Din Cărarea Împărăţiei, de Pr. Arsenie Boca
În ziua acelei înfricoşate cunoştinţe cu Dumnezeu va fi o vedere minunată: toate faptele fiecăruia, pe care le-a făcut întru ascuns, acum sunt date pe faţă şi le vede nu numai cel ce le-a făcut, ci toţi oamenii, dimpreună cu îngerii, văd deodată întreolaltă toate faptele lor şi ale tuturora. Mai mult decât atâta: oamenii au să vadă şi toate urmările faptelor lor, în urmaşii şi în înaintaşii lor. Au să vadă pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe care trebuiau să-L primească şi să-L asculte, ca să nu pricinuiască osândă peste aşa mulţime de oameni.
Cuvântul lui Dumnezeu îi va judeca pe ei după faptele lor. Vor vedea toate vorbele ce au spus cât au trăit în lume, şi-şi vor vedea şi gândurile şi cărţile ce au scris, dimpreună cu toate urmările lor peste oameni. Părinţii îşi vor vedea faptele în copiii lor; toate se vor descoperi în ziua aceea.
Iată de ce o judecată dreaptă şi veşnică nu se face decât chemându-se toţi martorii, toţi oamenii, din toate vremile, să-şi vadă toate faptele şi să-şi cunoască toate urmările lor şi pe dreptate să-şi ia plata veşnică. Atunci mateloţii lui Columb vor vedea turma de nebuni, pentru care au să dea seama, că le-au adus cu fapta lor germenele nebuniei. Luther se va vedea pricinuitorul puzderiei de secte, iar înşelaţii lui se vor apăra şi ei de urgia judecăţii, zicând: „Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am profeţit şi cu numele Tău am scos demoni şi în numele Tău multe minuni am făcut?“ Dar capătă răspunsul:„Niciodată nu v-an cunoscut pe voi. Duceţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!“ (Matei 7, 22-23) Şi vor merge cu lucrătorii fărădelegii toţi cei ce-au ascultat de ei. Şi aşa mai departe, fiecare va vedea şi va culege roadele, nebănuit de mari, ale faptelor sale, fie bune, fie rele. Căci viaţa pământeană era vremea semănatului, iar viaţa viitoare, vremea secerişului.
LEGILE JUDECAŢII
Ziua judecăţii omului e totodată şi ziua naşterii din nou a lumii (Matei 19, 28), când va fi Cer nou şi pământ nou, căci acestea care sunt, de istov vor arde (Petru 3, 13). Deodată cu această minune a înnoirii cosmosului prin foc, omul e înnoit prin focul judecăţii. Astfel pe pământ sunt adeseori puzderii de legi omeneşti; la judecata lui Dumnezeu sunt numai două: legea iubirii de Dumnezeu şi legea iubirii de oameni, în care se cuprinde toată Scriptura. In loc de dosare, sunt cărţile morţii şi Cartea Vieţii, în care-s scrise toate faptele oamenilor.
În ziua judecăţii se împlineşte desăvârşit cuvântul, care zice: „Mila şi adevărul merg înaintea Ta“ , căci atunci oamenii vor fi întrebaţi despre: 1. faptele iubirii şi 2. mărturisirea dreptei credinţe, după cuvântul: „Cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta preacurvar şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni întru mărirea Tatălui Său, cu sfinţii îngeri“ (Marcu8, 38).
Mila şi adevărul, iubirea şi curajul mărturisirii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, ura şi minciuna, acestea îi despart pe oameni în două, în buni şi răi, precum desparte păstorul oile de capre; oile de-a dreapta şi caprele de-a stânga.
Iubirea lui Dumnezeu nici la judecată nu uită pe săracii pe care i-a iubit, numindu-Se în locul lor şi binecuvântând pe cei ce au avut milă: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol, bolnav şi în temniţă am fost şi aţi venit la Mine, – că întrucât aţi făcut acestea săracilor, fraţilor Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut. Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia, cea gătită vouă de la întemeierea lumii“.
