre învăţaţi-i pe cei tineri, pe cei ce astăzi s-au născut, pe cei ce astăzi sunt veniţi în Lucrare, să calce şi ei pe urmele vechi ale paşilor înaintaşilor noştri. Căci, dragii mei, Lucrarea Domnului suferă nişte încercări acum. Lucrarea Domnului, nu numai aici în valea frăţiilor voastre, ci în întreaga ţară, trece printr-o încercare de foc.
Am să vă fac numai o mică imagine şi am să vă duc cu gândul la ceea ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se mai întâmple. Lucrarea aceasta este ca o vie, ca o livadă frumoasă, foarte frumoasă, cu pomi roditori, cu vie roditoare, cu meri, cu peri, cu pruni, cu struguri şi cu de toate. Însă această grădină frumoasă n-a avut un gard de jur împrejur şi nici un portar care să privegheze intrarea şi ieşirea tuturor. Şi ce s-a întâmplat? De la colţul acela şi până la celălalt, [unii] au luat-o de-a curmezişul. Altul de la celălalt colţ şi altul din altă parte, fără să-l întrebe nimeni: „Ce cauţi, de unde vii şi unde te duci?”. Şi au luat, fraţii mei, rod bogat din această grădină. Au mâncat, s-au săturat, au pus în buzunare şi în sacul lor şi, la urmă, cu obrăznicie, au tăiat crengi întregi şi le-au dus cine ştie unde. Cine are urechi de auzit să audă! Cine are ochi de văzut să vadă!
Frăţiile voastre ştiţi ce s-a întâmplat cu Ocevar pe Valea Trotuşului; ce s-a întâmplat cu un oarecare Gheorghe la Bacău, ce s-au întâmplat cu alţii din Bucovina şi din nordul Moldovei, şi din Ardeal, când în sate întregi nu mai ai ce căuta între ei, căci un duh de rătăcire, un duh de răzvrătire, un duh de neascultare, un duh de nesupunere a venit şi i-a încăpăţânat, nemairespectând ei rânduielile Oastei. Oastea este o Lucrare din cadrul Bisericii. Aici este născută, de un preot; aici este locul ei; aici trebuie să rămână. Şi cine vrea să se înroleze în această Lucrare trebuie să se încadreze în ea.
Deci acestei vii frumoase, acestei grădini minunate cu toate felurile de rod îi trebuie un gard de jur împrejur şi un portar care să-i întrebe pe domnii care intră şi care ies: „Ce cauţi? Ce vrei să iei de aici? Cu ce bagaj ai venit? Şi ce vrei să duci de aici?”. Aceasta este rânduiala care trebuie pusă de azi înainte. Încă nu-i târziu. Slavă Domnului că fraţii au început a se trezi în întreaga ţară şi îşi dau seama că nu mai merge ca orice fel de duh să intre în Lucrare, să vină aici şi să semene tot felul de lucruri străine de Lucrarea Domnului. E Lucrarea Bisericii, e Lucrarea înaintaşilor noştri.
De aceea atrag atenţia şi spun fraţilor: la o parte cu ochelarii noştri şi cu toţi acei care au făcut stânga-mprejur de la Biserică, de la Tainele ei şi de la Lucrarea Oastei şi vin cu bagaje străine ca să ne strecoare învăţături care nu se potrivesc acelor învăţături pe care noi le-am primit de la înaintaşii noştri.
Dragii mei, aici aş vrea chiar să îi rog frumos şi insistent pe toţi cei care aţi intrat în această frumoasă Lucrare: s-o şi apăraţi. [Zic] şi eu cum a vorbit cineva mai înainte: nu-i suficient că ai intrat aici, că te-ai hrănit, că te-ai adăpat, că te-ai săturat; ci trebuie să şi aperi această moşie. Pe front aşa-i. Ai cucerit o bucată de teren, apoi trebuie să o şi păzeşti, pentru ca inamicul să nu ţi-o ia. Acuma inamicul încearcă să cucerească această cetate, şi noi nu trebuie să dormim. Noi trebuie să fim vigilenţi, treji şi să spunem categoric: „Ai ideile acestea, frate? Nu mai iei nici un cuvânt în adunare! Nu mai vorbeşti nimic! Ai venit în adunare? Stai ca ascultător. Nu-ţi place? Te duci acolo unde duhul tău te duce. Dar [să fii] în Lucrare şi a te numi ostaş, cu învăţături străine, nu se mai poate”.
