Am străbătut oceanul acestei vieţi de-un ceas
şi-atâtea dragi ţinuturi în urmă mi-au rămas,
pe lângă-atâtea ţărmuri frumoase-am petrecut
– dar ca o umbră-s toate acum dac-au trecut.
Ce cântec de ispite m-au încercat ades,
ce neguri mi-au stins zarea, să nu mai ştiu să ies,
ce năluciri, să-mi schimbe cuvântul ce l-am spus
– dar ca o umbră-s toate acuma când s-au dus…

Au fost şi nopţi cu valuri cât munţii uriaşi,
cu urlete, şi vânturi, şi negri nori vrăjmaşi
şi sute de primejdii am înfruntat temut
– dar ca o umbră-s toate acum dac-au trecut.
… Şi-acuma, iată zorii – furtuna mi-a-ncetat,
în zare, iată Ţărmul atât de mult căutat;
corabia voioasă mi-o-ndrumă-un heruvim
– Ierusalime dulce, deschide-te! Sosim!…

În această lume, tot ce are un început are şi un sfârşit, după cum orice naştere are o moarte şi orice leagăn are un sicriu. În înţelesul acesta, primii paşi spre viaţă sunt tot primii şi spre moarte. Primele verigi ale lanţului aduc pe altele, dar, trăgând mereu, ajungi la cârligul de la capăt care te trage după el acolo de unde ţi-a fost legat.
Din ultimele verigi ale acestei mărturii, voi căuta să mă opresc, pe câte un scurt timp, doar la unele mai însemnate, întrucât şi aşa povestirea asta a cuprins prea multe părţi triste din care mă tem că mai mulţi au ales întâmplările decât învăţămintele din ele.
Dacă este aşa, atunci mai recitiţi aceste lucruri până când se va spulbera pleava care ascunde bobul şi întâmplările care ascund învăţămintele, ca să rămâneţi numai cu cel bun.
Un moment mai semnificativ, în aceşti ultimi ani ai vieţii mele a fost participarea mea la ultima consfătuire pe ţară, cu un număr mai restrâns de fraţi, dar de o mare însemnătate pentru răscrucea la care ne găseam atunci şi pentru limpezirile pe care le-a adus. E vorba de Sfatul Frăţesc de la Poiana Braşov, din 7 noiembrie 1976. La acest sfat s-a ajuns printr-un concurs ciudat de întâmplări.
Prin părţile Comăneştilor, din judeţul Bacău, mai rămăsese unul care era un tovarăş de dezbinări al lui Moldoveanu. Acest cunoscut agitator al acelor idei a venit în august la mine, stăruind peste măsură de mult şi zicând că mulţi fraţi din diferitele părţi ale ţării ar dori un sfat frăţesc mai larg, care să precizeze clar felul nostru de a crede şi de a învăţa. El pretindea că mulţi dintre fraţi n au nici un fel de lumină asupra acestui lucru şi din cauza asta unii cred într un fel, alţii în altul.
– Bine! i-am zis. Dacă această dorinţă şi nevoie este a mai multora, iată, eu sunt gata să merg oriunde, numai spre a ajuta cu cât pot la orientarea şi limpezirea acestor lucruri. Deşi împrejurările în care ne găsim sunt încă destul de grele, iar eu sunt sub restricţia de a nu mă deplasa nicăieri, pentru Domnul şi pentru fraţi sunt gata la orice. Să fixăm o dată cam peste o lună, pentru ca frăţia ta să ai timp a-i anunţa pe fraţii care trebuie să ia parte. Găseşte şi locul cel mai potrivit, undeva cam pe la mijlocul ţării, spre a fi cam la fel de aproape de toţi.
A fost aleasă seara de 25 septembrie şi locul la Poiana Braşov, la casa unui paznic de teren, care era singură între nişte brazi, departe de orice alte clădiri. Paznicul era cunoscut ca un frate bun şi locuia acolo numai el cu familia lui.
Dar pregătirile ce trebuia făcute şi mai ales înştiinţarea fraţilor care trebuia să ia parte au întârziat prea mult. În urmă s-a fixat seara de 7 noiembrie 1976. Locul a rămas acelaşi.
Pentru seara când era hotărâtă sfătuirea frăţească, au fost anunţaţi vreo cincizeci de fraţi dintre cei mai cunoscuţi din toată ţara, dar n-au putut veni decât vreo treizeci. Pe lângă asta, au venit şi unii dintre cei nechemaţi. Ne-am mirat cum de au ajuns acolo mai ales trei dintre ei. Un preot, care mai târziu s a dovedit – ca şi ceilalţi doi – o iscoadă a vrăjmaşului strecurată printre noi. Şi alţii doi, din Cluj.
În seara respectivă, după rugăciunea de început, am gândit la o ordine în care să se desfăşoare această întrunire, pentru ca timpul să fie folosit bine şi toată problema pentru care ne adunam să fie rezolvată până dimineaţa, când trebuia să ne împrăştiem.
Din ziua când hotărâsem această sfătuire, m-am rugat Domnului ca totul să fie ocrotit de El şi Duhul Sfânt să ne inspire felul cel mai potrivit de a lucra, pentru a reuşi totul bine. Duhul Domnului mi-a dus gândul la Sfatul Frăţesc pe ţară din 12 septembrie 1937. Răscrucea la care se găsea atunci frăţietatea Oastei Domnului era mare, şi importanţa istorică a hotărârii care trebuia să fie luată, la fel. Am amintit ceva despre acest eveniment şi în partea întâi a acestei mărturii.
La Sfatul de atunci a luat parte şi părintele Iosif, profetul Domnului din Biserica şi Neamul nostru, iar împreună cu el, peste cinci sute de fraţi lucrători dintre cei mai aleşi din ţară şi din străinătate. Acum aproape patruzeci de ani, Lucrarea Oastei era atât de aproape de izvoarele sale şi, pe lângă asta, în centrul frământărilor ei era însuşi acela prin care o pornise Dumnezeu. Iar în jurul lui erau primii lucrători prin care Domnul lucrase aşa de minunat. Deci iată exemplul cel mai luminos pentru noi şi acum.
Adusesem acum cu mine descrierea pe larg despre acea consfătuire din 1937, publicată atunci în foaia noastră «Ecoul». Mai adusesem încă două documente scrise şi semnate tot în 1937, şi ele referitoare tot la precizarea hotărârilor de atunci, care erau obligatorii pentru toată Oastea Domnului până la Sfârşit.
În faţa fraţilor adunaţi aici la Poiana Braşov, m-am ridicat şi, în scurte cuvinte, le-am spus despre Consfătuirea de atunci. Despre înalta atmosferă de unitate şi despre conştiinţa marii răspunderi pentru hotărârea care trebuia luată în interesul marii cauze a lui Dumnezeu. Am făcut apel pentru acestea şi la fraţii prezenţi, fiindcă nici momentul acesta nu era mai puţin însemnat. Şi acum ne aflăm tot la o răscruce la fel de mare ca atunci. Deosebirea este numai că atunci luptam cu primejdia formalismului, care vroia să ucidă dragostea, iar acum luptăm cu primejdia sectarismului, care vrea să ucidă adevărul. Hristos este şi dragoste, şi adevăr. Şi unitate şi orientare. Şi credinţa, şi învăţătura. Una fără cealaltă nu se poate. Dragostea se usucă fără adevăr, adevărul îngheaţă fără dragoste. Credinţa se rătăceşte fără învăţătură, iar învăţătura moare fără credinţă. Noi, în această sfântă Lucrare a Oastei Domnului în care ne-a născut Duhul şi Cuvântul Sfânt, le avem atât de minunate şi vii pe amândouă. Trebuie numai să le păstrăm cu toată grija şi credincioşia, spre a nu le pierde noi şi spre a nu ni se fura de către alţii.

Ca să te poţi orienta drept în spaţiu, ai nevoie de trei jaloane spre ţinta unde vrei să ajungi. Ca să te poţi orienta bine în veşnicie, ai nevoie tot de trei timpi: Trecutul, Prezentul şi Viitorul. Noi suntem trecători, dar Lucrarea lui Dumnezeu este veşnică. Ea trebuie să ajungă drept şi frumos la Ţintă, în Ierusalimul Ceresc, iar pentru ajungerea asta, fiecare dintre noi avem o chemare în ea de care suntem răspunzători astăzi.
În vremile normale şi pe drumurile netede, Oastea Domnului înaintează frumos, pentru că cerul este senin, vizibilitatea bună, drumul drept… Dar în vremile grele şi la marile răscruci, când se desfac multe drumuri spre multe direcţii, atunci cei din frunte trebuie să privească bine, să cugete drept şi să se uite departe, fiindcă dacă se ia atunci un drum rău, pierderea este veşnică şi nemărginită şi în timp, şi în număr.
Acum ne găsim – le-am zis eu – la o astfel de răscruce istorică. Ar trebui fiecare dintre noi să ne cutremurăm în faţa acestui moment şi să ne adunăm toate gândurile şi toată fiinţa noastră ca în faţa celei mai reale şi mai vii prezenţe a lui Hristos, Care este în mijlocul nostru şi ne priveşte şi ne înseamnă pe fiecare dintre noi cu ce conştiinţă stăm şi gândim acum cu privire la prezentul şi viitorul Lucrării Sale încredinţate nouă…
În ce mă priveşte pe mine, vă mărturisesc aici că eu mă tem de Dumnezeu şi doresc să ascult în totul de voia Sa. Eu am fost prezent în 1937 la acel Sfat Frăţesc pe ţară şi mai sunt aici încă doi fraţi bătrâni care au fost de faţă atunci acolo. Aşa că nu numai documentele scrise, ci şi doi fraţi, martori vii ai celor întâmplate, pot adeveri cele ce vă spun. Am să vă citesc aceste documente rând cu rând şi am să vă arăt pe ele semnăturile fraţilor care au fost atunci de faţă împreună cu părintele Iosif. După ce veţi afla din ele unanimitatea tuturor celor peste cinci sute de fraţi – care au hotărât atunci într-un glas că Oastea Domnului a fost, că este şi că rămâne pe totdeauna în Biserica şi în credinţa noastră bună şi străbună, neadăugând şi nescăzând nimic nici din învăţătura, nici din credinţa ei –, am să vă declar aici care este atitudinea mea personală faţă de hotărârea fraţilor de atunci şi faţă de evenimentele de acum. Vă voi declara aici, cu mâna pe inimă, convingerile şi hotărârea mea cu privire la prezent şi la viitor, atât pentru mine, în mic, cât şi în măsura în care o răspundere îmi revine şi mie pentru Lucrarea Oastei Domnului, în mare.
Am fost prezent de peste patruzeci şi cinci de ani în centrul tuturor marilor lupte şi frământări prin care a trecut Oastea Domnului până astăzi. Am făcut parte din nucleul de conducere al Oastei, din anul 1934, alături de părintele Iosif Trifa şi de cei puţini care alcătuiam redacţia, care era creierul Lucrării, ochiul ei şi inima ei. Am trecut prin lupte şi furtuni în care nu ne mai vedeam om cu om. Au căzut dintre noi cu miile, cu zecile de mii, dar am rămas lângă steagul şi lângă stegarul Oastei, căutând să sprijin şi eu un braţ al lui Moise şi să mânuiesc o unealtă lângă Neemia.
Au fost vremuri când, sub loviturile vrăjmaşilor, mai rămăsesem atât de puţini încât toţi râdeau de noi şi nimeni nu ne mai numea Oastea Domnului, ci ne spuneau în batjocură şi dispreţ: schismatici, eretici, trifişti, sectari… Şi eram daţi în urmărire pretutindeni, pe la toate posturile de jandarmi şi de poliţie, cu ordin să fim prinşi, legaţi şi înaintaţi sub escortă, ca nişte răufăcători. Dar prin toate am trecut şi am ajuns acum vremile când toţi cei ce ne-au chinuit şi ne-au prigonit atunci – azi nu mai sunt. Iar noi, cei puţini şi fără nume atunci, iată, am ajuns o Oaste care umple ţara şi lumea. Şi optzeci la sută dintre noi sunt tineri, în cea mai frumoasă şi plină vigoare duhovnicească. La adunările şi nunţile noastre ne putem întâlni cu miile, şi, când vezi feţele îmbujorate de tinereţe şi ochii sclipitori de inteligenţă şi credinţă ai celor ce cântă, şi se roagă, şi ascultă cu inimile vibrând şi arzând pentru Hristos, îţi vine să strigi şi să sari de bucurie ca David în marile sărbători ale biruinţei lui. Cum să-L slăvim noi îndeajuns pe Domnul Dumnezeul nostru pentru toate aceste minuni care le-a făcut El pentru noi! Tocmai de aceea, acum când trebuie să luăm nişte hotărâri care pot ajuta şi grăbi această mare izbândă a Domnului pentru salvarea poporului nostru şi pentru renaşterea Bisericii noastre, fiecare dintre noi trebuie să fim conştienţi de datoria ce ne revine înaintea lui Dumnezeu şi a Frăţietăţii noastre pentru asta. În ce mă priveşte, după cum am spus, îndată ce voi termina de citit şi veţi lua cu toţii cunoştinţă de aceste hotărâri, vă voi înfăţişa atitudinea mea şi înnoirea legământului meu şi pentru viitor faţă de ele.
Dar, după mine, vă va veni rândul fiecăruia, începând de la fratele care stă colo pe primul loc, apoi jur-împrejur, până la fratele care stă dincolo, pe ultimul loc. Şi, fiecare la rândul său, veţi declara aici în faţa Domnului şi a Lucrării Sale – pe care o reprezentăm toţi fraţii – cum crede acum, cum vrea să creadă şi cum pune legământ să lucreze în viitor. Fiindcă acest moment este o mare răscruce şi numai Domnul ştie dacă noi, cei ce suntem acum aici, vom mai avea vreodată un prilej ca acesta…

După această introducere, am citit din foaia «Ecoul» toate cele scrise în vremea aceea despre toată desfăşurarea Consfătuirii, despre numele multora dintre cei prezenţi acolo, despre cuvântările Părintelui Trifa şi ale altor fraţi, despre Moţiunea Sfatului Frăţesc, despre adeziunea totală şi semnarea tuturor celor prezenţi a actului final cu care s-a încheiat Consfătuirea fraţilor…
Apoi le-am citit şi celelalte două documente, unul al fraţilor mai cunoscuţi din adunarea Sibiului, iar altul, o Declaraţie personală a părintelui referitoare tot la aceeaşi problemă.
Am încheiat cu declaraţia mea personală din 12 septembrie 1937, reînnoită acum după atâţia ani. Le-am spus:
– Nu am acum o altă credinţă sau o altă învăţătură cu privire la aceste lucruri, diferită de atunci. Cum am crezut şi am mărturisit atunci, în 12 septembrie 1937, tot aşa am crezut şi după aceea, aşa cred şi azi şi aşa doresc să mă leg în faţa Domnului şi a frăţiilor voastre să cred şi să mărturisesc şi în viitor, până la cea din urmă clipă a vieţii mele. Ceasul acesta şi cuvântul acesta să rămână pe veci o mărturie împotriva mea dacă nu-mi voi ţine întocmai legământul acesta. Şi împotriva oricăruia dintre frăţiile voastre care nu vă veţi lăsa pătrunşi de adevărul lui Dumnezeu şi de dragostea Frăţietăţii, ci lucraţi acum sau veţi începe să lucraţi în viitor împotriva acestora.
Şi acum este rândul frăţiilor voastre, începând cu primul, să mărturisiţi şi să alegeţi.

A urmat la cuvânt fiecare la rândul său.
În afară de trei, cunoscuţi ca dezbinători şi neascultători, toţi ceilalţi au mărturisit cu lacrimi totala lor adeziune faţă de credinţa şi de învăţătura Oastei, punând gând şi legământ de a fi până la sfârşit în felul acesta. Cei trei vechi prieteni ai lui Moldoveanu, fără a-şi arăta gândurile pe faţă, întocmai ca şi el, au ocolit orice precizare a poziţiei lor, lăsând lucrurile încurcate. Asta este, de fapt, metoda lor învăţată de la el. Niciodată să nu spună ce gândesc, ci să-şi ascundă planurile, pentru ca la adăpostul acestui dubiu să şi le poată împlini.

La urmă s-au precizat trei lucruri obligatorii pentru toţi fraţii, ca un pas hotărât spre o încadrare a tuturora într-o disciplină şi o ordine duhovnicească:
1. Semnul Oastei, semnul mântuirii noastre, semnul Crucii Mântuitorului nostru, să fie obligatoriu pentru toţi, îndeosebi la începutul şi la sfârşitul rugăciunilor. E bine să se facă semnul Crucii şi la începutul, şi la sfârşitul vorbirilor frăţeşti. Aşa a fost la începutul Oastei, când pe toate medaliile noastre, pe toate steagurile noastre şi pe toate mesele adunărilor noastre noi purtam cu evlavie şi cu cinste acest semn divin.
2. Cel puţin de două ori pe an, în Posturile Naşterii şi Învierii Domnului, fraţii să se mărturisească şi să se împărtăşească la biserică, în chip smerit şi evlavios, după porunca Domnului şi Mântuitorului nostru Care a spus: „Să faceţi aceasta…“ Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru fiind una din Tainele Harului Său prin care noi primim curăţirea şi puterea sufletului nostru.
3. Participarea noastră la rugăciunea şi Liturghia duminicală din bisericile noastre este un fapt necesar şi de dorit pentru fiecare dintre noi, care mărturisim că suntem fii ai acestei Biserici. Prin urmare, pe cât este cu putinţă, fraţii sunt îndemnaţi a lua cu toţii parte la aceste slujbe bisericeşti. În orice caz, nicăieri să nu se facă adunări ale Oastei în altă parte duminica dimineaţa, când este Liturghie la biserică. Adunările să se facă după Liturghie şi nu în acelaşi timp cu ea…

Se făcea ziuă când s-au terminat discuţiile noastre asupra acestor lucruri. Trebuia să încheiem totul cu o rugăciune de mulţumire şi să ne împrăştiem pentru plecare acasă. Unii se grăbeau la tren.
Am îngenuncheat cu toţii, iar unul dintre cei nechemaţi, deşi mărturisise şi el, la rândul lui, cu lacrimi adeziunea şi ascultarea sa, s-a grăbit el primul să facă rugăciunea. Şi încă fără cruce, deşi doar cu cinci minute mai înainte hotărâsem cu toţii ca orice rugăciune să fie începută obligatoriu, de către toţi, prin semnul Crucii: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.“
Văzând această împotrivire pe faţă, în chip vinovat şi provocator faţă de Domnul şi faţă de fraţi, l-am întrerupt, rostind tare: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Şi făcând semnul Crucii, îl invitam astfel şi pe el să se trezească, să înţeleagă, să se corecteze şi să înceapă din nou rugăciunea, făcând şi el la fel… Dar nu s-a trezit, n-a vrut să înţeleagă, nici să se corecteze, ci după ce am tăcut eu, el a continuat tot cum începuse. Era primul semn al împotrivirii acestui suflet dur, ajutat de însoţitorul şi finul său, amândoi din Cluj, care aveau după aceea să devină şi pârâtorii acestei consfătuiri, chiar îndată după despărţirea de noi şi plecarea lor de aici.
Am aflat chiar în dimineaţa plecării noastre, la trecerea prin Braşov, că Moldoveanu, care fusese şi el chemat şi nu venise, era totuşi în Braşov, venit cu mult înainte, spre a ne pândi şi a se informa despre tot ce am vorbit. Toate hârtiile denunţării noastre, scrise cu pix roşu, au fost scrise, poate, şi cu ajutorul şi cu cunoştinţa lui. Domnul singur ştie şi El Însuşi le va arăta odată (Lc 12, 2-3).
Abia am ajuns acasă şi, la trei zile după asta, am fost luat şi dus la Securitate. Şapte ceasuri am fost anchetat şi descusut cu amănunţime asupra a tot ce discutasem la consfătuirea noastră de la Poiana Braşov din noaptea aceea. La un moment dat, unul dintre cei trei anchetatori (erau: de la Bucureşti, de la Oradea şi de la Beiuş), enervat şi ameninţător, mi-a băgat în ochi hârtiile pe care le ţinea în mână, înjurând:
– De ce nu vrei să recunoşti? N-am eu aici scris tot ce aţi făcut? Crezi că noi nu ştim ce faceţi voi şi ce aţi făcut acolo? Iată aici demascarea voastră. Ai să recunoşti tu!…
În momentul când împinsese cu pumnul hârtiile în ochii mei, am recunoscut scrisul cu pix roşu al finului celui ce începuse rugăciunea fără Cruce; aceştia veniseră acolo nechemaţi. Am început să mă dumiresc: fuseseră trimişi ca iscoade. Se aflase de adunarea care avea să se facă şi veniseră între noi anume să ne vândă.
– N-am avut nimic de ascuns, domnule. Tot ce am făcut privea numai nişte probleme religioase ale noastre, fără nimic rău pentru nimeni.
– I-ai adunat ca să vă organizaţi din nou şi să lucraţi clandestin împotriva legilor şi dispoziţiilor statului!
– N-am încălcat nici o dispoziţie. Religia este liberă.
– Liberă să mergeţi la biserică, – şi ziua. Dar nu în altă parte şi în ascuns, noaptea.
– N-am făcut nimic rău!
– Unde sunt documentele pe care le-ai citit?
– Nu le mai am. M-am pomenit fără ele. Nu ştiu, le-am pierdut pe drum sau mi le-a luat cineva din buzunar fără să ştiu.
– Minţi! Unde sunt documentele?
– Nu ştiu, nu le mai am, v-am spus.
– Dar banda de magnetofon pe care aţi înregistrat complotul vostru?
– Îmi pare foarte rău că nu mai am această bandă. V-aş preda-o imediat şi cu bucurie, spre a vă convinge de tot ce v-am spus.
– Unde-i banda?
– Să vedeţi cum s-a întâmplat. Deşi aparatul era nou, nu ştiu cum s-a făcut că n-a înregistrat absolut nimic. În timpul înregistrării n-am controlat, fiind convins că se înregistrează, dar, când am ajuns acasă şi am verificat, am constatat cu mirare că nu se înregistrase nimic. Îmi pare rău, dar acesta este adevărul. După aceea am înregistrat pe ea nişte cântări.
– Unde-i banda? S-o dai aşa cum este!
– O am acasă.
– Dar documentele?
– Nu le mai am!
– Bine, le vom afla noi. Hai în maşină!

Doi s-au suit cu mine în maşină, al treilea, cel din Bucureşti, a rămas acolo. Am plecat. Ploua cu găleata. De-abia puteam înainta prin ploaie şi noroi. Mă rugasem Domnului tot timpul de mai înainte să nu-i lase să vină să-mi facă percheziţie, pentru că, în orice loc ar fi căutat, ar fi aflat lucruri de nemaiîn¬locuit. Când am văzut că totuşi Domnul le-a îngăduit să vină, am zis deznădăjduit: Doamne, dacă Tu mă dai în mâinile lor, eu nu mai pot face nimic. Ce poate face mielul în faţa lupilor, dacă Păstorul nu-l apără? Mă vor mânca – şi gata! Fie voia Ta!

Am ajuns, şi ploaia nu încetase. Acasă – nimeni, nici mama, nici soţia. Am mers cu ei în cămăruţa Domnului, acolo unde, după o perdea care acoperea în întregime peretele din fund, erau toate scrierile Domnului. Iar în jur, toate cele ce le mai putusem strânge din lucrurile părintelui Iosif: crucea veche de la mormântul lui, rafturile din redacţia foii «Isus Biruitorul», colecţii, manuscrise, tablouri, documente…, masa părintelui, scaunul şi noptierele lui, lada cu care călătorise la Ierusalim, toate…
Cel de la Beiuş începu să scotocească, cel de la Oradea, oarecum înfiorat de atmosfera cămăruţei, a rămas pe loc, fără să pună mâna pe nimic. Nici unul n-a văzut însă că perdeaua nu este perete, ci perdea. Au bâjbâit pe cei trei pereţi, dar de cel cu perdeaua, unde erau toate comorile Domnului, nici nu s-au apropiat. Ei l-au văzut perete gol. Au luat astfel de pe masă o cutie cu benzi înregistrate şi dintr-un sertar nişte lucruri fără importanţă, un registru de casă al Librăriei din Sibiu, de prin anul 1933 şi un alt caiet cu nişte lucrări concepte.
În tot timpul percheziţiei, maiorul de la Oradea fusese agitat şi spunea mereu celuilalt:
– Hai să plecăm, hai să plecăm…
Luase benzile şi ieşise în curte, iar celălalt încă cerceta să mai afle ceva. Văzând că superiorul ieşise, l-am împins uşurel şi pe căpitan spre uşă, zicând:
– Hai, domnule, că dânsul a plecat!
Şi am încuiat uşa după noi.
Nici mama, nici soţia nu ştiuseră nimic. Fiind ploaie şi frig, fiecare dormea undeva şi nu văzuse nimic. Slavă Domnului că au fost scutite de încă o spaimă!
Ne-am suit din nou în maşină. Un copleşitor simţământ de bucurie şi de ruşine îmi umplea sufletul. „Dumnezeul meu, ziceam cu ochii înlăcrimaţi, fii slăvit, dar iartă-mă!… Eu credeam că numai dacă nu vor veni, atunci nu le vor afla! Dar iată că Tu mi-ai arătat că chiar dacă vor şi veni, Tu vei acoperi lucrurile Tale şi ei nu le vor putea atinge!“
Ce puţin credincios fusesem eu şi ce frumos mi-a arătat Domnul cât de mare este puterea Lui! Încă o experienţă neuitată cu Domnul nostru, a Cărui putere nemaipomenită face atâtea minuni pentru noi tocmai în momentul când nu mai există absolut nici o nădejde. Şi, o, în câte rânduri am mai fost aşa! Câte cărţi ca aceasta mi-ar trebui ca să le povestesc pe toate!
Dar să mai spun măcar una frumoasă din trecut:
În toamna anului 1957, într-o scurtă perioadă dintre două închisori lungi, eram într-o misiune prin părţile Dunării. Plecasem cu un frate cu şareta lui de un cal, cutreierând adunările frăţeşti pentru îmbărbătarea fraţilor. Era spre seară şi trebuia să ajungem departe, la o mare adunare de fraţi care ne aşteptau, când, într-un loc, Dunărea se revărsase peste şosea pe o mare întindere. Ne-am oprit locului şi ne-am uitat: pe nicăieri nu se putea trece decât prin apele revărsate. Ne am uitat departe înainte, peste ape, şi atunci am văzut dincolo, ieşind din apă, un car cu boi. Am zis: „Dacă a putut trece carul acesta, înseamnă că şi noi vom putea“, fără să ne gândim că între timp apele vor mai fi crescut. M-am dezbrăcat de haine, le-am făcut sul şi le-am pus pe cap. Fratele a făcut la fel. Eu am luat-o înainte pe vârful şoselei, iar fratele, după mine, ţinând calul care trăgea şareta plutind pe ape. Am mers aşa prin apa care creştea mereu până la piept, până la gât, până la gură… Dar nu mai sus. Am mers astfel până ce am ajuns, scăzând mereu, să ieşim de cealaltă parte. Am slăvit pe Domnul cu strigăte şi lacrimi.
Când am ajuns, mulţimea fraţilor nu mai încăpuse în casă, ieşiseră în grădină şi ne aşteptau cu toţi pomii grădinii plini de lămpi şi felinare. Spre dimineaţă, când s-a terminat adunarea, am mers pe jos, însoţit de câţiva fraţi, până undeva la un autobuz cu care trebuia să ajung la Giurgiu, să iau trenul spre Bucureşti. Am ajuns autobuzul şi cu el am ajuns şi trenul. Am plecat fără să ştiu că, după plecarea mea de la adunare, fusesem căutat şi urmărit. Aflându-se că am mers cu autobuzul, fusesem aşteptat la Giurgiu. Dar am trecut printre ei fără să mă vadă şi fără ca eu să ştiu ceva. Dumnezeu mă acoperise. Am aflat toate acestea la câteva săptămâni mai târziu. Atunci la autobuz a fost arestat în locul meu altcineva şi numai după multe lovituri îndurate, bietul om a fost crezut că nu eram eu, iar cei care îl cercetau prin bătaie s-au lămurit că se înşelaseră.
Dar care dintre copiii lui Dumnezeu nu are atâtea experienţe minunate cu El? Faţă de fiecare dintre ai Săi, Domnul Îşi împlineşte cu credincioşie făgăduinţele Sale.
Totuşi, chiar dacă Domnul face uneori minuni pentru a-i salva pe ai Lui, asta nu dezvinovăţeşte cu nimic păcatul cel de moarte al iudelor şi iscoadelor dintre noi, care, cu bună ştiinţă şi pentru foloase mârşave, îi dau pe fraţi în mâinile chinuitorilor lor.
Spune un Sfânt Părinte aşa: „Nici chiar sângele martiriului nu spală păcatul vânzării de fraţi“. Iar Sf. Ap. Pavel spune: Chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars de viu, dacă păcătuiesc contra dragostei de fraţi, nu-mi foloseşte la nimic… (I Cor 13, 3).
Ce păcat îngrozitor este vânzarea de fraţi! Nici unul nu este atât de mare ca acesta! E tot aşa cum L-ai vinde pe Însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

După ce am ajuns deci înapoi la Beiuş cu cei doi care îmi făcuseră percheziţia, a trebuit să dau o lungă declaraţie scrisă despre tot ce s-a petrecut la Poiana Braşov. Apoi mi s-a dat drumul cu multe ameninţări şi avertismente.
Îndată după aceea, am aflat că au mai fost luaţi şi anchetaţi pentru această adunare şi alţi mulţi fraţi din ţară, trecuţi cu numele în nota informativă a fraţilor mincinoşi care fuseseră iscoade între noi şi al căror scris îl cunoscusem bine.
Poate mai fuseseră şi alţii, nu numai ei – nu ştiu, Dumnezeu îi ştie. Şi îi va şti lumea întreagă în curând. Pentru că nu este nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Şi tot ce s-a şoptit la ureche ori s-a scris în odăiţe ascunse va fi strigat de pe acoperişurile caselor…, la megafoanele din pieţe şi de pe clădiri (Lc 12, 1-3).

Într-o noapte din toamna anului următor, a bătut la geamul meu cineva. Am ieşit şi i-am deschis poarta, fără nici un gând. În fiecare seară veneau astfel la mine fraţi.
Acesta de acum însă era un tânăr cunoscut care venea speriat, cu vestea că Securitatea făcuse o percheziţie neaşteptată la una dintre bunele noastre surori tinere care lucra la transcrierea volumului III din Istoria Oastei, pe care nu cu mult înainte îl terminasem de scris la maşină în prima serie. Voind să am mai multe exemplare, îl dădusem spre multiplicare la sora asta, care era învăţătoare la o şcoală prin judeţul Bacău. Cineva observase ce scria ea şi o pârâse la Securitate. Şi-acum se confiscase totul. Fratele venea să-mi comunice!…
Îndată am ştiut că vor veni la mine să-mi ceară tot materialul. Am strâns în grabă celelalte exemplare care le mai aveam scrise la maşină din carte şi aşteptam. Într-adevăr, după câteva zile au sosit.
– Unde-i volumul III din Istoria Oastei pe care ai scris-o?
– La dumneavoastră, am răspuns.
– Dar celelalte exemplare?
– Iată-le aici!
– În câte exemplare le-ai scris la maşină?
– În cinci! Celelalte patru iată-le.
– Dar ciornele unde sunt?
– Nu le mai am de mult. Soţia mea, pe care o ştiţi că este bolnavă de nervi, mi le-a aruncat în foc.
– Nu-i adevărat!
– Vă rog s-o întrebaţi!
S-au dus s-o întrebe, dar s-au întors îndată clătinând din cap.
– Dă o declaraţie pe propria ta răspundere şi sub luarea la cunoştinţă că dacă nu va fi adevărat eşti pasibil de cea mai mare pedeapsă. De ce ai dat volumul acesta să fie transcris? Ce aveai de gând să faci cu atâtea exemplare?
– Istorisirea asta este jurnalul meu, mărturia vieţii mele, descrierea întâmplărilor prin care am trecut şi testamentul meu. Şi cum acolo nu-i numai literatură, ci şi istorie, şi religie, şi educaţie, voiam să dau câte un exemplar fiecărui copil al meu, apoi să trimit un exemplar la Sfântul Sinod al Bisericii, unul la Departamentul Cultelor, unul la Uniunea Scriitorilor, unul la Academia Română… Trebuia să ia act de cele scrise acolo fiecare instituţie de asta!
– De ce ai dat-o la fata asta s-o scrie?
– Singură ea era în stare s-o scrie corect. Eu n-o mai puteam scrie încă o dată.
– Unde mai ai vreun exemplar din ea?
– Nicăieri!
– Fii atent că, dacă se întâmplă să ajungă vreun exemplar din ăsta în străinătate, ai terminat-o! Noi avem mijloace să aflăm oriunde ar mai fi un exemplar. Aşa că, dacă ştii că mai există undeva, mai bine să-l dai acum. Mai târziu va fi mult mai greu. Vei vedea. Să nu zici că nu ţi-am spus. Scrie!

După lungi ceasuri de astfel de hărţuieli şi ameninţări, au plecat, luând cu ei tot ce găsiseră la mine.
Curând apoi, am aflat că sora noastră fusese dusă şi ţinută zile întregi pe la anchetă, atât în oraşul ei apropiat, cât şi în capitala judeţului. Fusese hărţuită şi ea, controlată la şcoală, acasă, în tot felul şi ameninţată cu darea afară din serviciu, cu închisoarea, cu toate pedepsele lumii.
Numai Domnul a întărit-o şi a apărat-o în chip minunat, fiindcă ea s-a ţinut tare lângă Domnul şi, cu un cuvânt hotărât, a mărturisit frumos pe Domnul. Dar mai ales viaţa ei fără nici o pată a mărturisit pentru ea în faţa tuturor. Până la urmă, dacă n-au avut ce să-i mai facă, au lăsat-o în pace.
Ani de zile m-au tot întrebat de volumul III. Nu credeau că nu mai este ceva pe undeva. Într-adevăr, acesta cuprindea perioada din 1947 până în 1976, cu toate închisorile, prigoanele şi suferinţele prin care trecusem. N-am mai putut să-l mai transcriu de atunci…

În primăvara anului 1977 m-am îmbolnăvit grav de tromboflebită la piciorul stâng. Durerile deveneau din ce în ce mai mari, până ce m-am prăbuşit la pat fără a mai putea face nici serviciu şi nici vreun fel de mişcare. Sufeream atât de greu, încât tot trupul îmi tremura. Nu puteam să duc nici lingura la gură. Încercam să mă ridic şi nu puteam decât până în cotul drept şi mâncam cu stânga, cât puteam mânca, dar ajunsesem la marginea puterilor şi a speranţei… Am zăcut aşa luni de zile la pat, acasă. Piciorul îmi era umflat şi vânăt, rece şi amorţit. Unghiile începeau să mi se înnegrească.
Am fost dus la Cluj şi, printr-un frate credincios, am cunoscut un medic bun, om al lui Dumnezeu, care m-a internat în clinica la care el era director. Specialistul lui de la Chirurgie însă mi-a spus că singura soluţie este operaţia. Trebuia să mă decid dacă accept operaţia sau nu.
Una dintre asistentele sale îmi şopti din spatele lui, făcându-mi semn:
– Nu acceptaţi acum, amânaţi până mâine!
– Vă rog, domnule doctor, i-am răspuns, mai daţi-mi un timp de gândire până mâine.
– Bine!
După vizită, asistenta care îmi şopti, veni la mine şi zise:
– Veniţi după mine în salonul celălalt şi vedeţi. Apoi vă decideţi.
În salonul celălalt erau numai oameni operaţi la picioare. Unii aveau degetele tăiate, alţii laba piciorului, alţii din genunchi, alţii de la şold… Alţii amândouă picioarele, mai mult sau mai puţin…
M-am decis. Decât în mâinile oamenilor, mai bine în Mâinile lui Dumnezeu!
A doua zi, chirurgul mi-a spus:
– Atunci, dacă nu te operezi, trebuie să pleci. Aici nu facem altfel de tratamente. Du-te la Covasna! Dacă ai şanse de unu la sută, poate scapi.

M-am întors cu foarte mare greutate şi dureri înapoi acasă. Am mai zăcut un timp, şi după aceea am obţinut o trimitere la Staţiunea Covasna, prin Cooperativa Agricolă din sat, pentru tratament. Am călătorit întins ca pe o targă, în maşina unui frate, de acasă până la Covasna, douăsprezece ore de drum. Mă însoţea un frate scump, prin care Domnul m-a ajutat tot timpul şi fără de care n aş fi putut sta nici o zi acolo.
În primul an nu s-a ameliorat deloc starea mea. Începuseră fraţii să vină la mine zi şi noapte, ca la un muribund. Era mereu camera plină de fraţi, de rugăciuni şi de lacrimi.
Şi aşa s-a întins şi boala, şi bucuriile cercetărilor frăţeşti, de-a lungul anilor mei, atât acasă, cât şi prin staţiunile de tratament unde trebuia să merg la fiecare şase luni.

Între timp, se aflase în străinătate despre boala mea şi am primit două invitaţii, cu acceptarea din partea Ambasadei West-Germane, spre a mă duce pentru tratament în R. F. G. Îndemnat de către mai mulţi fraţi şi de către ai mei, la una dintre vizitele pe care mi le făcea periodic Securitatea, care mă ţinea mereu în supraveghere, m-am hotărât să fac cerere pentru paşaport, să plec. Am făcut cererea, am întocmit formularele, dar plecarea nu mi s-a aprobat.
Am mai primit o invitaţie, din nou, din partea unei alte vestite clinici, tot din R. F. G., dar le-am comunicat şi acestora că din motive familiale nu pot accepta invitaţia lor.
Cu o altă invitaţie, din Iugoslavia, am procedat la fel. Ştiam că toate acestea ar fi fost folosite pentru învinuirea noastră de relaţii cu străinătatea şi n-am vrut să creez nici un fel de piedici şi învinuiri fraţilor. Cel puţin cu autoritatea de stat am căutat, cât am putut, să fiu atent, spre a nu le mai mări prin nimic ura faţă de noi. Şi a nu le mai da nici un temei ca să ia alte măsuri împotriva fraţilor.
De fapt, oricâte cereri aş fi făcut, s-a dovedit că nu mi s-ar fi aprobat.

Cu anii, boala mi s-a mai uşurat puţin, durerile mai micşorându-se până la suportare. Mă şi obişnuisem cu greul acestei cruci. Dumnezeu totuşi îmi mai micşorase puţin din greutatea bolii mele, ca să mai pot face şi altceva, nu numai să sufăr.
Am început atunci să-mi strâng alte caiete de Cântări Nemuritoare, de meditaţii şi povestiri.

După expirarea timpului legal admis pentru concediu de boală de la serviciu, mi-au spus să-mi strâng adeverinţe de pe unde am lucrat, pentru întocmirea dosarului de pensionare. Am pornit corespondenţa şi cererile după adeverinţele de pe unde muncisem. Dar unii nu aveau evidenţe, alţii mi-au dat adeverinţele doar pe jumătate din timpul lucrat, astfel că n-am reuşit să strâng acte decât pentru cinci ani lucraţi – jumătate din timpul cerut de lege. Aşa că nu aveam nici un drept la pensie. Nici măcar la un ajutor social. Eu făcusem şapte ani militărie şi front, şaptesprezece ani închisori, zece ani interdicţie. Când să mai fac şi serviciu?
– Dacă nu aveţi drept de pensie şi nu vă puteţi prezenta nici la serviciu, va trebui să faceţi cerere de demisie, mi-a spus protopopul.
Am făcut cererea de demisie şi am trimis-o.

Au trecut aşa aproape doi ani, până când într-o zi a venit la mine consilierul Episcopiei şi mi-a zis:
– Domnule Dorz, conducătorii noştri au ajuns la concluzia că dumneavoastră trebuie să fiţi ajutat cumva. Fiindcă nu aveţi nici pensie, nici ajutor social, nici un alt mijloc de trai, nu vă putem lăsa aşa. Trebuie să vă ajutăm.
– Mulţumesc foarte mult. Dar dacă eu nu am nici un drept legal, nu pot primi nici ceva ilegal.
– Nu-i ilegal. S-a ajuns la înţelegere între organele de stat şi organele Bisericii ca dumneavoastră să fiţi reprimit în serviciu şi să vi se dea salariul pe care l-aţi avut.
– Dar eu nu pot să merg nicidecum la serviciu. Vedeţi starea în care mă găsesc de ani de zile!
– Nici nu-i nevoie să mergeţi. Veţi primi salariul fără nici o condiţie.
– Nu pot să primesc un astfel de salariu pentru care să nu muncesc. Aceasta este o pomană umilitoare şi nedreaptă.
– Va trebui să primiţi. E hotărârea autorităţii, iar dacă dumneavoastră vă împotriviţi, s-ar putea interpreta, ştiţi cum. Eu vă sfătuiesc stăruitor să nu vă opuneţi. Este în interesul dumneavoastră, în ambele feluri. Ascultaţi-mă!
– Vă rog să-mi daţi un timp de gândire. Nu pot primi aşa!
– Trebuie să primiţi! Şi fără nici o amânare.
– Atunci să întreb măcar familia. Ce fac eu dacă peste o lună, două, peste un an, doi, să zicem, vine cineva şi spune: „Domnule, dumneata ai primit un salariu pentru care n-ai muncit; dă imediat toţi banii înapoi!“ De unde să-i dau eu înapoi toţi banii deodată? Mai bine nu-mi daţi de la început nimic. Lăsaţi mă aşa! Dacă n-am nici un drept legal la o pensie şi nici la un ajutor social, atunci cu atât mai puţin am drept la un salariu pentru care nu pot presta un serviciu. Nu pot să primesc o astfel de pomană. Vă rog să mă înţelegeţi!
– Va trebui să primiţi! Eu n-am venit de la mine aici. Dumneavoastră aţi făcut pentru Biserică mai mult decât o sută de popi, şi ceea ce primiţi nu-i o pomană, ci un merit. Eu pentru asta am venit la dumneavoastră. Poftim hârtia şi scrieţi imediat cererea de reprimire în serviciu, specificând că deocamdată nu puteţi presta nici o muncă, până după ce vă veţi vindeca.
Am făcut cu îndoială şi de silă cererea, specificând cele de mai sus. Şi lucrurile au durat aşa aproape doi ani, până în 2 noiembrie 1981, când am fost convocat la Protopopiat.
Acolo, protopopul mi-a pus în vedere din partea episcopului că ar trebui să mă prezint acum măcar o dată sau de două ori pe săptămână la serviciu, pentru a justifica astfel salariul pe care îl primesc de la ei.
Am mers şi i-am amintit condiţiile în care mi s-a propus reprimirea mea în serviciu, precum şi starea neschimbată faţă de atunci a bolii mele. Am spus din nou că nu pot nicidecum să mă deplasez cei aproape şase kilometri dus şi alţii şase întors, de acasă până la serviciu. Pe jos nu pot, autobuze nu sunt, maşină personală nu am, aşa că, dacă a intervenit ceva nou în statutul de până atunci, eu sunt gata imediat să renunţ la pomana care mi se dă, şi aşa, pe nedrept.
– Scrie asta şi la Episcopie! mi-a răspuns dânsul.
Am scris aşa după cum îi spusesem şi după cum se petrecuseră de fapt lucrurile, iar după câteva zile am primit un răspuns fără număr de înregistrare, din partea consilierului care mă lămurise la început, „că – după ce s-au studiat toate posibilităţile – s-a revenit la dispoziţia de la început, care nu mă obligă a mă mai prezenta la serviciu“…
Câte posibilităţi se vor fi studiat, numai Domnul ştie. Motivul era că episcopul auzise, sau i se pusese în vedere, că eu mai plec de acasă pe la fraţi. Şi, cum mă puteam duce la adunări, zicea el, puteam merge şi la serviciu. Fusesem, într-adevăr, la vreo două nunţi mari, unde nişte fraţi mă duseseră cu maşina lor. Dar asta era cu totul altceva. Se încerca din nou să fiu şi mai legat la un par. Dar în zadar… Destul fusesem ţinut legat atâţia zeci de ani din viaţă. Era de-ajuns. Acum căutau să-mi interzică a merge până şi la o nuntă! Ce nedrept este omul cu semenul său chiar şi când are cel mai evident folos din partea lui!

Am continuat de-a lungul anilor acestora – şi prin toate cele ce mi se întâmplau – să scriu, să scriu tot ce-mi poruncea Duhul Domnului. Caietele Cântărilor Nemuritoare sporeau.
Le-am aranjat, grupate în volume mari pentru strângerea la un loc, în fiecare volum câte trei sau patru caiete, oarecum în ordine cronologică şi cam pe subiecte. Astfel s-au adunat zece volume mari cu titlurile şi numărul de poezii după cum urmează:

CÂNTĂRI NEMURITOARE

1. Cântările Dintâi
Vol. 1: 2. Cântări Îndepărtate 400 poezii
3. Cântări Luptătoare
4. Cântările Bibliei
Vol. 2: 5. Cântările Psalmilor 400 poezii
6. Poemele lui Solomon
7. La izvoarele Luminii 7000 proverbe
Vol. 3: 8. Comori universale versificate
9. Pe cărarea-nţelepciunii şi comentate
10. Cântarea îngeraşilor
Vol. 4: 11. Câte-o povestire mică 320 poezii ilustrate,
12. Osana, osana pentru copii
13. Cântă-mi, mamă
Vol. 5: Cântările Domnului colecţie de cântări
(peste 2000 de cântări) a Oastei Domnului
14. Cântarea Anilor
Vol. 6: 15. Cântările Roadelor 600 poezii
16. Cântări de Drum
17. Cântări Nemuritoare
Vol. 7: 18. Cântarea Cântărilor mele 650 poezii
19. Cântările din urmă
20. Cântarea Învierii
Vol. 8: 21. Cântarea Veşniciei 700 poezii
22. Cântarea Biruinţei
23. Cântări uitate
Vol. 9: 24. Cântări de Sus 600 poezii
25. Cântări Noi
26. Cântările Căinţei
Vol. 10: 27. Cântările Eterne 600 poezii
28. Cântarea Viitoare

În afară de acestea, mai lucrasem în proză următoarele:

Iisus Hristos – Dumnezeul nostru
– meditaţii la Evanghelia după Ioan –

Vol. 1: capitolele 1, 2, 3
Vol. 2: capitolele 4, 5, 6
Vol. 3: capitolele 7, 8, 9
Vol. 4: capitolele 10, 11, 12
Vol. 5: capitolele 13, 14, 15
Vol. 6: capitolele 16, 17, 18
Vol. 7: capitolele 19, 20, 21
Hristos – Pâinea noastră zilnică
– scurte meditaţii zilnice, pentru toate zilele anului –
De la 1 ianuarie până la 31 decembrie

Hristos – Comoara Psalmilor
– meditaţii zilnice la Psalmi –
Vol. 1: De la 1 ianuarie la 30 iunie
Vol. 2: De la 1 iulie la 31 decembrie

CUGETĂRI NEMURITOARE
Rânduri culese
cu gânduri alese,
de scurte meditaţii
şi dulci revelaţii

1. Prietenul tinereţii mele
Vol. 1: 2. Mărgăritarul ascuns
3. Piatra scumpă
4. Lumina iubitului fiu
Vol. 2: 5. Calea bunului urmaş idem
6. Avuţia sfântului moştenitor
7. Păşunile dulci
Vol. 3: 8. Săgeţile biruitoare idem
9. Cununile slăvite
10. Poruncile Iubirii
Vol. 4: 11. Răsplata Ascultării idem
12. Strălucirea Biruinţei
13. Crucea Mântuitoare
Vol. 5: 14. Eterna Iubire idem
15. Mărturisirea Strălucită
16. Porţile Veşniciei
Vol. 6: 17. Numele Biruitorului idem
18. Garanţia Netrecătoare
19. Lupta cea bună
Vol. 7: 20. Alergarea cea stăruitoare idem
21. Credinţa cea încununată
22. La Ţărmul Întâlnirii
Vol. 8: 23. La Ospăţul Veşnic idem
24. La Strălucirea Viitoare

ÎNDRUMĂRI NEMURITOARE

1. Cărarea tinereţii curate
2. Scumpele noastre surori
3. Împreună-lucrători cu Dumnezeu
4. Dreptarul învăţăturii sănătoase
5. Zile şi Adevăruri Istorice: 12 sept. 1937; 12 feb. 1938; 7 nov. 1976
6. Sfinţii noştri înaintaşi

POVESTIRI NEMURITOARE

1. Pe genunchii lui Iisus
2. Leagănul de Aur
3. Ţara Minunată

Hristos – Puterea Apostoliei
– meditaţii la apostolele anului –
Vol. 1: Apostolele din prima jumătate a anului
Vol. 2: Apostolele din a doua jumătate a anului

Hristos – Taina Evangheliei
– meditaţii la evangheliile anului –
(în pregătire)
Vol. 1: Evangheliile din prima jumătate a anului
Vol. 2: Evangheliile din a doua jumătate a anului

Piese şi montaje religioase
1. Vine Domnul Copilaş – program de Crăciun pentru copii
2. Hristos S-a Născut – petrecere de Crăciun
3. Hristos a Înviat – petrecere de Paşti

Pentru Istoria unei Jertfe
Vol. 1: Grăuntele
Vol. 2: Cernerea
Vol. 3: Rugul

Strângeţi fărâmiturile!
Vol. 1: Cuvântări frăţeşti la nunţi şi adunări
Vol. 2: Alte cuvântări frăţeşti la nunţi şi adunări
Vol. 3: Alte cuvântări…

– Se continuă… –

Asta până în 1980.
Unele dintre poeziile din colecţia „Cântări Nemuritoare“, spre surprinderea noastră fericită, au început să apară în volume tipărite nu ştiu unde şi nu ştiu de către cine, în străinătate. La diferitele posturi de radio din multe ţări erau, de asemenea, difuzate în cadrul programelor religioase emise de aceste posturi. În felul acesta, începea să fie împrăştiată în lume sămânţa sfântă pe care cu atâta trudă o strânsesem şi o selectasem în nopţile şi în anii mei de primejdii, de sfâşieri şi de lacrimi.
Dumnezeu să binecuvânteze cu o răsplătire veşnică pe toţi cei care au pus riscul, jertfa, umărul şi genunchii lor la această operă, care duce bucurie pretutindeni. Îmi pare nespus de rău că nu am posibilitatea să dau măcar câte una dintre aceste cărţi tuturor acelora care mi le cer cu atâta stăruinţă atât în scris, cât şi venind de la mari depărtări până la patul meu ca să mi le ceară, să le poată primi. Sunt oameni care ar fi oferit oricâţi bani pentru o astfel de carte. Câte mame cu copii n-au făcut mari jertfe pentru a le avea!
O, voi cei care ni le-aţi trimis, nici nu ştiţi ce mare bine aţi făcut la mii şi mii de suflete care le aud şi le citesc!
De fapt, pentru tipărirea lor s-au produs un şir de minuni. O veste care a ajuns până la noi spunea că Domnul Iisus le-a spus special, într-o vedenie, unor suflete care L-au întrebat ce doreşte El să facă ei? El le-ar fi spus clar:
„Tipăriţi «Cântările Nemuritoare» ale copilului Meu, Traian Dorz!“
Aşa a apărut primul volum din „Cântări Nemuritoare“.

La tipărirea volumului „Osana, Osana“ pentru copii, totul s-a petrecut cam tot aşa… Cu doisprezece ani înainte de a se tipări cartea, o soră credincioasă, desenatoare, dintr-o ţară depărtată, a fost înştiinţată printr-o vedenie din partea Domnului să lucreze un album cu desene pentru o carte de poezii care va apărea pentru copii. În doi ani de zile, sora a lucrat desenele după cum a inspirat-o Duhul Sfânt. Zece ani apoi a ţinut ea acest album pregătit, pentru ca, atunci când va veni cineva trimis de Domnul să i-l ceară, ea să-l poată preda. Astfel a aşteptat ea fără să ştie cine şi de unde va veni. Dar anii au trecut şi nici un semn nu mai venea. Nimeni nu i l-a cerut.
Într-o zi a simţit îndemnul să-l ducă ea la o editură unde se tipăreau cărţi religioase şi le-a zis:
– Sunt doisprezece ani de când am primit din partea Domnului porunca să lucrez acest album cu desene pentru o carte pentru copii. De zece ani le ţin gata, dar nimeni n-a mai venit să mi le ceară. Acum le-am adus aici eu, neştiind ce să fac cu ele.
Tocmai în clipa aceea sosise din ţara noastră cineva care le dusese la redacţie volumele pentru copii „Osana, Osana“ şi celelalte din carte. Când s-au uitat în album, iar apoi în caietul de poezii, au văzut că, de la prima pagină şi până la ultima, toate desenele erau acolo aşezate întocmai în ordinea în care erau scrise poeziile în volum.
– Ne-am prăbuşit cu toţii acolo în genunchi, spunea fratele, şi cu lacrimi am slăvit pe Domnul şi Dumnezeul nostru pentru lucrarea aceasta a Lui minunată. Ce mai puteam noi spune în faţa acestor lucruri? Şi cum să ne mai îndoim vreodată de izbânda acelei Lucrări pentru care Domnul intervine atât de limpede şi atât de minunat?
Încă o rugăciune la care Domnul ne-a răspuns în chip minunat a fost pentru cartea de cântări. O ceream de ani de zile Domnului, fiindcă din 1946 noi nu mai aveam o carte de cântări. Sutele de mii de fraţi cântam Domnului de prin carneţele, caiete şi foi scrise cu mâna şi cu greşeli. Era atâta nevoie de o carte de cântări cuprinzătoare şi cât mai frumoasă!
Şi Dumnezeu ne-a dăruit-o tot printr-o minune… E o carte unică, poate, în lumea întreagă. Bogăţia ei este neîntrecută. E nu numai o carte de cântări, ci şi de rugăciuni, de meditaţii, de colinde, – cuprinzând toate stările din care un suflet omenesc are nevoie să cânte şi să plângă înaintea lui Dumnezeu. Slavă veşnică Domnului şi Dumnezeului nostru şi pentru acest mare şi scump dar al Său!

Chiar înainte de apariţia ei în ţară, la o nouă vizită a Securităţii, am fost întrebat:
– Acum ce carte mai aştepţi dumneata din străinătate, după „Osana“?
– Aştept multe, am răspuns eu, fiindcă am trimis multe acolo. Nu ştiu care va veni.
– Prin cine le-ai trimis?
– Prin oricine a trecut pe la mine, plecând legal acolo. Dar nu numai din străinătate aştept, ci şi de la Bucureşti, fiindcă şi Uniunea Scriitorilor mi-a cerut şi le-am trimis zece volume şi mi-au promis că le vor tipări. Aşa că şi de acolo aştept, deşi până acum n-am primit nimic.
– Dumneata ştii că ai încălcat în felul acesta legea care interzice orice tipărire şi difuzare de materiale de orice fel fără aprobare şi autorizaţie?
– Dar ce rău este în conţinutul acestor cărţi?
– Noi nu spunem că au un conţinut duşmănos, dar tipărirea lor este ilegală!
– Dacă sunt bune, de ce sunt ilegale? De ce nu se tipăresc în ţară?
– Noi nu discutăm legea, ci o aplicăm. Dumneata ai încălcat legea.
– Cred că o astfel de carte ar trebui să fie considerată ca o cinste pentru ţara noastră, oriunde a apărut. Nu mai există nicăieri o astfel de lucrare. Dar dacă am încălcat legea, iată, sunt aici!
– Trebuie să dai declaraţie scrisă cum ai trimis-o, cine a tipărit-o şi cum a fost adusă.
– Cum am trimis-o, v-am spus. Cine a tipărit-o, nu ştiu. Câteva exemplare mi-au fost aduse într-o seară de un necunoscut care mi le-a lăsat la poartă, fără să vină în casă şi fără să-mi spună numele. Atât am de declarat.
– Scrie şi semnează! Luăm şi noi câte două exemplare din ele.
Am scris şi am semnat.
– O să mai venim noi pe la dumneata!
Aşa trăiesc de la sfârşitul lui 1947 şi până astăzi. La intervale mai lungi sau mai scurte, vin ba unii, ba alţii, cotrobăindu-mi prin toate cele din afară şi dinăuntru şi luând pe ce pun mâna.
În astfel de condiţii am scris, am lucrat, am trăit fiecare clipă chiar şi când nu veneau, pentru că pericolul prezenţei lor plana zi şi noapte peste tot. Numai puterea şi dragostea lui Dumnezeu ne-a salvat viaţa şi munca noastră, atâta câtă ne-a mai rămas întreagă până astăzi, prin toate acestea şi de la toţi aceştia.

O, cât de mare şi de însemnată este munca scrisului în Lucrarea lui Dumnezeu! Fără cuvântul scris nici nu s-ar fi putut răspândi şi nici nu s-ar fi putut întreţine Lucrarea Evangheliei în lume. Oastea Domnului, după cum am mai spus, a pornit, s-a răspândit şi s-a menţinut nu atât de mult prin cuvântul vorbit, ci mai ales prin cuvântul scris. Dar şi alte lucrări au fost la fel. Câtă vreme s-a putut tipări şi răspândi cuvântul scris, atâta vreme Lucrarea a trăit. Îndată ce scrisul a încetat, a încetat şi viaţa acelei lucrări. Iată, când foile mitropolitului Bălan au încetat, atunci a murit şi lucrarea lui. Fără cuvântul scris, orice lucrare duhovnicească încetează, se degradează şi moare. De aceea satan luptă atât de furios contra cărţilor sfinte.
Noi însă Îi mulţumim Domnului că nu ne-a lăsat fără cuvântul scris, nici chiar în cele mai grele vremuri de apăsare şi de prigoană. Când n-am putut apărea aici, am apărut dincolo. Când n-am mai putut tipări foi, am tipărit cărţi. Când n-am mai putut scrie de tipar, am scris de mână. Când n-am mai putut în ţară, am primit din afara ţării, – dar scrisul n-a încetat. Aceasta a ajutat ca nici Lucrarea să nu înceteze.
Ce mare dar ceresc pentru o lucrare evanghelică sunt oamenii cu harul scrisului sfânt! Să ne rugăm mereu Domnului să nu ne lase fără scriitori credincioşi, căci, oricât de mulţi ar fi fraţii vorbitori sau oricât de talentaţi ar fi ei, dacă nu avem scriitori puternici şi talentaţi, Lucrarea sărăceşte, slăbeşte, descreşte.

Când scriam la aceste rânduri, a venit din nou la mine Pop Alexandru. Mi s-a părut mult schimbat acum, din felul cum era altădată. Dorea să mă vadă, să mi explice cât a avut de luptat după mărturisirea lui de la Şoimeni. Cei dezbinaţi îl privesc ca pe un trădător al cauzei lor şi-l ameninţă, îl batjocoresc, îl bârfesc în fel şi-n chip. Fraţii statornici, în mare parte, îl privesc cu neîncredere şi cu bănuieli. Numai vreo doi fraţi dintre cei mai buni îl îmbărbătează cu dragoste şi îl ajută să nu descurajeze.
Am făcut tot ce am putut să se ridice şi să se încredinţeze cu adevărat atât de mărimea răului făcut, cât şi de pocăinţa care se cere pentru iertarea şi uitarea lui.
După nunta de la Şoimeni, urmase o altă nuntă, la Ţârdeni, lângă Bacău, unde fraţii l-au refuzat să vorbească, iar el a plecat supărat. Aflând acest lucru, i-am scris următoarea scrisoare:
Iubite frate Pop,
Domnul să-ţi dăruiască toată lumina şi tot ajutorul de care ai nevoie pentru a duce până la bunul sfârşit începutul bun pe care l-ai făcut, fără să te laşi ispitit nici de împotriviri, nici de îndoieli, nici de ambiţia care ţi-a pricinuit, după cum singur ai spus, atâta rău.
Am aflat despre cele întâmplate la Ţârdeni, dar şi ceva despre cele de la Roznov, de mai înainte de Ţârdeni. S-au făcut greşeli şi de-o parte, şi de alta. Adică era bine să se fi lucrat cu mai multă înţelepciune şi încredere a unora în alţii. Frăţia ta ai greşit că nu le-ai spus ce voiai să vorbeşti, – fraţii, că nu te au întrebat aceasta înainte de a te refuza. Lucraţi mai cu înţelepciune şi mai cu răbdare, apropiindu-vă mai cu iubire atât unii, cât şi alţii. Iar frăţia ta nu trebuie să te superi, nici să pleci imediat, chiar dacă în mod normal s-ar mai întâmpla să fii bănuit şi refuzat. Doar nu trebuie să uiţi aşa de uşor îndelungatul trecut rău. Refuzurile şi bănuielile, chiar considerate prea aspre, sunt numai urmarea normală a temerii fraţilor de nestatornicia hotărârii frăţiei tale. Nu uita că şi în trecut, frăţia ta ai mai făcut declaraţii frumoase, dar ştii că nu le-ai ţinut. Aşa că gândeşte-te că cine s-a ars o dată este mai cu grijă când umblă cu focul. Frăţia ta trebuie, aşa cum am vorbit destul de clar, să dai dovadă statornică şi continuă că, într-adevăr, ai făcut întoarcerea reală şi adevărată, căutând să umbli în aşa fel, ca fraţii să vadă toţi că nu-i vorba de o altă păcăleală, ci de o hotărâre adevărată şi serioasă. Dar dacă se repetă acelaşi fel de a proceda, pripit şi firesc, e iarăşi în primejdie de a se prăbuşi în ruină tot frumosul şi bunul început de care ne-am bucurat sincer şi pentru care am mulţumit cu lacrimi lui Dumnezeu.
De altfel, ţi-am scris acest lucru şi prin scrisoarea trimisă cu poşta, îndată după sosirea mea acasă de la Şoimeni. Cred că aţi primit-o şi că aţi înţeles bucuria şi speranţa noastră, dar şi temerea de o amăgire. Ne rugăm fierbinte Domnului şi Dumnezeului nostru să înlăture răul şi să aducă, în sfârşit, binele, căci ajunge câţi zeci de ani ne-am pierdut energia, ocaziile, timpul şi nervii pentru luptele pe care frăţia ta le-ai numit „extraordinar de rele“. Cred că nu este cazul să mai vorbeşti despre altceva decât despre regrete în privinţa asta. Dar n ar trebui uitată niciodată marea răspundere pentru tot ce nu se mai poate îndrepta din tot ce s-a făcut rău în aceşti ani, nu numai pe plan personal, ci, mai ales, pe plan general, întregii Lucrări a Oastei, precum şi special acelora care şi-au pierdut sufletul din cauza acestora, după cum am spus şi atunci. Ce cumplit de greu va fi răspunsul înaintea Judecăţii pentru toate acestea!
Conştiinţa uriaşei dimensiuni a răului făcut şi a ispăşirii ce se cere pentru el să-ţi facă inima smerită, în stare de a primi cu răbdare orice mustrare sau reproş, socotind că nu faci prin aceasta decât să ispăşeşti ceva din ceea ce singur ai semănat. Eu aşa consider, că frăţia ta numai astfel ai putea să revii treptat şi realist la ceea ce-ţi doreşti, adică la pacea şi părtăşia cu fraţii, la integrarea armonioasă în duhul şi în colaborarea Lucrării Domnului.
Nu convocarea unor fraţi pentru o discuţie în jurul problemei frăţiei tale este cel mai important lucru acum, ci dovada îndreptării adevărate pe care o aşteaptă, ca s-o vadă cu toţii la frăţia ta. Nu data când va avea loc această consfătuire frăţească este cel mai important lucru, – ci felul cum frăţia ta te vei comporta până atunci. Căci dacă, într-adevăr, se va dovedi că frăţia ta ai făcut, în ce priveşte purtarea şi faptele, o adevărată cotitură salvatoare, atunci, cu cât va avea loc mai târziu această întâlnire frăţească, cu atât va fi mai uşor şi mai fericit acel moment, atât pentru frăţia ta, cât şi pentru fraţi. Acum nu graba este cel mai înţelept lucru, nici cel mai necesar, ci tocmai întârzierea, care îţi va da frăţiei tale posibilitatea să-i convingi pe fraţi de seriozitatea şi temeinicia îndreptării frăţiei tale. Iar lor le va da încredinţarea că fac un lucru cu adevărat bun şi statornic, îmbrăţişându-te şi primindu-te fără rezerve. Este uşor de înţeles că ceea ce s-a stricat în zeci de ani nu poate fi uitat sau reparat doar în câteva clipe şi şters doar prin câteva gesturi. În timp s-a făcut răul – în timp se va şi putea îndrepta (cât se va mai putea). Graba în privinţa asta ar strica cel mai mult şi ar ajuta cel mai puţin.
De aceea, frate Pop, dorinţa şi rugămintea mea sunt ca Domnul să-ţi ajute să poţi dovedi, sincer şi statornic, adevărul îndreptării pe care ai mărturisit-o la Şoimeni. În felul acesta, fraţii se vor convinge că, de data asta, atât cererea de iertare pentru trecut, cât şi promisiunea de îndreptare pentru viitor sunt adevărate şi nu sunt doar o manevră de moment, urmărind o atragere în o altă cursă.
În ce mă priveşte pe mine, eu vrea să cred sincer în sinceritatea frăţiei tale… Dar alţi fraţi nu pot crede aşa de uşor ca mine, să ştii! Ei aşteaptă, aşa cum am zis, un timp de încredinţare. Domnul să te ajute să le dai dovada care să-i convingă o dată pentru totdeauna. Slăvit să fie Domnul!

30 octombrie 1981, fratele Traian Dorz

Acum l-am îndemnat tot aşa. A promis şi a plecat fericit pentru dovada dragostei calde şi curate pe care i-am arătat-o. Vreau să nădăjduiesc sincer pentru el. Bunătatea Domnului este nemărginită. Mi-a cerut, cu lacrimi, să mă rog pentru el, că abia acum pare că îşi dă seama ce grozav de mare este păcatul lui şi răul care mi l-a făcut.
– Ce fericit aş fi fost dacă aş fi ajutat şi eu la frumosul şi minunatul har care este acum peste toată Lucrarea Oastei, zicea el. Ce extraordinară muncă a trebuit ca Oastea să ajungă la starea strălucită în care se găseşte acum! Ce putere şi înţelepciune, pentru a i se putea da şi păstra echilibrul acesta, atât faţă de autoritatea de stat, cât şi faţă de cea bisericească şi chiar şi faţă de celelalte culte evanghelice, pentru ca nimic să n-o influenţeze în rău. Şi mergând aşa de frumos, totuşi faţă de nici una dintre acestea ea să nu se facă vinovată şi să nu ajungă în nici un conflict cu nimeni, decât cu păcatul. Când mă gândesc că eu, în loc să ajut, am stricat! În loc să fiu alături de frăţia ta şi de ceilalţi fraţi, am fost împotrivă… Rugaţi-vă, rugaţi-vă Domnului să mă ierte şi să mă ajute!
– Numai puterea şi prezenţa Domnului şi Dumnezeului nostru a făcut aceasta, i-am zis eu, pentru ca toţi să vadă că Domnul este în mijlocul nostru. Iată că deşi toţi urăsc Oastea Domnului, totuşi nimeni nu o poate nimici! Ea creşte şi înaintează tot mai frumos spre împlinirea scopului ei divin. O, dacă ar putea să vadă aceasta toţi fraţii noştri dezbinaţi aşa cum vezi frăţia ta acum!
– Rugaţi-vă totdeauna şi rugaţi-vă toţi pentru iertarea şi îndreptarea mea!
– Dumnezeul nesfârşitei bunătăţi să te ierte de tot răul făcut, frate Pop Alexandru! Şi să-ţi dea tot harul Său pentru împlinirea binelui pentru care pui acum acest înlăcrimat legământ. Noi te îmbrăţişăm fierbinte şi dorim să te avem pe totdeauna lângă inima noastră. Dacă sfârşitul e bun – toate sunt bune. Eu mulţumesc lui Dumnezeu din tot sufletul meu că una dintre cele mai grele răni începe să mi se închidă.

În ce mă priveşte pe mine, doresc ca problema lui Pop Alexandru s-o închei aici. Domnul ştie ce va mai veni în viitor. Nu ştim câte zile mai avem de trăit, nici ce ne mai poate aştepta pe toţi. Poate el se va schimba iarăşi sau poate Domnul îl va ajuta, de data asta, să nu mai cadă. Dar oricum ar fi, eu vreau să nu mă mai mişc de la poziţia asta, indiferent ce va face el. Rămân şi mor lângă iertare, dragoste şi îmbrăţişare… Şi nu vreau să mai deschid niciodată un alt fel de vorbă despre el. Cu vorba asta rămân şi sfârşesc.