Faptele iubirii de oameni i-au adus pe aceştia în împărăţia iubirii lui Dumnezeu.
Iar celor de la stânga, pentru faptele iubirii de sine, care calcă peste oameni şi nesocoteşte pe Dumnezeu, le va spune osânda: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, gătit diavolului şi îngerilor lui“. Pentru că: „Flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat, şi nu Mi-aţi dat să beau; străin, şi nu M-aţi primit, gol, bolnav şi în temniţă am fost şi n-aţi venit la Mine“.
Şi se vor apăra aceştia zicând: „Doamne când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare şi nu Ţi-am slujit Ţie?“
„Întrucât nu aţi făcut acestea săracilor, fraţilor Mei mai mici, pe care pururea i-aţi avut între voi, nici Mie nu Mi-aţi făcut! (Matei 25, 31-40)
LUCIFER ŞI ANTIHRIST
Dar, între cei de-a stânga va mai fi de faţă încă cineva: Lucifer sau Satana, cu îngerii săi. Cel din urmă va fi judecat şi Satana (2 Petru 2, 4), şarpele cel mare care a amăgit atâta lume. El, Lucifer, care a fost odată înger, va fi judecat de sfinţi (1 Corinteni 6, 2), adică de creştini. Căci sfinţii, sub povară de trup fiind, au dobândit sfinţenia, pe câtă vreme el, duh fiind, a pierdut-o, pierzând cu dânsul şi puhoaie de oameni.
Dar Lucifer, în nebunia răzvrătirii, vrând să se facă mai presus de Dumnezeu, nici în ziua judecăţii nu se va supune cu una cu două, căci trufia nu are îndreptare niciodată, ci se va apăra:
– Ce vrei, „Dumnezeule“, asupra mea (Psalm 137, 8-9)? Nu vezi că-s mai presus de Tine? Că mai mulţi sunt cei ce mi-au slujit mie, decât Ţie?
„… Satană, Satană, dornică de pustiire,… cu dor aştept ziua înfricoşatei judecăţi să văd răsplătindu-ţi Atotputernicul Dumnezeu, după fapta care ne-ai făcut tu nouă“.
Căci atunci Mântuitorul nostru, Dreptul Judecător, cu suflarea gurii Sale, îi va prăvăli pe toţi: iadul, moartea, diavolii, pe Antihrist şi pe dumnezeul nebun şi pe toţi cei nescrişi în Cartea Vieţii îi va cufunda în marea cea de foc, în moartea cea de-a doua (Apocalipsă 20, 11-15). Aşa începe Gheena de conştiinţe chinuite şi de trupuri arse de un foc întunecos şi fară de sfârşit, foc ce se deosebeşte de cel cunoscut de noi, precum se deosebeşte focul zugrăvit de pictori de focul adevărat.
Dumnezeu taie para focului în două; cu puterea arzătoare, dar neluminoasă, arde păcătoşii, iar cu puterea luminoasă, dar nearzătoare, străluceşte pe sfinţi. Aşa că pe unii îi luminează nearzându-i, ca un Soare neapus în vecii vecilor; iar pe alţii îi arde neluminându-i, întunecaţi şi la întunerec, în vecii vecilor…
Şi dăinuieşte Gheena ca mărturie veşnică, pentru toată zidirea Sfântului Dumnezeu, ca să nu mai cadă nimeni ispitit de noutatea păcatului, care, desăvârşindu-şi răutatea, a dărâmat atâta zidire.
PENTRU O GREŞEALĂ VREMELNICĂ, O PEDEAPSĂ VEŞNICĂ?
Întrebarea aceasta zvâcneşte aproape în toate minţile. Într-adevăr, pentru că n-ai fost milostiv cu săracii, fraţii mai mici ai lui Dumnezeu, pentru că nu le-ai dat să mănânce, nu i-ai îmbrăcat, nu i-ai primit când erau străini, nu i-ai cercetat când erau în temniţă, numai pentru atâta vină, făcută într-o viaţă scurtă, se poate ca Dumnezeu să te dea focului şi diavolilor să te muncească în vecii vecilor?
Ce taină ar putea răspunde şi la întrebarea aceasta?
Totuşi este răspuns:
Cel flămând şi însetat, gol, străin şi bolnav şi, peste toate acestea, în temniţă, în înţelesul tainic, nu mai sunt săracii, ci Mântuitorul Iisus Hristos însuşi, pe Care îl avem în noi, în fiecare, de la Botez.
Dacă în vremea vieţii, în vremea minţii depline nu ne întoarcem de la cele dinafară şi vremelnice la cele dinlăuntru şi veşnice, la făptura noastră cea născută de la Dumnezeu, la Hristos Cel ce petrece în adâncul profund, dar apropiat al fiecărui om; dacă nu vom căuta darul naşterii noastre celei din Duhul Sfânt, atunci Hristos Iisus se află în noi flămând şi însetat, gol, străin şi bolnav de durerea întunecării noastre şi, pe deasupra, într-o temniţă în care mişună viermii patimilor şi şerpii răutăţilor. Căci numai făcând acestea lui Iisus cel din noi, le facem şi semenilor noştri.
„Se poate să nu cunoaşteţi că Hristos Iisus este în voi? Afară numai dacă nu sunteţi creştini netrebnici“ (2 Corinteni 13, 5), zice Sf. Pavel, asprindu-se către Corinteni.
Iată se face lumină…
Adică noi, fiecare din noi, ori ştim, ori nu ştim, ori credem, ori nu credem, purtăm pe Hristos Iisus şi pe Duhul cel Sfânt în temelia făpturii noastre celei duhovniceşti. Hristos Iisus cel cu Cruce, este aşadar piatra unghiulară, temelia zidirii noastre celei duhovniceşti. Aceasta e adevărat pentru toţi cei botezaţi. Când însă, „din înmulţirea fărădelegii, dragostea de Dumnezeu a multora se va răci“ ( Matei 24, 12), când „grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei (materialismul), înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu şi-1 face neroditor“ (Matei 13,22), atunci credinţa se va stinge, şi atunci se vor arăta cei nebotezaţi care nu vor avea de temelie pe Hristos şi nici temelia în Hristos. Pricepem de aici, că în aceeaşi situaţie a nebotezaţilor sunt şi toţi sectarii care se leapădă de primul şi singurul botez, de vreme ce: „Este un Domn, o credinţă şi un Botez“ (Efeseni 4, 5). Deci botezul al doilea e lepădarea de primul şi singurul botez. Vai de zilele şi veşnicia lor. Iată prin urmare un răspuns descoperit.
Acum ştim pe cel ce flămânzeşte şi însetează după noi, acum ştim pe cine ţinem în temniţă pe viaţă, dacă nu cumva ne-am lepădat de El cu voia noastră sau cu înşelăciunea diavolului, şi aşa Il răstignim zi şi noapte, cât trăim.
Sfântul Pavel ne învaţă: „Nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea odată pusă, care este Iisus Hristos. Iar pe această temelie, care ce zideşte: aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân sau trestie: lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va da pe faţă ziua Domnului. Pentru că această zi se descoperă prin foc şi ce fel este lucrul fiecăruia: focul însuşi va cerca-o. Dacă lucrul lui, pe care 1-a clădit, va rămâne, plată va lua; dacă lucrul lui va arde, va fi păgubaş de plată, dar el se va mântui, însă aşa, ca prin foc“ (1 Corinteni3, 11-15).
E limpede. Faţă de Hristos Iisus din noi şi de Duhul Său cel Sfânt, temelia şi viaţa noastră cea după Dumnezeu, putem avea în vremea vieţii noastre pământeşti una din cele două atitudini: fie trădarea lui Iuda, fie iubirea lui Ioan. De la acestea se decide soarta noastră în vecii vecilor. Dacă am trăi anii lui Matusalem tot aşa am face.
Prin urmare: „Nu este nedreptate la Dumnezeu“, când ne dă o plată veşnică pentru o mică decizie.