Lumina veşniciei noastre, de mări de slăvi înconjurat,
Iubitul sufletului nostru, Iisus, fii binecuvântat!
Tu ne-ai umplut întregul suflet cu-atât belşug de cer, încât
nici ochii ce ne râd prin lacrimi, nici graiul nu pot spune cât.
Din ce lumină orbitoare ai scos lumina pusă-n noi,
de poate-ncape-atâta slavă în nişte bulgări de noroi?
Cu ce măsură minunată în inimi ne-ai putut turna
iubiri cum n-am putut cunoaşte, simţiri cum n-am putut visa?
Din ce necunoscute ceruri, din ce adânci nălţimi de rai,
atâtea noi lumini şi haruri, şi noi comori mereu ne dai?
Prin ce putere neştiută Tu noi şi noi puteri ne-aduci,
de-avem cu-atât mai multă pace, cu cât purtăm mai multe cruci?
De-atâta sfântă măreţie ce-n noi, Iisuse-ai coborât,
cât nu-i cântare să cuprindă, atâta-Ţi mulţumim, atât!…
Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele