Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»
Cântarea aceasta este una dintre cele mai dintâi şi mai cunoscute dintre toate cântările frăţietăţii noastre scumpe. Ea a fost izvorâtă din inima şi din viaţa celui mai dintâi dintre noi, care a fost părintele nostru în Hristos, cel care ne-a născut pe noi din Cuvântul şi din Duhul Sfânt al lui Dumnezeu la o viaţă nouă. Acest cântec preadulce, el l-a învăţat atunci când cuibul său pământesc a fost spart, iar el a trebuit să plece singur, singurel prin lume şi ţară, spre a învăţa că nu-i alt reazem mai puternic şi că nu-i alt sân mai dulce la care să te poţi adăposti în necazurile vieţii acesteia şi în trecerea prin moarte, decât braţul puternic şi sânul cel dulce al Bunului şi Scumpului nostru Mântuitor Iisus Hristos.
Suferinţa şi singurătatea au fost cele două mijloace prin care preaiubitul şi dulcele Iisus l-a ţinut mereu lângă El pe acest vas scump şi chinuit şi l-a apropiat tot mai lângă El şi mai lângă El pe părintele nostru sufletesc. [Şi astfel], luptând şi lucrând pentru Împărăţia lui Dumnezeu nespus mai mult decât toţi ceilalţi sănătoşi din generaţia lui, El a făcut să renască şi să crească în Biserica noastră şi în ţara noastră această sfântă şi puternică Lucrare vie a lui Hristos, în care suntem şi noi.
Să cântăm cu drag şi cu sfinţenie această cutremurătoare cântare, care este o istorie, o predică, o chemare, un îndemn, un adevăr sfânt şi scump, şi care, ori de câte ori medităm la ea, ne readuce în sufletele noastre atmosfera dulce şi caldă a primei iubiri în care L-am cunoscut noi pe Domnul şi-n care ne-am cunoscut între noi. Şi ne readuce sufleteşte la vatra caldă a dragostei dintâi şi pe calea cea scumpă şi strâmtă pe care au mers toţi marii oameni ai lui Dumnezeu, trecuţi prin şcoala suferinţelor şi a singurătăţii dincolo, din care au ieşit biruitori şi sfinţi, trecând direct în ceata celor ce cântă în vecii vecilor îmbrăcaţi în inul strălucitor al slavei, pe marea de cristal, în Ierusalimul cel ceresc.
Cântarea aceasta să ne înflăcăreze tot mai mult iubirea pentru Domnul şi să ne facă să simţim o dorinţă sfântă şi scumpă de a rămâne mereu ascultători şi smeriţi, mai lângă Domnul nostru, mai lângă El; călcând astfel pe urmele sfinte şi luminoase ale marilor noştri înaintaşi care ne-au vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu, la sfârşitului felului de vieţuire al cărora trebuie să privim mereu şi viaţa cărora, şi pilda cărora trebuie s-o urmăm până la capăt.
Să ne dăruiască Domnul şi nouă, tuturor, această sfântă dorinţă, pentru care să ne rugăm, să lucrăm şi să luptăm mereu, pentru ca, trăind în curăţia, în sfinţenia şi smerenia ascultării de Dumnezeu, în părtăşia şi-n căldura iubirii frăţeşti, să ne putem astfel duce mântuirea primită până la capăt în această scumpă şi sfântă Lucrare, pe calea aceasta dulce şi strâmtă pe care ne-a chemat Domnul pe urmele paşilor Săi şi pe ale înaintaşilor noştri sfinţi şi scumpi.
Domnul să ne dăruiască acelaşi duh şi o credinţă de-acelaşi preţ cu a lor, pentru ca, având şi o viaţă la fel, şi o învăţătură la fel, şi o credinţă la fel, să avem şi o moarte la fel, şi o înviere la fel, şi o slavă la fel. Pentru ca să fim şi noi odată acolo unde sunt ei, îmbrăcaţi în alb, pe marea de cristal, în Ierusalimul ceresc, cântând cântarea biruinţei şi slavei Mielului iubit, dulcele nostru răscumpărător Iisus.
Fie aceasta totdeauna un îndemn sfânt şi scump pentru noi, spre a fi statornici, curaţi şi credincioşi, în aşa fel, încât oricând va veni Domnul la noi sau oricând ne va chema să mergem noi la El să putem vedea cu bucurie Faţa Lui şi faţa părinţilor noştri sufleteşti care ne aşteaptă dincolo de râul morţii, în împărăţia fericită a dragostei eterne.
Din toată inima ne rugăm Ţie, Dulce Iisus, să ne dăruieşti de la Tatăl pe Duhul Sfânt, prin puterea Căruia să mergem până la capăt credincioşi şi statornici, smeriţi şi ascultători de Tine şi de fraţi. Ca, în felul acesta, să fim găsiţi vrednici şi noi de Împărăţia Ta cerească şi de locul scump de la dreapta Ta. Amin.
Un cântec preadulce-nvăţat-am în lume,
îl cânt pe tot locul, mereu să răsune;
cântarea mea e scurtă, se cântă într-un fel:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El…
Chiar El mi-a fost Dascăl l-această cântare,
lovindu-mă cu multe necazuri amare,
m-a-nvăţat s-o cânt cu râvnă şi zel:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El…
El cuibul de-acasă mi-l sparse-ntr-o vară,
pribeag mă trimise prin lume şi ţară,
simţindu-mă singur, să cânt singurel:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El…
O, scumpii mei fraţi, gândiţi-vă bine
că orice necaz în lume ne vine
pe noi să ne-nveţe să cântăm într-un fel:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El…
Cu-această cântare mereu ne-ntărim,
când moartea veni-va, cu drag s-o primim,
ca pe o solie ce ne duce la El:
mai lângă Domnul meu, mai lângă El…