Ziua de 6 august este pentru noi, românii, de două ori sărbătoare. Cinstim cu evlavie nu numai Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, care ne-a dovedit cu tărie dumnezeirea Lui pe Muntele Taborului şi care ne-a lăsat să întrevedem tainica frumuseţe a comuniunii divine, ci, iată, în 1917, ziua de 6 august devine una dintre măreţele zile ale istoriei neamului nostru.
Aşa cum odinioară un Glas divin străpungea cerul şi veacurile, spunând: „Acesta este Fiul Meu“, la fel şi în 1917 – zi pe cât de întunecată, pe atât de luminoasă – un alt glas se auzea printre gloanţe: „Pe aici nu se trece!“.
Zi întunecată prin moartea tuturor. Prin jertfa deplină. Şi luminopasă prin biruinţă.
Căpitanul Grigore Ignat cu o sută cincizeci de soldaţi reuşi să oprească bombardamentul artileriei duşmane, care de o zi şi o noapte nu mai contenea focul.
După ce căzuseră cei mai mulţi dintre ei, căpitanul ordonă să se ridice în poziţie de tragere toţi morţii… Mitralierele din mâinile încleştate pe trăgaci ale soldaţilor morţi ţineau duşmanul la distanţă. Viii şi morţii luptau deopotrivă… Ţevile mitralierelor se înroşiseră.
Nici sublocotenentul german care comanda operaţiunile din zonă nu înţelegea cum de trage în tranşeea română de o zi întreagă şi nimeni nu se mişcă din poziţie. Nu pricepea că tragea în nişte soldaţi morţi deja.
Un glonte îl atinge grav şi pe căpitanul Ignat, care rămăsese singur în încercarea peste puteri de a opri inamicul..
Cu degetul strâns pe tragaci, muri şi el… mitraliera lui secerând încă mulţi duşmani, până la ultimul cartuş, deşi nici el nu mai era viu de destulă vreme.
Toţi erau morţi, dar lupta continua… Încă nu se terminaseră gloanţele din mitraliere… Morţii apărau tranşeea.
Generalului Prezan, care comanda operaţiunea în tranşeea română, trimise un curier să anunţe retragerea… Duşmanul fusese oprit din înaintarea sa. Îngrozit, curierul alergă să-şi anunţe comandantul că nu mai are cine să se retragă. Toţi sunt morţi.
Cum nu mai e nimeni viu ? Generalul, prin binoclu, vedea încă luptă crâncenă jos, în tranşee.
O sută cincizeci de soldaţi au luptat vitejeşte şi după moarte, pentru biruinţă, în Pădurea Răzoare, reuşind să blocheze atacurile nemţilor pe direcţia Mărăşeşti.
Bătălia de la Mărăşeşti reprezintă cea mai mare şi mai însemnată victorie a armatei române din timpul primului război mondial.
Măreţe biruinţe!…
(Sfinţi apărători!… Lupta nu s-a sfârşit. Şi azi avem nevoie de voi. Duşmanul diavol este şi mai crut. Voi unde aţi învăţat să luptaţi aşa?)