(a Sf. Ioan Scărarul)
– Evrei 6, 13-20 –
19. […] pe care o avem ca pe o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntru Templului…
O ANCORĂ A SUFLETULUI
Pentru cei care n-au călătorit încă pe mare cu o corabie sau cu un vapor, trebuie să le spunem ce este o ancoră. Sunt mulţi care nu ştiu că ancora este una din cele mai însemnate lucruri pe o corabie. Ancora este acea unealtă în formă de undiţă, cu un trunchi lung şi greu, agăţat de un lanţ ori de o frânghie groasă şi puternică, iar la capăt având două braţe întoarse şi ascuţite ca o săgeată.
Când corabia are nevoie să se oprească undeva, atunci oamenii ei aruncă această ancoră în ape, iar ea se fixează de fundul apei, ori de stânci, şi ţine pe loc corabia atâta vreme cât este nevoie. Când vrea să plece mai departe, atunci ei ridică ancora şi-o aşază la îndemână în corabie până când va fi iarăşi nevoie de ea.
În vremea marilor furtuni ce se stârnesc adeseori pe mări, ancora este de cea mai mare nevoie pentru viaţa corabiei, fiindcă ea o fixează şi o ţine la loc de adăpost, până ce trece furtuna, şi corabia poate să plece iarăşi mai departe spre ţinta ei. Fără ancoră, valurile ar nimici-o de stânci ori ar îneca-o în adâncuri…
În simbolistica creştină, încă de la început, cele trei virtuţi mai mari decât toate, credinţa, nădejdea şi dragostea, despre care spune Sfânta Scriptură, la I Corinteni 13, 13, că sunt cele mai necesare pentru noi, sunt închipuite prin trei simboluri: crucea, ancora şi inima.
Crucea închipuie credinţa, ancora închipuie nădejdea şi inima arzând închipuie iubirea.
Ancora este în mijloc, legând între ele crucea cu inima. Aceasta vrea să ne spună nouă că, în tot timpul călătoriei noastre prin lumea aceasta, ţinta noastră, Ierusalimul cel Ceresc, nădejdea ajungerii noastre acolo este cea mai trebuitoare pentru noi prin valurile ispitelor şi prin furtunile necazurilor noastre din lumea aceasta, atât de trebuitoare ca o ancoră pentru o corabie. Că fără o puternică nădejde, nici credinţa noastră, nici dragostea noastră n-ar putea supravieţui prin câte avem de trecut.
Fără nădejde, credinţa noastră s-ar zdrobi de stânci, fiindcă o credinţă care nu mai are nădejde se prăbuşeşte la prima luptă. Şi fără nădejde, şi iubirea noastră s-ar îneca în prima ispită.
Câtă vreme noi avem o nădejde vie că ne vom atinge ţinta, credinţa noastră luptă şi biruie.
Câtă vreme noi avem o nădejde vie că ne vom împlini odată gândul fericit, iubirea noastră luptă şi rabdă, şi arde, şi strigă, şi plânge, şi se zbate, dar îşi ţine curat legământul ei sfânt şi trupul ei sfânt şi sufletul ei sfânt. Dar îndată ce nădejdea aceasta ni s-a frânt, iubirea noastră cade şi se înnămoleşte şi moare…
O, iubirea mea şi inima mea, ţine-ţi şi tu nădejdea ta vie şi leagă-te şi tu puternic de ea cu toată fiinţa ta şi cu toată tăria încredinţării tale. Odată şi odată tot trebuie să-ţi împlinească Dumnezeul tău şi gândul fericit pentru care te-a născut şi te-a rânduit Dumnezeu pe tine în lumea aceasta. Tu ai primit un rod atât de frumos pe care trebuie să-l creşti până la împlinire. Şi ai primit un rost atât de tainic şi de minunat pe care trebuie să-l împlineşti desăvârşit. Şi Dumnezeul tău ţi-a împlinit atât de fericit toate rugăciunile tale până acum, încât nici o ispită, şi nici o suferinţă, şi nici o putere vrăjmaşă şi nici o ardere trupească n-ar trebui să te mai biruie, să te mai facă să cazi, să cedezi, să te prăbuşeşti… Tu ştii ceea ce nimeni altcineva nu mai ştie. Ce legăminte ai făcut tu. Ce taină s-a petrecut cu tine. Ce dar mare ai primit. Şi ce datorie unică ai tu faţă de toate acestea!…
O, iubirea mea dulce şi unică, o, inima mea aprinsă de un foc atât de sfânt şi veşnic, ţine-te de ancora nădejdii tale cu toată fiinţa ta, cu toate lanţurile credinţei tale! Căci, dacă rămâi fără ea, în locul unde eşti tu acum este marea cea mai adâncă, noroiul cel mai negru şi moartea cea mai amară. Să nu te lase Dumnezeu!
O, Puternicul şi Sfântul nostru Dumnezeu, Te rugăm ai milă de credinţa noastră când se clatină şi de iubirea noastră când se îneacă! Ţine puternică între ele ancora nădejdii neclintite prin care amândouă acestea să biruie. Ca fiinţa noastră să nu se înece, şi sufletul nostru să nu fie despărţit de Tine.
Nu lăsa, Dumnezeule al Iubirii, ca ispitele să fie prea grele şi luptele să fie prea lungi, ca nu cumva în vreo clipă de slăbiciune să ne prăbuşim în noroiul din care ne-ai scos. Şi nu cumva să ne înecăm, chiar când am fi aproape de ţărmul salvator.
Amin.
Traian Dorz