Traian Dorz, CÂNTAREA ÎNVIERII

Ghetsimani_11Mă apasă ca o piatră nevegherea unui ceas
– de ce chiar atunci, Iisuse, fără minte am rămas?
Unde mi-a fost duhul oare, unde inima arzând?
chiar când trebuiau mai treze, le-am avut mai dormitând!

Ce somn vinovat!… şi cine m-a făcut să dorm aşa
când Tu suspinai, Iisuse, şi-mi plângeai napoia mea!
Alergasem toată vremea pentru alţii peste tot,
iar acuma lângă Tine cad de somn şi nu mai pot!

Oare cât mi-ai plâns alături pentru starea mea, Iisus,
când ştiai cu câte lacrimi voi fi eu când Tu Te-ai dus!
De ce oare-ai plâns la mine şi-ai tăcut, şi m-ai lăsat,
când ştiai cât îmi va pare rău de somnul vinovat!

… Ţi-am căutat în urmă semnul urmei paşilor iubiţi,
le udam călcând cu lacrimi – dar curând n-au fost găsiţi,
s-a sfârşit atât de grabnic ceasul meu cel fericit,
numai plânsul nevegherii nu-l ştiu când va fi sfârşit.

Oare n-ai plecat de-a pururi, oare-ai să mă poţi ierta,
oare Te mai poţi întoarce unde-a plâns iubirea Ta,
oare-n ochii Tăi, Iisuse, n-am pierdut eu preţul sfânt?
– vai, cine-ar putea să-Ţi spună cum mă doare
şi cum sunt!