Se apropia Săptămâna Patimilor… [1950] Rămăsesem iarăşi singur în tot celularul. La toţi cei care veniseră în urma mea le dăduseră drumul acasă. Numai pe mine nu mă mai întreba nimeni nimic…
Satana mă chinuia ziua şi noaptea cu tot felul de privelişti şi de gânduri, ca să-mi nimicească credinţa, să mă facă să-mi pierd răbdarea şi să cârtesc împotriva Dumnezeului meu.
Cât eram treaz mă chinuia foamea, apoi setea. Îndată ce închideam ochii vedeam în faţa mea numai pâini mari, albe, proaspete, moi… Şi când să iau să mănânc, dispăreau.
Apoi vedeam ape limpezi şi adânci, izvoare curate şi răcoroase… Şi când să beau, mă trezeam cu gura uscată de sete…
Iarăşi simţeam că mi se apropie marginea puterilor. Că în curând n-am să mai pot răbda foamea şi celelalte toate.
Mâine este Vinerea Patimilor. Mă hotărâi eu: nu voi mânca nimic, nici bucăţica aceea care mi se va da. Vreau să strig spre Domnul cu jertfă totală. Poate Se va îndura să privească spre mine.
Dar în ziua asta, n-am mai apucat să-mi vină mâncarea; la un moment dat apăru în uşă ofiţerul cel care mă luase în primire la venirea mea aici. Era ungur. Deschise uşa şi îmi zise:
– Ieşi afară şi vino după mine!
Şi o luă înaintea mea prin poarta mare către curtea din faţă. Apoi, luându şi bicicleta, ieşi cu mine prin poarta întâi în stradă, pe lângă santinelă. Ajuns în stradă, îmi zise din nou:
– Eu merg înainte încet. Tu vii după mine până unde voi merge eu. Pe drum nu te opreşti să stai de vorbă cu nimeni. Ai înţeles?
– Da, am răspuns eu, deşi nu înţelegeam nimic din minunea care se întâmpla cu mine.
El o luă înainte, iar eu după el. Mergea spre centru. Pe străzi, o mulţime de oameni veniseră la oraş pentru cumpărăturile de Paşti. Mă uitam în jur să văd pe careva dintre ai mei, ferindu-mă de cel dinaintea mea care se uita din când în când înapoi după mine.
Pe pod îmi scoate Domnul în cale pe un vecin. Îl rog:
– Vino după mine şi vezi unde mă bagă. Dacă vezi pe careva dintre ai mei, spune-le să vină acolo.
A mai mers puţin înainte, apoi a cotit-o la stânga şi a intrat într-o curte.
La câteva clipe am ajuns şi eu.
Am înţeles că era locuinţa lui. Acolo în curte îmi zise:
– Te-am scos să te mai mişti puţin în aer liber. Afară e soare şi cald, te mai dezmorţeşti. Uite, aici, în pivniţa asta, avem nişte lemne. Mai tai câte un lemn, mai stai la soare…
O altă minune trăiam.
Dumnezeul meu, Slavă veşnică Ţie! Ceea ce se petrece cu mine nu am auzit să se mai fi întâmplat cu nimeni în anii aceştia. Cine intră o dată pe uşa Securităţii nu mai vede lumea până ce iese liber. Şi totuşi eu, iată, am ieşit.
Nici nu am apucat să lucrez ceva până când o văd intrând pe poartă pe mama cu cei trei copilaşi ai mei: Florica, Viorel şi Nina. Copiii, cum mă văd, fug în braţele mele.
– Domnule sublocotenent, zic eu. Au venit mama şi copiii la mine. Vă rog să-mi daţi voie să stau puţin cu ei.
– Daţi-vă colo mai de-o parte, să nu vă vadă cineva!
O, slăvit să fii, Doamne, Bunule Tată Bun!
Nu-mi mai puteam stăpâni lacrimile. Nu atât de bucuria revederii acesteia, cât de bucuria că simţeam cum uşa îndurării se deschide. Şi zidul cel gros şi rece se prăbuşeşte.
Am stat cât am vrut cu ei. Apoi au mai venit nişte fraţi şi am stat şi cu aceştia.
Am plecat spre seară înapoi. Nu m-au mai băgat în vechea celulă, ci în alta.
Sub clădirea birourilor, în partea dinspre curte, sub scări, era o intrare largă pregătită pentru garaj. După ce deschideai poarta din faţă, vedeai fundul garajului închis, cu trei despărţituri care avea fiecare în faţă o uşă cu vizetă rotundă şi zăvoare ca şi cele de la celularul din curte.