Fraţilor, am tolerat nu un an, nu doi, nu zece. Ani şi zeci de ani de zile am deschis braţele larg de tot şi i-am poftit pe toţi. Am fost într-o dragoste mare, dar fără pricepere. I-am primit cu gând bun. I-am încălzit la sânul nostru şi pe urmă ne-au muşcat.
Fraţilor dragi, eu am să dau citire unei poezii a fratelui Traian şi vă rog să fiţi numai urechi şi s-o ascultaţi, că el aceasta o spune:
Sunt vinovat
Mi-ascult învinuirile vrăjmaşe,
cuvântul lor viclean şi-nveninat
şi toată ura gurii lor trufaşe
– şi iată, recunosc, sunt vinovat.
Da, vinovat că nu mai rabd minciuna,
că nu ascund păcatul cel vrăjmaş,
că ţintuiesc la stâlp pe totdeauna
pe iudă, pe tâlhar şi ucigaş!
Vă rog frumos aici să fiţi atenţi: pe Iuda, care L-a vândut pe Hristos, pe tâlharii care ne-au furat fraţii şi pe ucigaşii care au omorât sufletele celor care au fost şi nu mai sunt. Trecem pe lângă ei şi nu ne mai putem înţelege. Un duh străin…
Sunt vinovat că-l spun pe cel ce minte,
că scot de piept pe-acela ce fura,
că-i rup acoperişul de cuvinte,
că nu-l mai las să facă tot ce-ar vrea.
Sunt vinovat că strig după trădare,
că scot pe lup să iasă dintre oi,
că nu mai am iubire şi răbdare
spre cel aflat iscoadă printre noi.
Fiţi atenţi, fraţilor, că fratele Traian, muşcat de şarpele acesta, strigă după trădător, după lupi şi după cei care sunt iscoade printre noi.
Sunt vinovat că-mi apăr conştiinţa,
că vreau să stau în ce-i adevărat,
că-mi ţin învăţătura şi credinţa
sub steagul cel pe care am jurat.
Fraţii mei, ţineţi socoteală: când aţi venit în Oaste, aţi jurat credinţă lui Dumnezeu şi Bisericii Lui.
Sunt vinovat că-i fac pe fraţi să vadă
primejdia vrăjmaşă – şi, treziţi,
îndemn să pună mâna iar pe spadă,
să lupte, să se apere, uniţi…
Fiţi atenţi că el spune „uniţi”!
…Dar faţă de credinţa-adevărată
şi de Lucrarea cărei m-am predat,
nu, fraţii mei,
de Cauza Sfântă, iată,
în faţa lui Hristos, NU-S VINOVAT!
Vă rog să ştiţi (cei care înţelegeţi, înţelegeţi, dar cei care nu înţelegeţi…) că ostaşi cu ghilimele se numesc ostaşii falşi, care se strecoară printre noi, îşi dau numele de ostaş, dar ei au bagaje cu sarcina în spatele lor şi vin şi le toarnă în mijlocul fraţilor: că nu-i bună Biserica, că nu-i bun popa, că nu-i bună icoana, că nu-i bună Crucea, că nu-i… cutare. Aceştia-s lupii care trebuie scoşi dintre noi şi aceştia sunt ostaşii cu ghilimele de care spune fratele. (…) Deci fratele Traian încheie: „În faţa lui Hristos, nu-s vinovat!”. A dat de gol pe toţi aceşti zişi ostaşi, zişi fraţi, dar vânzători şi iude care L-au vândut pe Hristos. Şi ştim din istoria biblică că sfârşitul lui Iuda a fost spânzurătoarea. Noi nu dorim aceasta nimănui, dar dorim pocăinţa şi întoarcerea. Noi îi rugăm pe cei care au fost atacaţi de această filoxeră, de această boală, de această… cum s-o numesc?… un fel de cancer sufletesc, această abatere de la învăţătura pe care noi am primit-o, să vină înapoi cu pocăinţă, să-şi recunoască greşelile.
