Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la acordarea Clauzei Naţiunii celei mai favorizate pentru ţara noastră de către SUA. Redăm mai jos mărturia contribuţiei fratelui Traian Dorz la acest fapt istoric:
„Aşa a venit ziua de 15 iulie când mă aflam în familia fratelui Nelu din Hunedoara, lucrând cu ei la „Taină şi Minune“, căreia trebuia să-i punem la punct melodiile textelor din cuprins. Tocmai eram acolo cu încă doi fraţi cunoscuţi când sună telefonul. Era ora şapte seara. Ridic receptorul şi întreb:
– Cine-i acolo?
Am tresărit puternic când am auzit o voce clară şi apropiată, ca la câţiva paşi:
– Aici Fivia Delapeta din SUA. Vorbesc din partea unor congresmeni din SUA, care doresc să-ţi pună o întrebare în legătură cu acordarea Clauzei Naţiunii celei mai favorizate pentru România. Şi este o minune că v-am găsit în momentul acesta la telefon aici, fiindcă tocmai pe dumneavoastră vă căutam neapărat şi iată ce bine-i că v-am găsit… Comisia însărcinată cu problema acordării Clauzei tocmai discută aici acum această problemă. Sunt multe opinii contra acordării Clauzei, motivând că România nu respectă drepturile omului şi că exercită mari presiuni, prigoniri religioase împotriva credincioşilor – şi mai ales a Oastei Domnului. Şi a dumneavoastră personal, Traian Dorz, ca lucrătorul cel mai cunoscut al Oastei Domnului. De aceea cei interesaţi să afle sigur acest lucru doresc să vă întrebe chiar pe dumneavoastră personal care este adevărul asupra acestui lucru şi ce aveţi dumneavoastră de declarat în privinţa aceasta.
– Mă bucur foarte mult, dragă Fivi, am răspuns eu, că, în sfârşit, cineva ne întreabă şi pe noi în problema noastră, fiindcă până acum mulţi chemaţi şi nechemaţi s-au amestecat în acest lucru fără să ne întrebe şi pe noi. Unii declarând verbal sau în scris multe lucruri care să le facă lor publicitate, poate, dar nouă de cele mai multe ori ne-au făcut un deserviciu. Acum, dacă a sosit momentul să ne spunem şi noi cuvântul, vă rugăm luaţi un casetofon şi înregistraţi pe bandă declaraţia noastră categorică pe care să o predaţi comisiei care se ocupă cu problema acordării clauzei. Puteţi să înregistraţi?
– Da! Spuneţi!
– Declaraţie-apel. Eu, Traian Dorz, dimpreună cu toată mulţimea membrilor Oastei Domnului din România declarăm solemn că în prezent ne bucurăm de toată libertatea religioasă în ţinerea adunărilor, rugăciunilor şi nunţilor noastre în public, fără nici un fel de amestec sau prigonire din partea autorităţii statului nostru. Lucru pentru care suntem adânc mulţumiţi şi mulţumitori. De aceea noi ne iubim ţara noastră, ne rugăm şi muncim cu stăruinţă pentru ea şi dorim fericirea ei, convinşi fiind că fericirea fiecăruia dintre noi depinde, după cum spune şi Sfânta Scriptură, de fericirea ţării unde locuim. Cu această convingere dorim din toată inima, dimpreună cu tot poporul nostru, şi facem un stăruitor apel să se acorde cu caracter permanent ţării noastre Statutul preferenţial, Clauza Naţiunii celei mai favorizate, încredinţaţi fiind că aceasta va contribui nu numai la bunăstarea noastră a tuturor, ci şi la propagarea unui climat de pace şi armonie între toţi oamenii. Binele, bine rodeşte. Atâta, dragă Fivia. S-a înregistrat bine?
– Da. Dar acum încă o întrebare:
– Spune!
– Dacă, în alternativa cealaltă, Clauza nu s-ar aproba, ce rezultat ar avea asta, după părerea dumneavoastră?
– Rău, foarte rău, în toate privinţele. De aceea noi insistăm din toate puterile să se acorde…
– Dar aici sunt mulţi din partea altor culte, chiar şi Calciu, care sunt contra acordării, declarând că regimul din România prigoneşte credinţa şi că dumneavoastră şi Oastea Domnului aţi suferit foarte mult.
