[MINUNEA DIN PEŞTERA… SUFLETULUI]

Ioan MARINI

(…) Şi aleargă păstorii la peşteră şi acolo iată un Prunc mic culcat în iesle. Şi sufletul lor a înţeles îndată minunea ce s-a întâmplat.
Veniţi să alergăm şi noi cu păstorii la peştera din Vifleem. Veniţi să vedem şi să învăţăm să şi pentru noi Se naşte azi Fiul lui Dumnezeu.
Iată-L, zace în umilire în staulul de vite, culcat pe fân… Şi cu mânuţele Sale ne cheamă să alergăm la ieslea Sa. „Pace vouă… Pace vouă”, sunt cuvintele Lui. „De ce Mă urâţi? De ce nu Mă iubiţi, căci Eu v-am iubit pe voi? Tocmai pentru a voastră mântuire M-am pogorât din cer. Iată în ce grajd M-am umilit, pogorându-Mă din lăcaşul strălucitor al cerului…”
Copilul Sfânt din peştera Vifleemului ne învaţă să ne iubim aşa cum El ne-a iubit pe noi, să ne smerim cum El S-a smerit şi să ne mântuim sufletul, căci tocmai de aceea a venit El pe pământ.
Să ne mântuim, iată şi rostul nostru în lume.
Iată deci că sărbătoarea Naşterii Domnului trebuie să fie o sărbătoare a sufletului nostru! Trebuie să fie o naştere şi o renaştere a sufletului nostru. Mântuitorul S-a născut în peştera din Vifleem, dar El trebuie să Se nască şi în sufletele noastre. Altfel această minune a naşterii Lui n-ajunge nimic şi nu plăteşte nimic pentru noi.
Această naştere e a se înţelege aşa: că trebuie să-L lăsăm pe Domnul să intre în inima noastră, în viaţa noastră, în purtarea şi umblările noastre… În gândurile, vorbele şi faptele noastre. Să-L lăsăm pe El să Se amestece în toate, să-L lăsăm pe El [să fie] Stăpânul vieţii noastre. El să fie Împăratul nostru şi să trăim o viaţă laolaltă cu El. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la dânsul şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc 3, 10).
Să deschidem dar larg porţile pentru Domnul; să deschidem porţile inimii noastre, pentru ca să se facă acolo lumină şi să strigăm din adâncul sufletelor: „Mântuitorule Doamne, intră şi în peştera sufletului meu!”…
E greşită părerea că trebuie să ne facem întâi mai buni şi mai curaţi şi apoi să-L primim pe Domnul… Pe Domnul să-L primim aşa cum suntem: păcătoşi şi murdari de păcate. Să-I deschidem numai inima, căci atunci dintr-un lăcaş întunecos, unde s-au instalat dobitoceştile patimi, dintr-un râu de păcate ce curge din ea, se va face o stâncă de iubire din care va ţâşni izvorul dragostei şi al credinţei.
Iisus S-a născut în Vifleemul Iudeii, într-o peşteră plină de dobitoace… O, ce înţeles adânc este în acest lucru! Mântuitorul caută şi azi tocmai acele inimi care sunt mai întunecoase şi mai pline de păcate.
Iubiţilor fraţi! Oricât am fi de păcătoşi, oricât este inima noastră de neagră şi plină de dobitoceştile patimi, totuşi Copilul Iisus vrea să Se nască acolo… să lumineze peştera sufletului nostru cu lumina păcii Sale. Într-un grajd de vite a voit Iisus să se nască, dar o minunată schimbare s-a făcut acolo. În grajdul întunecos s-a făcut deodată lumină, [acesta] s-a umplut deodată de cântările minunate ale îngerilor ce veneau din cer „pe-o rază curată”, de darurile păstorilor şi ale magilor. Această minune se întâmplă, iubiţi fraţi, şi în inima care-L primeşte pe Domnul, în care Se pogoară Iisus Fiul lui Dumnezeu. Când L-ai primit cu adevărat pe Domnul în peştera sufletului tău, atunci ea se umple de lumină cerească şi cerul împreună cu pământul se bucură de schimbarea sufletului tău.
În lumina naşterii Domnului, în lumina stelei de la Vifleem, trebuie să ni se schimbe viaţa şi purtările aşa cum s-a schimbat Saul pe drumul Damascului. 32 de ani a trecut Saul în sus şi în jos pe lângă Vifleem, dar acest loc n-a însemnat pentru el nimic până când nu L-a aflat pe Domnul în lumina din drumul Damascului. Sunt şi azi destui creştini care o viaţă întreagă trec dintr-un Crăciun într-altul fără nici o schimbare sufletească, pentru că lumina naşterii n-a pătruns în peştera sufletului lor.
Înţelesul cel mare al tainei naşterii Domnului este acesta: minunea din peştera Vifleemului să se petreacă şi în sufletul nostru. Să ne naştem cu Hristos, să trăim cu El şi să-L avem pe El Stăpân şi slujitor al vieţii.
Într-o carte am citit o poezie frumoasă, pe care vreau să v-o [spun] şi dumneavoastră:

Cine bate? Cine eşti?
Ce vrei, spune-mi: ce doreşti?
De ce, Călător străine,
l-a a mea uşă ai venit?
Cine Te-a trimis pe Tine?
Pari un sol din cer sosit.

Bate, bate! N-ai plecat?
Spune-mi, de ce n-ai intrat?
Uşa-i greu să se deschidă,
iederă-i crescură jos,
cu cârcei lungi ce s-agaţă
sus, de-a lungul, pe uşori.

Bate, bate! Tot aici?
Da, şi-aşteaptă necurmat;
mâna Lui străpunsă bate
şi sub păru-ncununat
lucesc ochi duioşi nespus.
Cel ce-aşteaptă e Iisus.

„Eu sunt, Eu sunt, Domnul tău.
N-auzi, n-auzi glasul Meu?
Călător ceresc sunt Eu,
sunt Mântuitorul tău;
şi pentru aşa minune,
suflete, tu nu deschizi?

Bate, bate Domnul tău,
nu vrei s-auzi glasul Său?
El te-mbie azi pe tine
să-i deschizi inima ta.
Până când Îl laşi s-aştepte?
Nu ţi-e teamă c-o pleca?

O, iubiţilor ascultători! Cât de răbdător bate Domnul la uşa inimii. Chiar şi acum El Se găseşte acolo. Aşteaptă, aşteaptă… Bate, bate! Grăbiţi-vă şi deschideţi până nu pleacă. Grăbiţi-vă, căci, iată, vine noaptea, în care nimeni nu mai poate face nimic.
O, Iisuse, Mântuitorule! Dacă până acum ai stat şi ai bătut la uşa inimii mele şi eu nu Te-am lăsat înăuntru, Te rog să mă ierţi. Iată, de-acum Îţi deschid Ţie porţile inimii mele. Intră înăuntru. Fă-Te Stăpânul şi cârmuitorul vieţii mele. Ţie Îţi încredinţez toate vrerile şi toate necazurile mele. (…) Mă dau cu totul Ţie, Regele meu şi Dumnezeul meu – acum şi totdeauna, în vecii vecilor. Amin.

(manuscris)