Cineva îmi spunea: „Apoi şi fratele Traian, şi fratele Bălăuţă, şi fratele cutare a greşit”. Da, fraţilor! Recunoaştem că au greşit, dar recunoaştem că s-au şi îndreptat. Şi acuma să le urmăm pilda! Că spunea fratele David odată: „Da, fraţilor, sunt vinovat că eu v-am învăţat nişte lucruri care-s greşite. Dar astăzi îmi pare rău de ele, recunosc şi-acuma să ne îndreptăm”. El s-a îndreptat. Dar tu, frate, ce vrei să faci? Mergi înainte cu bagajele acelea? Ia mai lasă-le jos! Ia mai dă-le la o parte! Ia mai dă-le pe foc! Ia mai dă-le pe apa sâmbetei, cum zice românul, să nu te mai văd cu ele şi să vii în Oaste şi să spui: „Doar mi-s ostaş”. Şi la biserică nu vine – sau dacă vine stă uite aşa şi reazemă uşa bisericii… La uşă stă! Nu cumva să se ducă mai departe, că-l mănâncă sfinţii! Nu cumva să sărute o icoană! Vai de mine, se spurcă! Nu cumva să facă o cruce, că ar fi un păcat! Auzi!… Şi el se numeşte ostaş din Oastea Domnului! Ca să poată hoţul fura mai uşor! Lupul vrea să fure, dar nu poate, căci i se văd colţii şi i se vede coada stufoasă. Însă se îmbracă în piele de oaie, în această mască, se deghizează, ca să poată fura.
Ei, pe astfel de „ostaşi” în ghilimele, fratele Traian îi [osândeşte] şi-i dă pe faţă, şi spune: „Jos cu aceştia şi pocăinţă lor!”. Şi noi le dorim acelora întoarcere, pocăinţă şi recunoaşterea greşelilor. Căci noi, fraţilor, să fim sinceri, am împrumutat şi de la unii, şi de la alţii – nu-i spun pe nume –, dar am împrumutat bagaje străine. De ce? Am fost needucaţi, nepricepuţi, am fost tineri, nu ne-am dat seama. Dar cel puţin învăţaţi lecţia voi, care sunteţi acuma în urma noastră. Căci noi pe pielea noastră am greşit, dar voi din experienţa noastră să învăţaţi, să nu greşiţi. Vă învăţăm şi vă dăm acum această lecţie, ca să nu faceţi ce-am făcut noi. Că noi am greşit; dar recunoaştem şi căutăm să ne îndreptăm. Aşa şi voi, care mai sunteţi încă dintre aceia. Şi sunt dintre noi, aicea, care au aceste idei, aceste porniri, aceste împrumuturi străine. Îi rugăm în Numele Domnului Iisus Hristos să se lepede de eres. Să-şi ia cămaşa cea curată şi neîntinată de la începutul Oastei şi [să mergem] aşa cum am venit: cu crucea, cu icoana, cu biserica, cu mărturisirea, cu împărtăşirea, cu pocăinţa adevărată, cu viaţa primilor creştini. Spune Părintele Iosif că Oastea nu-i altceva, decât întoarcerea la viaţa primilor creştini. Acesta-i rostul ei. Dacă nu vă place, fraţilor, aceasta şi dacă această Oaste care vă învaţă aşa nu-i bună (mă refer la cei care nu se pot încadra), atunci căutaţi şi vedeţi că [cei care se duc] acolo sunt primiţi numai ca oaspeţi, ca ascultători, şi aceia îi pun la respect, să stea pe bancă cam la uşă, să-i vadă, câte parale fac. Că acei care umblă de colo-colo, „ca sâta cumătrii”, înseamnă că n-au fost statornici nici în Oaste, nici în Biserică şi nu vor fi nici acolo unde se duc. De aceea vă chemăm frumos: veniţi înapoi! Noi vă primim cu drag şi suntem bucuroşi să facem un front comun împotriva tuturor [păcatelor].
Cu ajutorul lui Dumnezeu, să pornim pe această cale. Amin.