„Ce va fi în viitor, nu este de competenţa noastră a ispiti acest lucru. Oastea este a Domnului şi El va avea grijă de ea. Totuşi, în nopţile mele de veghe, adeseori tremur, gândindu-mă la ziua de mâine. Oastea Domnului este o Mişcare pronunţat duhovnicească. «Moara» ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Eu mă tem de ziua când «moara» aceasta va încăpea pe mâna unei mai scăzute înţelegeri duhovniceşti. Mă tem că vor veni zile cu «îndreptări», «adaptări», «organizări», care vor lua apa de pe moară. Mă tem de «îndreptări» ce vor îndepărta Duhul şi va rămânea «litera».“ (Părintele Iosif Trifa, „Moara şi piticul“ în Traian Dorz, Istoria unei jertfe, Ed. «Oastea Domnului», Sibiu, 1998, pag. 362)

Avem azi din nou nevoie de un Părinte Iosif. Tot aşa să-l cheme? Poate altfel… dar nevoia de un Părinte Iosif e mai acută acum decât în 1923.
La zece ani de Oaste, Părintele Iosif îşi făcea un bilanţ, o proprie dare de seamă, o socoteală în faţa lui Dumnezeu cu privire la modul cum s-a folosit de marele dar pe care i-l încredinţase El: Oastea Domnului.
Anul acesta sunt deja optzeci şi şapte de ani de la înfiinţarea Oastei.
De ziua comemorării Părintelui, cum se prezintă Oastea la mormântul lui? Cum este darea ei de seamă? Mă tem că doar numerar a sporit şi poate nici aşa. Calitatea noastră de ostaşi a scăzut mult.
În 1923, când inima Părintelui Iosif ardea în faţa delăsării şi nepăsării creştinilor de-atunci, era după câştigarea unei mari libertăţi. După unirea cea mare.
Azi suntem destul de departe de Revoluţia din 1989, care ne-a adus libertatea de credinţă, pe lângă toate celelalte „libertăţi“… Dar libertatea de credinţă ne readuce în aceeaşi stare de nepăsare duhovnicească, aceea din care ne-a ridicat Părintele Iosif atunci.
Iată deci că o nouă libertate ne determină să strigăm după un nou Părinte Iosif.
Pe vremea părintelui era un libertinaj lumesc, omul uitase de tot pe Dumnezeu. Azi ne paşte un libertinaj duhovnicesc, o „lume“ duhovnicească, pentru că este şi o modă, o „lume“ a credinţei, care-i poate momi pe mulţi dintre noi. Poate că nu L-am uitat de tot pe Dumnezeu, ci doar ni L-am confecţionat din libera noastră înţelegere. Şi considerăm că scrierile părintelui sunt numai pentru cei care nu-L cunosc de loc pe Domnul, pentru cei lumeşti, nu pentru noi, cei care ni L-am şi împodobit cu cât mai multe interpretări şi adaptări la vremurile de azi.
Se impune întrebarea: Nu cumva mulţi dintre noi am rămas doar cu obiceiul aniversării părintelui, doar cu pomenirea lui în vorbirile noastre? Ba, mai mult, nu cumva ne folosim de numele lui pentru a cita propriile noastre interpretări, confecţionându-ne, din citate mai mult sau mai puţin exacte, şi un Părinte Iosif pe lângă Dumnezeul pe care ni L-am împodobit deja?
Să cercetăm cu sinceritate motivul pentru care Părintele Iosif a considerat necesară înfiinţarea Oastei. Ce nu avea poporul nostru atunci? Ce nu are azi Oastea, de este nevoie de încă un Părinte Iosif? Ajunsese credinţa neamului nostru doar o formă goală, o găoace fără miez. Oare nu cumva şi trăirea unora dintre noi este tot o formă? Una frumoasă, cu „Noi nu te vom uita, părinte“, pe care o cântăm la fiecare comemorare – doar Părintele Iosif este înaintaşul nostru. Nu? Şi-atât!
Da, „forma“ vieţii cu Hristos e frumoasă la noi, dar e cam goală, dragi ostaşi. Se cere să punem în ea dragostea cea dintâi, credinţa cea bună, dăruirea frumoasă de la început…
Drumul Oastei n-a fost niciodată plin cu flori. Cum de azi este aşa de uşor să fii ostaş? Poate că nu mai deosebim noi care-i drumul ei cel strâmt şi anevoios… Vom fi luat-o careva pe vreo variantă a „adaptărilor la crizele de azi“ şi, aşa cum ştie foarte bine s-o facă românul, grosul Oastei a luat-o după el. Şi ni se pare că, dacă pe un oarecare drum sunt aşa de mulţi ostaşi, acela sigur este şi drumul Oastei.
