Cu puţin înainte de plecarea lui la Domnul, a avut o răpire sufletească şi a văzut cerul deschis, plin de strălucire şi de o frumuseţe de nedescris… Apoi a zis: „Ce vis frumos am avut… Mergeam pe un câmp minunat de flori… şi venea în întâmpinarea mea un Copil nespus de frumos…”
Aşa a adormit el în Domnul în 6 martie 1969, spunând: „Slăvit să fie Domnul!” Şi a rămas cu privirea aţintită spre Cer…
Fratele Magiaru Adam s-a născut în 24 noiembrie 1900, în satul Ghilad din judeţul Timiş. A rămas orfan de ambii părinţi la vârsta de 10 ani, crescând apoi în mijlocul multor greutăţi şi necazuri, fiind mereu slugă pe la alţii. În felul acesta Dumnezeu îl pregătea încă din copilăria lui pentru cea mai frumoasă chemare ce poate fi pe pământ: de a-L sluji pe Domnul Iisus Hristos.
În felul acesta a învăţat el să asculte şi să fie harnic şi cinstit, respectuos şi smerit, lucru atât de necesar unui suflet credincios – atât în slujba oamenilor, cât şi în slujba lui Dumnezeu.
În anul 1927 s-a căsătorit şi s-a mutat în Timişoara cu sora Marta, soţia lui, un suflet ales de Domnul, de acelaşi frumos fel ca al lui. Domnul le-a dat apoi, din unirea lor, trei fiice: pe Dorina [care a murit când avea doar câteva luni – n.n.], pe Cornelia şi pe Lucia, care au urmat credinţei bunilor lor părinţi.
A muncit 35 de ani ca angajat la Calea Ferată, dar în toţi aceşti ani n-a avut nici o mustrare, ci numai laude de la superiorii săi, pentru că Evanghelia lui Hristos şi Oastea Domnului de care s-a alipit cu toată familia lui l-a învăţat să fie totdeauna corect, harnic şi conştiincios în toate lucrurile şi datoriile sale.
În timpul războiului, o bombă i-a aprins toată casa, arzându-i tot avutul strâns cu muncă grea. Mult timp s a chinuit greu în sărăcie şi lipsuri. Dar şi aceasta l-a ajutat să cânte: „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
Deşi avusese parte de toate aceste necazuri şi multe altele, totuşi fratele Adam încă nu era pe deplin credincios, fiindcă nu trecuse încă prin naşterea din nou, fără de care nimeni nu poate fi mântuit, chiar dacă este un om religios, cum fusese până atunci şi el. Hotărârea lui pentru Domnul a venit printr-o minune. La împlinirea acestei minuni, Domnul S-a folosit de fiica lui cea mai mică, Lucia, care s-a predat prima din familia lor Domnului Iisus, la o frumoasă adunare a Oastei Domnului din Glimboca, în vara anului 1956. Lucia i-a vorbit tatălui ei mereu despre Domnul, cu multă dragoste şi răbdare, înfruntând adesea mustrări aspre de la tatăl său pentru asta… Dar până la urmă Dumnezeu i-a dat bucuria de a-l vedea şi pe tatăl ei predat Domnului.
Îndată după hotărârea şi legământul său, fratele Adam a început să lucreze cu multă râvnă între fraţii din Timişoara şi împrejurimi, apoi tot mai departe prin ţinutul Banatului, vestindu-L pe Domnul şi aducând multe suflete la El.
În Timişoara, casa lui a devenit o casă de adunare pentru fraţi. În casa lui s-au ţinut unele sfaturi frăţeşti care erau necesare pe vremea aceea pentru orientarea sănătoasă în învăţătura noastră străbună, care era tulburată de multe ispitiri la rătăcire. Acolo am participat şi noi, iar lucrul acesta a fost socotit o vină pentru care, la vremea încercării noastre, a fost luat, judecat şi închis şi el împreună cu fiica sa, Lucia, surioara noastră. Împreună cu ceilalţi 13 fraţi din Timişoara condamnaţi a¬tunci, au fost condamnaţi şi ei doi pentru Oastea Domnului. Fratele Adam, la 8 ani, iar sora Lucia, la 5 ani muncă silnică şi confiscarea averii.
La Bacău,împreună cu fratele Leon An-dronic şi cu nepoţii lor
În vremea arestării sale, sora Lucia era abia de curând căsătorită, doar civil, cu fratele Mircea Andronic din Bacău. Încă nici nu-şi făcuse schimbarea de domiciliu, nici nunta religioasă, când a fost arestată şi dusă în închisoare fără nici o cruţare. Cu ea a mai fost luată, în lotul ce¬lor treisprezece fraţi din Timişoara, încă o soră tânără, căsătorită abia de o lună, tot de vârsta ei, anume Irina Mare, fiica fratelui Ion şi a surorii Ana. Pentru râvna şi dragostea lor faţă de Domnul în adunarea tineretului din Timişoara, au fost şi ele învrednicite de harul de a suferi ani de zile pentru Numele şi Lucrarea Domnului Iisus.
