VREMILE NU SE ÎNTORC ÎNAPOI,
CI MERG ÎNAINTE
şi aduc dreptate celor ce au suferit asupriri şi strâmbătăţi
«Lumina Satelor» nr. 43 / 4 nov. 1923, p. 2
În numărul 41 al gazetei noastre am scris un mic articolaş despre „o mănăstire spartă de tunurile papistaşilor”. Noi am pus în acel articol un adevăr pe care tot omul care nu-i orb îl poate vedea oricând la Sâmbăta de Sus (lângă Făgăraş). Acolo se află ruinele unei preafrumoase mănăstiri pe care n-a spart-o nici vântul, nici focul, nici apa, ci tunurile creştinilor ce se cheamă papistaşi (adică [ale celor] care cred în Papa de la Roma). Acesta este un adevăr ce sare-n ochii cui nu-l vede, dar pe semne adevărul ustură şi de aceea o gazetă de la Blaj sare cuc în sus să-l apere pe Papa şi pe Bucow, spărgătorul de biserici, şi strigă în ţară speriată că „se întorc vremile lui Sofronie”, adică acele vremi când românii ortodocşi înfundau temniţele şi sufereau bătăi şi ocări pentru că nu voiau să-şi lase credinţa şi legea lor strămoşească. Gazetarii de la Blaj se sperie de năluci şi de cai verzi pe pereţi, pentru că vremile nu se întorc înapoi, ci merg înainte şi aduce dreptate celor ce au suferit. Au sosit vremile care nouă ortodocşilor ne aduc dreptate şi răsplată pentru nedreptăţile şi patimile suferite pe vremea lui Sofronie călugărul şi pentru asta îi „iau răcorile” pe gazetarii de la Blaj.
Casa zidită pe nisip…
Despre îndăluitul uniaţiei, noi am scris în numărul 41 aşa:
„Pe la anul 1700, papistaşii înceluiră cu un blid de linte (cu o cruce de aur şi câteva oase de ros) pe vlădica român Atanasie, să-şi lase legea strămoşească şi să treacă la uniaţie. Dar poporul român nu vru să-l urmeze pe vlădica Atanasie pe această cale de rătăcire. Atunci papistaşii s-apucară de lucru cu… temniţele, puştile şi tunurile. Pe cei ce se sculau împotriva uniaţiei îi aruncau în temniţe şi bisericile lor le luau cu puterea”.
Nici aceasta n-a plăcut celor de la Blaj. Dar n-avem ce le face, că nu de la noi ara spus aceste lucruri, ci le spune istoria. S-au scris cărţi întregi despre suferinţele şi scârbele ce au avut să le îndure românii ortodocşi din partea papistaşilor pentru legea lor (o astfel de carte a scris profesorul universitar S. Dragomir, cu sute de dovezi culese de prin satele şi oraşele Ardealului). Uniţaia, adică ruperea românilor în două, s-a pornit cu minciuna şi s-a dus mai departe cu sila; şi orice lucru aşa pornit n-are temei. Uniaţia este casa cea zidită pe nisip, din Evanghelie. Până la războiul ce1 mare, această casă era proptită de Habsburgi, de Frantz Ioşca (cel mai mare prieten şi sprijinitor al Papei), dar odată cu războiul, proptelele au picat şi acum casa începe să pârâie din toate părţile şi nu-i departe vremea când această clădite se va prăbuşi. La redacţia noastră avem o mulţime de scrisori de la cititorii noştri care ne spun că aşteaptă cu dor ziua când „se vor rupe peceţile cu care străinii ne-au despărţit în două Biserici”, ca să nu putem fi „un neam, o credinţă şi o singură Biserică”.
Pentru asta îi „iau răcorile” pe gazetarii de la Blaj.
Sărace Bucow!…
Acest Bucow a fost un general papistaş şi a fost trimis în Ardeal, din partea papistaşilor, să-i ogoaie cu tunurile pe românii ortodocşi care mai cutezau să-şi apere legea lor strămoşească. Acest Bucow şi-a împlinit chemarea ca un adevărat slugă credincios. Sosind în Ardeal, a slobozit tunurile într-o grămadă de mănăstiri şi biserici şi le-a spart. Şi acum, auziţi, românilor, ce zic gazetarii despre acest spărgător de biserici:
„Acest general a venit în Ardeal cu gânduri destul de bune şi creştineşti (auzi aci!). Că a stricat multe mănăstiri, asta-i adevărat, însă n-a făcut-o pentru că acele erau ortodoxe (măi, măi!), ci fiindcă i se părea lui că acelea mănăstiri sunt cuibare de veşnică răscoală, iar el pentru potolirea răscoalelor fusese trimis.”
