Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica lui Toma
„Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon“ (Fapte 5, 12).
Domnul nostru Iisus Hristos n-a venit în lume pentru a face în ea semne şi minuni, ci pentru a aduce vestea mântuirii şi preţul răscumpărării pentru orice suflet care va primi, prin credinţă, vestea aceasta şi se va face prin naşterea din nou părtaş la curăţarea şi răscumpărarea aduse de preţul Jertfei Sale.
Dar toată această dumnezeiască lucrare de vestire şi de răscumpărare a sufletelor a fost mereu însoţită de multe semne şi minuni, de vindecări şi învieri trupeşti, făcute atât din milă pentru cei care sufereau, cât şi pentru întărirea, cu dovezi văzute, a soliei Sale cereşti.
Bieţii oameni aveau atât de puţină pricepere în a înţelege adevărul şi aveau atât de multe sarcini imediate, încât, dacă Mântuitorul le-ar fi promis numai o uşurare sufletească de sub o povară pe care ei n-o simţeau încă, nu L-ar fi putut înţelege şi urma. Dar când au văzut ei, prin uşurarea poverilor lor trupeşti, că Hristos are nu numai bunătatea, ci şi puterea să le ia sarcinile, cu toţii au venit să fie izbăviţi.
Prin vindecarea lor de bolile trupeşti, ei au priceput ce boală este păcatul, care era cauza acestor boli. Şi astfel le-a fost cu putinţă să înţeleagă Evanghelia şi să primească mântuirea Lui.
Domnul Iisus, la fel, i-a trimis pe Apostolii Săi, nu să facă minuni şi semne, ci să propovăduiască Evanghelia mântuirii Sale.
Dar mulţimea sufletelor cărora li se adresau Apostolii erau tot bieţii oameni măcinaţi de boli, chinuiţi de lipsuri, apăsaţi de nedreptate, care aveau mai întâi tot marea nevoie să fie despovăraţi trupeşte – şi apoi vor vedea de cele sufleteşti.
Dar în marea întrebare şi în marea grijă de a şti şi de a alege care sarcină să i se ia omului mai întâi – cea trupească sau cea sufletească – a fost mereu şi un bine, dar şi un rău. A fost şi un har, dar şi o mare primejdie.
Pentru unii a fost un bine că Dumnezeu i-a vindecat de bolile lor, dar pentru alţii a fost un rău…
Mulţi dintre cei vindecaţi, care pe când erau bolnavi erau foarte credincioşi, după ce s-au făcut sănătoşi au început iarăşi viaţa de păcate. Şi au murit pierduţi.
Desigur că au fost şi alţii care n-au uitat minunea pe care a făcut-o Dumnezeu cu ei şi I-au închinat tot restul vieţii lor, trăind în cea mai recunoscătoare dăruire pentru El. Dar cei mai mulţi n-au făcut aşa.
De asemenea, au fost mulţi care pe când erau săraci şi lipsiţi erau credincioşi, smeriţi şi ascultători de Dumnezeu, în mijlocul familiei lor trupeşti şi sufleteşti. Dar, îndată ce au scăpat de sărăcie şi de umilinţă, ajungând înstăriţi şi înălţaţi lumeşte, au căzut în ghearele diavolului mândriei şi al desfrânării, murind aşa.
Desigur, au fost şi alţii care, făcând pentru Domnul puţin când erau săraci şi înapoiaţi, au făcut mult când au ajuns la mai mult şi la mai sus.
Totuşi cei mai mulţi n-au făcut aşa.
Astăzi este tot la fel. De aceea, în alergarea după semne şi după minuni, nu este numai o mare primejdie ca, vindecându-i omului trupul, să-i înlesneşti pierderea sufletului său, ci şi, prin prea lăudata şi marea însemnătate dată alergării după vindecări, să se piardă şi să se uite de tot adevărata comoară: mântuirea sufletului şi alergarea după neprihănirea lui Dumnezeu.
Adevăratul vestitor al lui Hristos va fi cu toată teama şi cu toată grija în acest punct. Fiindcă răspunderea lui pentru adevăr şi pentru suflete este veşnică şi înmiit mai grea înaintea Viului Dumnezeu decât cea pentru trupuri.
Pridvorul lui Solomon era un coridor acoperit, afară din templu şi lângă el.
Adunarea fraţilor credincioşi era acolo, în acest coridor, fiindcă ei fuseseră daţi afară din sinagogi şi din Templu, după cum le profeţise Mântuitorul (Matei 10, 17; Ioan 16, 2).
Mai-marii Templului, care Îl prigoniseră pe Domnul Iisus, îşi continuau lucrarea lor nelegiuită, prigonind şi pe urmaşii Lui, cu aceeaşi furie oarbă cu care se purtaseră faţă de El.
În Casa lui Dumnezeu nu aveau loc adevăraţii fii ai lui Dumnezeu, cum nu avusese loc nici Adevăratul Său Fiu, Iisus.
Dar, cu toate acestea, ucenicii nu s-au depărtat de Templu. Dacă au fost daţi afară din el, s-au adunat lângă el, Templul fiind Casa Tatălui lor, de care ei erau legaţi prin suferinţă şi prin jertfă, prin nădejde şi prin sfinţenie, ca Domnul lor Iisus.
O, ce adâncă asemănare este între istoria lor de atunci şi a noastră de astăzi, fraţii mei scumpi!
Şi noi suntem adesea daţi afară din Casa cea sfântă a Tatălui nostru, pentru că iubim şi mărturisim Numele Scump al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus. Dar şi noi să facem tot aşa cum ne-a spus El şi cum au făcut atunci scumpii noştri fraţi din Ierusalim: să nu ne depărtăm de Casa Tatălui nostru, ci să rămânem lângă ea.
Ori de câte ori nu vom putea face adunările noastre în biserică, să ne strângem toţi împreună în pridvorul ei, cât mai aproape de ea, până când iarăşi va veni vremea să putem intra în locaşul ei sfânt şi iubit.
Dar să nu ne depărtăm niciodată de Biserica Domnului nostru.