În anii de temniţă care au urmat, atât fratele Adam, cât şi fiica sa, sora noastră Lucia, au avut o comportare plină de demnitate sfântă, de răbdare, de supunere şi de credincioşie vrednică de Domnul Iisus.
Şi la fel au avut toţi ceilalţi fraţi din lotul celor trei¬sprezece condamnaţi din Timişoara, afară de unul, cel de-al treisprezecelea, care parcă era predestinat să semene cu al treisprezecelea din lotul Mântuitorului Iisus din Ghetsimani. Şi acel al treisprezecelea s-a dovedit şi în închisoare ceea ce era şi înainte de condamnare: un om nesupus şi dezbinător. A fost un prilej de durere, de necaz şi de ruşine pentru fraţi… Ce soartă nefericită şi a ales! Oricât a fost sfătuit şi rugat, iertat şi ajutat – el tot n-a vrut să se îndrepte, dar nici să plece din adunare. Şi aşa este şi azi.
Între ceilalţi fraţi din oraşul Timişoara care mai erau în acelaşi lot cu fratele Adam erau: fratele Cornel, fratele Ilie, fratele Petrică… Cel de-al treisprezecelea era Fănică, dar el totdeauna se considera primul.
Printre familiile celor rămaşi acasă, una dintre cele mai necăjite era a fratelui Magiaru. Totuşi toţi au rămas plini de încredere în grija Tatălui Ceresc. Şi El le-a îngrijit în chip minunat.
Munca grea, frigul, foamea şi toate celelalte condiţii din închisoare i-au slăbit pe toţi fraţii, dar mai ales pe fratele Adam, care s-a îmbolnăvit grav de un T.B.C. osos, apoi de rinichi. Din această boală i s-a tras moartea, care s-a întâmplat în curând după eliberarea din închisoare, unde a zăcut patru ani. A fost eliberat în preajma zilei când fiica lui Lucia urma să-şi sărbătorească nunta religioasă, care fusese întreruptă de arestarea ei în urmă cu patru ani.
Pe lângă bucuria cu Lucia, a avut însă marea durere de a-şi găsi atât soţia, cât şi pe fiica lor Neli foar¬te bolnave şi ele din cauza necazurilor şi a lipsei lui. Astfel că a trebuit să îndure toţi anii care i-a mai avut de trăit în cele mai mari încercări din cauza aceasta. Dar tot timpul bolii şi suferinţei sale, fraţii şi surorile care l-au vizitat l-au aflat şi l-au lăsat plin de pace şi de seninătate, arătân¬du-le cu nădejde spre Cer, Patria noastră unde nu vom mai suferi, ci numai ne vom bucura cu Domnul fericiţi.
Cu puţin înainte de plecarea lui la Domnul, a avut o răpire sufletească şi a văzut cerul deschis, plin de strălucire şi de o frumuseţe de nedescris… Apoi a zis: „Ce vis frumos am avut… Mergeam pe un câmp minunat de flori… şi venea în întâmpinarea mea un Copil nespus de frumos…”
Aşa a adormit el în Domnul în 6 martie 1969, spunând: „Slăvit să fie Domnul!” Şi a rămas cu privirea aţintită spre Cer… S-a stins puternic şi dintr-o dată, ca în poezia: Aş vrea…
…O Doamne, fă să-mi ardă aşa pân’ la sfârşit,
să se împartă darnic, cu dragoste şi toată, –
iar când n-o să mai aibă nimic nedăruit,
atuncea să se stingă. Puternic. Dintr-o dată!
Serile de priveghere şi înmormântare au fost prilejuri de mari mângâieri şi clipe cutremurătoare pentru toţi fraţii şi surorile care au luat parte în mare număr. La fotografierea lui pe catafalc s-a produs o minune, că în acelaşi film a apărut alături de el un copilaş. Fusese oare poza unui nepoţel al lui mai înainte pe acest film ori fusese chiar imaginea Copilaşului care îl întâmpinase în visul său frumos?
Poate şi unul, şi celălalt.
Domnul Iisus, Mântuitorul Scump pentru Numele Căruia a suferit şi el în rând cu toţi ceilalţi înaintaşi vrednici şi sfinţi, să-i facă loc în ceata strălucită a sfinţilor Săi. Iar nouă să ne dea tăria şi dragostea de a le urma credinţa lor. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, Fericiţii noştri înaintaşi