Nu! Categoric nu! Drumul Oastei este cel cu Hristos, Acela ale Căruia sunt biruinţele Oastei. Dar birunţe care vin în urma luptei împletite cu suferinţa. Mai avem noi azi biruinţele de odinioară? Belşugul de har ce ne copleşea adunările? Nu. Oare de ce? Răspunsul e clar: Pentru că nu mai este suferinţa, nu mai sunt spinii, nu mai sunt condiţiile de risc care, asumate, presupun jertfa. Şi abia în urma acesteia vine harul…
Acolo unde este o biruinţă a lui Hristos, sigur a fost întâi o luptă împotriva lui satan. Dacă nu este luptă, nu este Oaste! Biruinţa închipuită, care nu este câştigată în urma luptei, ci doar un rod al pervertirii noastre sufleteşti, nu este specifică Lucrării Oastei, chiar dacă noi o afişăm ca stindard al ei.
Drumul nostru de azi este cel pe care ni l-am croit noi, cu adaptările noastre, cu „minimum de ecumenism asigurat“. Dar e oare şi drumul Oastei?
Se pare că Oastea moţăie în fronturi.
Veneam odată cu trenul de la Arad la Bucureşti. Traversam, practic, ţara într-o singură noapte. Eram numai eu în compartiment şi tot vagonul era gol. Doar compartimentul vecin era ocupat de un colonel şi de doi subalterni, şi pe culoar stătea de planton un soldat. Dar era vreme de pace şi de libertate, şi nu ştia nimeni dacă ei aveau ceva secret de transportat sau nu. Şi noaptea e aşa de lungă… O noapte petrecută în tren, chiar stând pe bancă şi moţăind, e destul de obositoare. Dar să stai de pază, în picioare pe culoar, în legănatul trenului… M-am mirat şi am vrut să văd: chiar toată noaptea va sta soldatul la uşa compartimentului în picioare? Mai ales că tocmai prin paza aceasta atrăgea şi mai tare atenţia asupra lor sau asupra a ceea ce aveau ei de păzit.
Da. Toată noaptea soldatul a stat de pază. Dar, poate pentru că era cu spatele la colonelul dinăuntru, poate pentru că nu era vreme de război, ostaşul, deşi stătea în picioare, cu arma în mână, a moţăit rezemat de uşă, tot drumul până la Bucureşti. Mă şi întrebam dacă nu se va descărca arma cumva, la o zdruncinătură mai mare şi mai bruscă a trenului, pentru că o ţinea pregătită ca pentru atac. Doar la venirea controlorului de bilete s-a însufleţit puţin, ba chiar zise: „Când mai vorbeşti cu cineva, trece plantonul mai repede“.
Nu mai văzusem niciodată făcându-se astfel planton în public. Şi m-am gândit atunci cât de bine se aseamănă plantonul ostaşului din tren cu vegherea ostaşilor noştri. E vreme de libertate şi mulţi dintre noi moţăim în plantoane. De ce să stăm drepţi pe metereze, în ger sau arşiţă, când se pare că nici o primejdie văzută nu ne paşte?
Dar Împărăţia Cerurilor este aproape, Domnul stă să vină, iar diavolul aleargă ca un leu gata să înghită chiar şi pe cei aleşi, ca un sălbatic scoţând pe nări ultimile sale învolburări şi amestecături de învăţătură. Şi-a scos tunurile cele mari de luptă şi, cocoţat pe ele, strigă: „Pace, pace!“. Şi-a ascuţit ghearele amestecăturii şi strigă: „Dragoste, dragoste!“ Şi-a scos colţii compromisului şi strigă: „Unitate, unitate!“. Oare nu-s suficiente motivele acestea ca să nu ne prindă somnul? Domnul Însuşi ne tot trimite câte un avertisment; câte o goarnă se mai aude pe ici, pe colo, dar noi tot la culcuşul nosru căldicel ţinem, tot drumul mai accesibil, mai fără povârnişuri îl căutăm. Vremea de linişte, de pace, de libertate ne-a slăbit vigilenţa, ne-a muiat vegherea, ne-a atrofiat braţele. Şi noi aţipim, moţăind în plantoane. Noaptea-i mare prin lumea aceasta, drumu-i lung, zorii umplu de somn genele noastre…
Diavolul îşi îmbracă „haina de lumină“, îşi pune masca păcii şi mănuşile dragostei, îşi pune ochelarii cei blânzi şi îşi umple gura lui puturoasă cu miere şi vine să ne ţină de urât în planton, culmea, ca să nu ne prindă somnul. Şi chiar nu „ne prinde“ somnul stând cu el de vorbă. Aşa şi reuşeşte să ne înşele. Cu masca vegherii. Cum să nu fie plantonul mai uşor când povesteşti? Nici nu-ţi dai seama când trece timpul. Numai că atâta ne ţine de vorbă şi atâta ne distrage atenţia, că vigilenţa vegherii s-a dus. În compartimentul trenului nostru nu mai e de mult nimic de păzit, dar noi stăm „de veghe“ la uşă, povestind cu „pacea“ sau cu masca ei.