– Dar Hristos cât a suferit? Dar înaintaşii noştri, secole la rând, cât au suferit? Noi ne bucurăm acum pentru că ei au suferit atunci. În urma suferinţelor noastre se vor bucura urmaşii noştri, pentru că nici o suferinţă răbdată pentru o cauză bună nu o lasă Dumnezeu să rămână în zadar.
Dacă am suferit, pentru Dumnezeu şi pentru binele neamului nostru am suferit! Hristos şi suferinţa ne-au învăţat pe noi însă să fim mai buni, şi nu mai răi. Să iubim, nu să urâm. Să dorim binele alor noştri, şi nu răul. Părinţii noştri cât ne-au pedepsit şi totuşi au rămas părinţii noştri pe care îi iubim şi-i respectăm pe totdeauna. Aşa este şi cu Biserica şi cu patria noastră. Şi voi acolo sunteţi nişte ramuri mai îndepărtate, dar tot din trunchiul copacului nostru. Să nu vă rupeţi nici de credinţa şi nici de ţara noastră, ci să le slujiţi cu toată puterea voastră pe amândouă, cu atât mai mult acolo unde sunteţi şi acum când este nevoie. Pentru asta aţi ajuns acolo şi Dumnezeu v-a ajutat să puteţi face ceva. Nu vă rupeţi de trunchiul neamului şi al credinţei care v-a născut, căci cine se rupe de acestea este un om pierdut, orice s-ar pretinde el că este. Un astfel de suflet nu mai reprezintă pe nimeni şi nu mai urmăreşte decât un interes egoist.
– Dar câţi membri are Oastea Domnului în numele cărora vorbiţi?
– Asta singur Dumnezeu poate să ştie. Undeva între câteva sute de mii şi un milion. Poate mai mulţi, poate mai puţini. Cine ştie nu spune. Cine spune nu ştie. Dar încă o dată, noi toţi ne rugăm să se ţină seama numai de această declaraţie şi să nu se mai ia în considerare nici o altă opinie a celor ce pretind că vorbesc în numele meu şi al Oastei Domnului din România, dar care vor spune alt-ceva. Aceasta este singura noastră declaraţie şi opinie pe care o întărim şi o susţinem.
Acum, cu mulţumiri şi salutări tuturor!
După aceasta, la câteva zile am aflat de la familia Fiviei că declaraţia noastră a avut un puternic răsunet în faţa celor ce erau chemaţi să-şi dea votul în problema acordării. Peste o sută cincizeci de voturi, care până atunci erau contra acordării, au trecut dintr-o dată de partea celor cu acordarea Clauzei, determinând apoi această acordare… Chiar şi unii dintre congresmenii în cauză, venind ulterior în ţara noastră, au confirmat ei înşişi acest lucru în faţa unor personalităţi religioase şi de stat din ţara noastră, lucru care, fireşte, ne-a bucurat mult pe noi toţi.
Pentru tot acest eveniment nespus de îmbucurător, noi mulţumim din toată inima şi dăm toată slava numai Domnului Dumnezeului nostru, Care, iată cum ştie de minunat şi tocmai în clipa cea mai potrivită să întoarcă toate lucrurile spre binele celor ce-L iubesc şi doresc să-L slujească cu sinceritate şi smerenie pe El, căutând numai Voia Sa…
Căci cum să poţi explica aceasta altfel decât ca o lucrare puternică, vizibilă şi deosebită a înţelepciunii lui Dumnezeu, Care a făcut chiar în momentul cel mai critic ca tocmai noi, cei mai neînsemnaţi dintre toţi cetăţenii acestei ţări, să putem pune cel mai necesar cuvânt, în cel mai înalt loc, pentru folosul neamului nostru şi pentru cinstirea Lucrării lui Dumnezeu din care facem parte…
Ce ocazie uimitoare ne-a dat Dumnezeu pentru a ne dovedi în faţa tuturor alor noştri – şi a străinilor chiar – felul în care ne-a transformat pe noi Hristos şi în care ne-a învăţat El să răspundem noi la toate cele ce ni s-au făcut nouă… Ce examen istoric… De nu s-ar mai uita niciodată!“
Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. IV