O, sărace Bucow! Noi până acum n-am ştiut că tu ai puşcat cu tunurile în bisericile şi altarele Domnului pentru ca să întăreşti pacea între români. Tu, Bucowe, ai făcut ca femeia cea cuminte care, vrând să cureţe casa de pureci, a dat foc casei; şi de aceea gazetarii din Blaj ridică în slavă amintirea ta şi nu-i departe vremea când în piaţa Blajului ţi se va ridica o statuie ca unui apostol al păcii (aplecat cu mâna pe ţeava tunului).
Ca să aperi în chipul acesta pe un Bucow spărgător de biserici, cu adevărat trebuie să fi trecut prin şcoala de iezuiţi a Papei de la Roma!
Catolicismul n-a prins în sufletul poporului
Poporul nostru n-are nici un fel de legături sufleteşti cu catolicismul. Nici în sufletul celor care au primit unirea, catolicismul n-a putut face nici o ispravă şi nici o schimbare. Poporului unit în zadar i se toacă mereu despre Papa, „locţiitorul lui Hristos pe pământ” (aşa zic papistaşii, că Papa ţine locul lui Hristos pe pământ; ce mai vorbă şi asta!), despre „fericitul Pă-rinte”, căci poporul unit are tot atât habar de Papa şi tot atâtea legături sufleteşti cu Papa cât are şi poporul cel ortodox. Sufletul poporului unit este ortodox, pentru că ţine toate datinile şi toate slujbele şi rânduielile noastre ortodoxe.
Nu aşa păstorii şi unii cărturari…
Dacă în sufletul poporului, papistaşii n-au putut face nici o schimbare, nu aşa stă lucrul cu o parte din păstorii şi cărturarii poporului unit. Cei mai mulţi dintre ei simt şi mărturisesc că sunt mai întâi catolici, apoi români. Numai cei ce trăiesc în atingere cu ei cunosc depărtările şi schimbările sufleteşti ce le-a făcut uniaţia în sufletul unor cărturari uniţi. Să spun câteva pilde:
Cei ce am învăţat în şcolile de la Blaj şi Beiuş nu vom uita niciodată cu cât dispreţ ne spuneau profesorii uniţi că suntem „schismatici”, adică ne ţinem de o lege rătăcită, păgână. N-ar fi intrat aceşti dascăli români în biserica noastră ortodoxă, mai bine să le fi tăiat picioarele amândouă. În schimb slujeau regulat la praznicele cele mari (la Beiuş şi Oradea) alături cu papistaşii, în bisericile lor ungureşti. Secretarul «Asociaţiunii pentru cultura poporului român» (Georgescu) încă este unul din acei care au declarat că nu intră în biserica ortodoxă cea schismatică; şi cu jandarmii nu l-ai putea băga într-o biserică de-a noastră. Ce a lucrat uniaţia în sufletul cărturarilor de la 1700 [până în] 1922 s-a văzut mai bine la Alba Iulia, în ziua încoronării, când cele 14 milioane de români s-au umplut de scârbă şi de amărăciune văzând pe păstorii poporului unit cum stăteau afară la taifas cu grofii şi vlădicii papistaşi unguri, în vreme ce în biserica încoronării se petreceau clipele cele mai sfinte din istoria românilor.
Să rupem peceţile…
Iată câteva pilde despre cum uniaţia a ştiut să ne despartă şi să ne depărteze de-olaltă pe noi, cărturarii acestui neam. Uniaţia a deschis şi a lărgit mereu graniţe şi prăpăstii sufleteşti între cărturarii poporului; şi până când această uniaţie va dăinui, pace şi tărie deplină nu vor avea românii din Ardeal. Străinii au voit aşa ca, rupându-ne sufletul în două, să ne slăbească neamul. Acum după ce am scăpat de ei, să ne ridicăm şi să rupem peceţile cu care străinii ne-au despărţit în două Biserici. Să închidem rana din care de atâta vreme curge sânge şi venin de neînţelegere între fraţi. Biserica noastră Ortodoxă cuprinde acum 14 milioane de români şi îşi deschide cu drag braţele ei de mamă iubitoare şi pentru cei 1 milion şi ceva de români uniţi pe care străinii i-au răpit din braţele ei cu sila şi minciuna, în vremi de restrişte.