Nu numai ea singură, ci legiuni de paiaţe ale „păcii“, cu hainele lor „de dragose“ şi cu CIP-urile lor de „siguranţă“ îşi vâră pe nesimţite placardele lor cu „Pe aici, spre cer!“ în drumurile noastre. Şi, cu „colonei“ cu tot, fronturile noastre rămase fără trâmbiţaşi se duc pe drumul cel nou. Pe drumul cel mai uşurel, pe care ni-l deschide în faţă „libertatea de credinţă“ sau libertatea de „credinţe“.
Dragi fraţi ostaşi, noi nu avem numai menirea de a sta la uşi, într-o veghere de formă.
Rostul nostru este vegherea în miezul de foc al primejdiei, în primele rânduri la luptă. Poate cineva să-şi permită puţin „confort“ în prima linie? Aici nu e nevoie neapărat de un fotoliu confortabil sau de o masă de tratative, ca să pierzi lupta. E suficient să te aşezi puţin, să laşi puţin armele jos, ca să-ţi ştergi doar puţin sudoarea de pe frunte, şi chiar atunci un glonţ vrăjmaş te poate trânti pentru totdeauna la pământ.
Mă tot gândesc în ultima vreme la nevrednicia cu care revenim an de an la mormântul drag al Părintelui Iosif. Fiecare cu felul lui de-a fi, fiecare cu felul lui de-a înţelege, fiecare cu felul lui de a trăi. Câteva sute de „feluri“ de ostaşi… Cum să facem unitate cu alţii, dacă nici noi nu suntem una? Nici noi între noi, nici noi cu noi înşine, nici noi cu cel pe mormântul căruia cântăm cu-atâta foc. Ce-am făcut noi personal pentru redresarea noastră şi a fraţilor noştri, pentru reaşezarea noastră în învăţătura curată – pe care, la rândul nostru, trebuie să o ducem mai departe urmaşilor – de îndrăznim să venim lângă mormântul celui care a redresat şi a reaşezat în nomalitatea duhovnicească o ţară întreaga şi nu numai?
Ar trebui ca lângă mormântul primului străjer al Oastei să se audă doar plânsul revenirii noastre în focul liniei dintâi şi al juruinţelor noastre de a nu adormi în plantoane, de a nu slăbi vegherea, de a nu sta la tratative cu diavolul, indiferent de cât de multă „pace“ şi-ar scrie pe frunte.
Ce fel de tratative pentru unitate se pot duce cu răul sau cu ai lui?
Ce să lăsam noi, ca să-i fie şi răului pe plac, şi ce să acceptăm de la el, ca să poţi numi umblările şi întâlnirile noastre drept tratative de împăcare sau de unitate?
Nici o cădere, nici un compromis nu poate fi pus pe masa tratativelor. Împreună cu răul, cu păcatul, cu erezia nu se pot face sfaturi, nu se pot duce tratative. La nimic nu se poate renunţa, nimic nu i se poate adăuga învăţăturii pe care am moştenit-o.
Numai revenirea la ceea ce am avut întâi drag şi sfânt, la ceea ce acest uriaş străjer, Părintele Iosif Trifa, ne-a transmis nouă de la Duhul Sfânt şi de la Sfinţii Părinţi, numai aceasta ne poate uni, numai aceasta ne poate numi ostaşi şi numai aceasta ne-ar da dreptul să-i aducem un omagiu celui care – într-un anume fel, nu în felurile noastre – a întemeiat aceasta minunată Lucrare în ţara şi în Biserica noastră. Restul, oricare alt fel de înţelegere a învăţăturii, se poate numi orice, numai Oaste NU! Puie-şi fiecare pe stindardul felului său de înţelegere şi de trăire orice nume vrea.
Învăţătura cea una, lăsată nouă o dată pentru totdeauna de sfinţi, are deja un nume.
Să ne-adunăm sub stindardul ei toţi aceia cărora ni se face dor de Părintele Iosif, toţi aceia care dorim să-i păstrăm învăţătura – cea care ne duce la Hristosul cel Răstignit, pe drumul cel strâmt, cel cu lupte, cel cu spini, cel trasat deja de biruitorii noştri înaintaşi – în fiorul dragostei dintâi.
Şi-abia apoi să ne apropiem de mormintele dragi, de osemintele şi de moaştele lor sfinte pentru închinare, pentru rugăciune sau pentru întărire sufletească.
Altfel, totul e doar făţărnicie!

Vlad Gheorghiu