Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»
Din starea fericită a unirii cu Hristos, sufletul credincios nu doreşte nimic mai mult decât ca, la venirea Lui, să fie aflat în starea de curăţie şi de sfinţenie, vrednic de a putea fi aşezat lângă El, la masa fericită şi n cămara nunţii cereşti. Din această stare, sufletul n-are altă rugăciune mai fierbinte decât ca această unire pe totdeauna cu Domnul lui, în dragostea sa cerească, să fie cât mai curând şi cât mai fericită.
Credinciosul simte că în lume îl pot pândi şi ispiti multe păcate. De aceea doreşte să se scape din aceste primejdii cât mai repede, spre a fi pe totdeauna numai cu Domnul şi numai cu iubirea.
Mai repede, Iisuse,
înalţă-ne spre Ţel,
cu ochii tot mai tineri
şi inima mai trează,
să fim cu bucurie
îmbrăţişaţi la fel
de slava ce ne-atrage,
legaţi de-aceeaşi rază.
Ne treci de munţii negri
în veşnicul hotar
cu-ntinderile albe
de lanuri de lumină;
prin apa-ntineririi,
ne treci spălând în har
aripile, de zgură,
şi buzele, de tină.
În dulcea împletire
a inimilor noi,
ne-aprinde-aceeaşi pară,
mai albă şi mai mare,
din care storci minunea
şi nardul sfânt şi-apoi
’naintea Ta ne-aşază,
spre binecuvântare.
O, cum ni se-nfrăţeşte
credinţa spre-acest gând,
cum ne-mpletim nădejdea
spre-această rugăciune,
când plânsul şi cântarea
le-mpreunăm chemând:
– Mai repede, Iisuse,
slobozi-ne şi du-ne!