Am înţeles că erau aici trei celule. În cea din mijloc m-a băgat pe mine. În cea din stânga nu era nimeni. În cea din dreapta era unul în lanţuri.
Când a ieşit, cel ce mă adusese aici a lăsat zăvorul pe uşa mea nepus. A lăsat deschisă şi uşa de la intrare.
Încă o minune. Ce este oare asta?
Noaptea, când am avut nevoie să merg afară, am ieşit singur încetişor. Câinele era în curte. I-am şoptit frumos:
– Lup, ce faci tu, Lup?
Lup s-a uitat la mine, a dat din coadă şi s-a dus de s-a aşezat ceva mai încolo, căscând liniştit.
Am venit şi înapoi pe lângă el. Nu mi-a făcut nimic. Nici n-a lătrat măcar o dată.
A doua zi era Sâmbăta Mare. M-a scos din nou, un alt ofiţer. Acesta era evreu. Şi, fără să vină cu mine, îmi spuse:
– Ştii unde-i strada Română?
– Da!
– Ei, mergi acolo, la numărul 21. Şi spui că te-am trimis eu ca să tai lemne. Dacă nu are nevoie de tine, vii înapoi.
– Am înţeles!
Am ieşit singur pe lângă santinelă în stradă, apoi am luat-o spre unde fusesem trimis.
Pe stradă i-am întâlnit iarăşi pe ai mei. Am stat singur cu ei pe o bancă în parc. Am primit tot ce îmi aduseseră. Se mirau cum de sunt atât de slab, când ei îmi aduseseră zilnic atâta mâncare… aproape tot porcul pe care îl tăiaseră, lapte, ouă, brânză, pui…
– Acum, slăvit să fie Domnul pentru toate! Fie, ce a fost a trecut! Să nădăjduim că nu mai e mult şi o să-mi dea drumul. Cu nimeni nu s-au mai purtat aşa, să-l lase liber cum mă lasă pe mine.
Spre seară, m-am dus din nou. Santinela nu mă oprea nici la ieşire, nici la intrare. Celula mea nu se mai închidea nici ziua, nici noaptea. În curte ieşeam când voiam. Câinele mă cunoştea. Se împrietenise cu mine.
Sunt Paştile… Toate clopotele cântă la toate bisericile. Şi e un timp aşa de frumos afară, ca la Paşti.
Azi n-am ieşit în oraş, dar ofiţerul de serviciu – majorul acela care mă chinuise mai rău – mă chemă în curtea din faţă. Ai mei veniseră la mine şi mă aşteptau… Am stat cu ei, mi-au lăsat mâncare, cozonaci, ouă roşii… A doua zi a venit mătuşa Rusanda…
În celula vecină, cel din lanţuri era unul, bace Flore. Ce se chinuia, sărmanul!
I-am dat şi lui, pe furiş, mâncare, băgându-i în gură, prin vizetă, cozonaci, ouă roşii, carne, apoi apă.
Pe urmă ar fi ieşit afară, dar pe uşă era lacăt. I-aş fi dat drumul, dar nu puteam.
Am găsit o cutie de conservă goală… Şi astfel am putut să-i ajut şi la nevoile celelalte. El îmi dădea cutia plină înapoi prin vizetă şi eu o aruncam. În noaptea de Paşti au mai adus pe cineva şi în celula din stânga mea. Pe unul care stătuse ascuns vreo patru-cinci ani. De Paşti, a vrut să se ducă acasă şi l-au prins. Acum, după ce a trecut şi el printre maiuri şi cizme, zace aici legat cu mâinile la spate şi geme.
Ar vrea să bea apă…
Mă apropii să îi dau. El ţine gura deschisă lângă vizetă, iar eu cu o sticlă îi torn apă. Sărmanul, nu ştie ce să creadă şi nu mai sfârşeşte mulţumirile…
Începând din a treia zi de Paşti, m-au scos la săpat de grădini cu o lopată… Întâi mi-au arătat o grădină, zicându-mi:
– Când o termini de săpat, pleci acasă!
Am săpat de dimineaţa până seara, aşa cum puteam. Timpul era frumos, grădina era dincolo, departe. Ai mei veneau zilnic acolo la mine. Ieşeam şi intram la Securitate fără să fiu nici oprit, nici controlat.
Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE