Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz11. Dorinţa şi rugăciunea inimii

Nici un credincios adevărat nu s-a mântuit singur, ci numai împreună şi cu alţii.
Nici unul din nesfârşita mulţime a biruitorilor ajunşi în strălucirea Slavei Veşnice n-a ajuns acolo numai cu propria lui mântuire – ci şi cu a altora…
După cum şi Mântuitorul nostru n-a intrat în ceruri numai El singur, cum venise din ceruri – ci, când S-a întors înapoi la Tatăl, a intrat prin Arcul de Triumf al Veşniciei în fruntea unui nesfârşit popor de răscumpăraţi ai Săi. El era doar Pârga celor Adormiţi, Cel Dintâi dintre ei (I Cor. 15, 20). Un popor al cărui sfârşit nimeni nu-l vedea, şi nici nu-l întrevedea, Îl urma pe Iisus.
Tot aşa, fiecare credincios adevărat intră în cer în fruntea unui număr de alţi fraţi şi surori, chemaţi de el şi aduşi de râvna şi ostenelile lui la mântuire…

În cer nu intră singur decât cel mântuit în ultima clipă, cum a fost tâlharul de pe cruce. Cel care nu mai are nici o zi de viaţă şi nici un prilej să-i mai cheme şi pe alţii, să se mai roage şi pentru alţii, să mai facă tot ce poate pentru ca şi alţii să vină la Iisus împreună cu el.
Dar dacă un om, după ce a venit la Dumnezeu şi a aflat calea mântuirii, el pe alţii nu-i cheamă, pentru alţii nu aleargă, nu suferă, nu doreşte, nu luptă să-i aducă la mântuire, – un astfel de om este în cea mai mare primejdie să-şi piardă şi mântuirea sa. Şi, aproape sigur, nici unul dintre aceştia nu a scăpat de pierzare.

Ce minunat este, în privinţa aceasta, Avraam faţă de Lot! Avraam a făcut totul nu numai pentru a se mântui pe el, ci şi pentru a-i mântui pe cât mai mulţi. Pe toată cetatea Sodomei. El nu s-a rugat numai pentru cei cincizeci sau pentru cei zece oameni neprihăniţi – ci pentru toţi. Pe când Lot sau Noe abia de au făcut ceva pentru ei înşişi şi pentru câţiva dintre cei apropiaţi ai lor.
Iată, şi Sf. Pavel ce minunată pildă de iubire, pentru tot neamul său, ne arată aici. Pentru că cine nu-şi iubeşte neamul său şi nu face totul pentru ca să se mântuiască şi familia sa şi cei din mijlocul cărora s-a născut şi a crescut, – acela este un nelegiuit şi un netrebnic. Şi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea alor Lui.
Mântuitorul nostru Însuşi ne-a dat şi în privinţa asta o pildă dumnezeiască, zicând: Eu sunt trimis la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Şi: Mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia până la marginile pământului, dar începând de la Ierusalim.
Şi împietrirea lor a făcut cu putinţă mântuirea şi a altora. Dar, în primul rând, lor le era rânduită şi trimisă binecuvântarea Evangheliei.

În tot capitolul 11 de la Romani, Sf. Pavel vorbeşte cu duioşie, cu durere, dar şi cu o tainică bucurie despre toate aceste adevăruri, care, dacă au fost respinse de către unii, au fost primite de către alţii, – aşa că dragostea lui Dumnezeu nu s-a arătat în zadar.
Totuşi datoria noastră rămâne mereu mare faţă de mântuirea alor noştri, ca şi răspunderea pentru pierzarea fiecăruia dintre ei.

Ce faci tu pentru mântuirea neamului nostru, pentru Biserica noastră, pentru credinţa şi familia noastră? Ce faci pentru familia ta, pentru copiii tăi, soţul tău, părinţii tăi, fraţii tăi şi surorile tale?
Ce faci pentru satul sau oraşul tău, pentru patria ta şi pentru generaţia ta înaintea lui Dumnezeu şi în numele Lui? Doreşti tu fierbinte mântuirea tuturor semenilor tăi şi te rogi tu necurmat lui Dumnezeu pentru aceasta? Sau nici nu te-ai gândit la asta până acum?

Niciodată nu vei putea fi un bun credincios al Bisericii lui Hristos, dacă nu eşti un bun membru al bisericii din satul tău. Al adunării din localitatea ta. Al familiei frăţeşti între care te-ai născut din Duhul Sfânt.
Niciodată nu te vei mântui pe tine, dacă nu vei căuta cu tot dinadinsul să duci şi pe alţii la mântuire.
Cine se roagă numai pentru sine şi cine urmăreşte numai folosul său este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.
O adevărată bucurie şi plăcere pentru Hristos este numai acela care face totul şi pentru mântuirea şi fericirea veşnică a altora.