În aceşti ultimi ani, 1980-1981, am înmormântat iarăşi două fiinţe scumpe: întâi pe mama, care a trecut la Domnul în 22 noiembrie 1980, iar apoi pe fratele şi binefăcătorul nostru al multora, Pavel Maliţa de la Oradea, în 1981.
Mama a putut să se scoale şi să vorbească până în ultimele zile ale vieţii ei. Domnul şi Mântuitorul nostru a făcut ca eu să pot fi lângă ea până ce i-am închis cu mâinile mele ochii ei şi i-am aşezat mâinile ei pe piept.
Cât de mult am dorit noi amândoi – ea şi eu – ca să fie aşa! Şi Domnul ne a ascultat. În ultimele ei trei zile a avut nevoie să fie ajutată, întoarsă în pat, spălată… Voia să fiu lângă ea… Eram singurul ei copil. Când nu se putea linişti, îi aşezam capul ei pe inima mea şi aşa odihnea fericită. A trebuit să spăl după ea şi să-i dau eu mâncarea cu linguriţa în gură… O, Dumnezeul meu, cât de mult Îţi mulţumesc că am putut măcar trei zile să fac şi eu pentru mama mea ceea ce ea a făcut atâţia ani pentru mine! Să pot odihni pe inima mea capul fiinţei scumpe care mi-a odihnit atâţia ani capul meu pe inima ei… Să pot spăla şi eu după fiinţa care a spălat ani de zile după mine. Şi să pot hrăni şi eu pe aceea care m-a hrănit cu atâta dragoste pe mine atâţia ani cu tot ce a avut ea mai dulce şi mai bun pe lume…
O minune s-a petrecut îndată ce sufletul ei a trecut la Domnul, încă ţinând capul pe umărul meu. Toată faţa i s-a schimbat dintr-o dată, devenind atât de tânără şi de frumoasă, cum fusese numai în anii tinereţii ei. Toţi cei ce au văzut-o se minunau. Tot chipul durerii şi al bătrâneţii dispăruse de pe faţa ei şi revenise tinereţea, seninătatea şi bucuria… Am văzut atunci aievea cum Domnul Însuşi trecuse nu numai sufletul ei în lumină şi în frumuseţe, ci chiar şi trupul…
Domnul şi Dumnezeul meu, Te rog primeşte şi aşază în odihna Ta cea veşnică şi sufletul scumpei mele mame, lângă Tine şi lângă tata, care a aşteptat o în pământ şi în cer aproape paisprezece ani!

La câteva luni după mama, a trecut la Domnul fratele Pavel Maliţa de la Oradea, binefăcătorul meu neuitat, pentru care mă voi ruga totdeauna Domnului să-i dăruiască o veşnică răsplată în ceruri pentru tot binele pe care l a făcut el, cu toată smerenia şi dărnicia, de când îl ştiu, oriunde a văzut şi a putut. Nu voi uita niciodată cât bine mi-a făcut şi mie Dumnezeu prin el, tocmai în anii când aveam cea mai mare nevoie de o mână care să mă ajute şi de o inimă care să mă încălzească. Această mână şi această inimă au fost ale lui. Să le odihnească Domnul în mâna Lui sfântă şi lângă inima Lui bună, pe veşnicie. A fost un mare şi smerit binefăcător al multora.
Cu câtva timp în urmă, mă dusesem acasă la el, ca să-i duc cele două cărţi care se tipăriseră în ultima vreme: „Cântări Nemuritoare“ şi „Osana“. Voiam să-i fac o bucurie în ultimele lui zile, fiindcă atât de mult iubise el cartea Domnului şi mai ales poezia şi cântarea Oastei.
S-a uitat peste ele, le-a strâns la pieptul său şi m-a sărutat cu lacrimi în ochi, mulţumind Domnului pentru că Lucrarea Lui creşte şi biruie, neputând fi oprită de nimeni şi de nimic… Un fericit ceas de aduceri-aminte am avut atunci împreună, povestindu-ne fericiţi unul altuia atâtea neuitate întâmplări din drumurile noastre misionare, pe jos, din sat în sat, în mărturisirea Domnului şi în slujba mântuirii sufletelor. Zeci de adunări s-au întemeiat atunci şi multe suflete frumoase au venit la Domnul, înscriindu-se în Oastea Lui. Totdeauna el avea buzunarele pline de dulciuri pentru copiii de prin satele pe unde treceam. Şi prin copii aducea el pe oameni în biserică, la adunare. Le împărţea bomboane la copii şi-i trimitea să-şi aducă părinţii la biserică. În curând biserica era plină de copiii veniţi cu părinţii lor, să-i vadă pe oamenii cei buni care au buzunarele pline cu dulciuri. Şi astfel adunările noastre de evanghelizare începeau totdeauna cu bisericile pline.
În anii aceia, amândoi aveam aceleaşi lupte în familie. Ne strecuram dis-de-dimineaţă, cu noaptea în cap, de acasă, ca nişte hoţi, şi o luam pe jos cinci-sprezece, douăzeci de kilometri, până prin satele depărtate unde trebuia să facem adunare… Iar după adunare, târziu, o luam din nou pe jos, acelaşi drum, înapoi spre casă. Nu stătea să mănânce niciodată, nicăieri. Ziua lui de adunare şi de misiune era zi şi de post. Ştiind aceasta, eu puneam încă de acasă în buzunar câte o felie de pâine, iar noaptea, venind înapoi frânţi de oboseală, o împărţeam în două şi o mâncam împreună, cu inimile pline de bucurie şi cu cele mai fericite cuvinte de mulţumire către Domnul.
O, de câte ori eram atât de obosiţi, încât, ţinându-ne de mână, dormeam mergând pe drum. Ne obişnuisem şi puteam dormi câte puţin chiar mergând pe picioare. De câte ori ne prindea ploaia ori zăpada şi ne uda până la piele! De câte ori, venind noaptea pe dealuri, cădeam prin noroaie… De câte ori, ajungând acasă pe la miezul nopţii, şi-a aruncat el hainele direct în vana de baie şi le-a spălat singur, întinzându-le apoi să se usuce până dimineaţa, fără ca să ştie nevastă-sa. Toate certurile şi mustrările din casă le îndura cu tăcere şi cu zâmbet. Nimic nu-l putea clinti din tăcerea şi din zâmbetul lui senin, răbdător şi bun.
– Nu ţi-e ruşine, îi zicea adesea nevastă-sa furioasă, om eşti tu? Intelectual eşti tu? Avocat, jurist-consult al Prefecturii eşti tu, cumnatul prefectului? Umbli cu toţi opincarii şi te rogi cu toate slujnicele pe la biserici! Cine mai face ca tine? Cine mai vine acasă noaptea, încărcat de noroi pe haine ca tine? Cine îşi mai bate joc de casa, şi de familia, şi de situaţia lui cum faci tu?
Dar el tăcea. O privea cu blândeţe, cu bunătate, cu înţelegere şi îi zâmbea calm. Iar într-un târziu, după ce înceta ploaia de batjocuri, îi răspundea cu cele mai alese şi mai pline de bunătate cuvinte pe care le avea, liniştind-o.
Acum s-a dus şi el la Domnul, înmulţind numărul scumpilor noştri părinţi şi fraţi sfinţi care ne-au fost nouă cele mai frumoase pilde şi cei mai mari binefăcători. S-a dus la tata, cu care era din acelaşi an, cu care făcuse şi armata, şi războiul împreună şi făcuseră împreună şi ostăşia Domnului prin luptele Lui. În anii refugiului, când Prefectura se mutase din Oradea la Beiuş, de multe ori se luau singuri, numai ei doi, pe jos, şi mergeau în cele mai depărtate locuri, pe unde nimeni nu mersese cu Oastea Domnului, şi făceau adunări cu oamenii, vestindu-le Cuvântul lui Dumnezeu…

Acum mai merg şi eu din când în când la câte una din marile adunări frăţeşti care se fac cu prilejul nunţilor, al cumetriilor, al aniversărilor şi al altor evenimente familiale, pe care fraţii au învăţat să le folosească din plin, pentru a se bucura cât mai mulţi împreună unii cu alţii… Acolo privesc peste corturile pline cu mii de fraţi şi de surori, care acum se pot aduna fără primejdia amenzilor, a anchetelor, a arestărilor sau a judecăţii. Domnul a adus acum vremea când toate aceste adunări pot decurge în linişte.
Peste optzeci la sută dintre cei care stau ceasuri întregi în picioare şi înghesuiţi, în căldură ori în frig, sunt tineri cu ochii plini de lacrimi. Eu stau şi slăvesc pe Domnul şi Dumnezeul nostru puternic pentru minunea asta care pare de necrezut. Vorbitorii care se perindă pe la staţiile de amplificare, din care Cuvântul Domnului şi cântările Lui nemuritoare răsună până departe, aproape toţi sunt şi ei tineri. Cu o putere neobişnuită şi cu un glas plin de căldură şi curaj Îl vestesc pe Domnul şi vorbesc despre fericirea vieţii cu El, atât de mişcător, încât aproape tot timpul adunarea este numai în lacrimi şi în cer.
O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, slavă veşnică Ţie! Iată, fără autorizaţie, fără legalizare formală, fără subvenţii, fără organizaţie văzută, cât de minunat ai condus Tu, prin toate furtunile până astăzi, Lucrarea asta a Oastei Tale!
Într-adevăr, lovită din toate părţile, dispreţuită şi prigonită, ea a rămas, totuşi, în dragostea şi ascultarea ei smerită, la învăţătura şi credinţa ei dintâi. Acest aluat sfânt, pus de Domnul în frământătura Bisericii şi poporului nostru, îşi împlineşte aşa de frumos şi de liniştit lucrarea lui de dospire sfântă, pentru a putea odată înfăţişa mulţimea societăţii noastre ca pe o pâine vie şi bună înaintea lui Dumnezeu. Cu cât numărul fermenţilor sănătoşi şi harnici creşte, cu atât ne apropiem mai frumos de împlinirea rostului şi scopului divin rânduit de Dumnezeu acestei Lucrări.
Lucraţi şi luptaţi, tineri fermenţi sănătoşi!… Însuşi Dumnezeu, a Căruia este Oastea aceasta, este în mijlocul nostru şi în fruntea ei. Şi El o va conduce la biruinţă sigură şi fericită. Nu vă îndoiţi de asta nici unul şi niciodată! Iisus Biruitorul va birui – şi voi, prin El şi cu El, veţi fi biruitori… Dacă noi nu-L lăsăm pe El, nici El nu ne lasă pe noi…

Ne apropiem de Ţărm…
Vremile pe care le trăim sunt vremurile biblice profeţite de Mântuitorul… şi vremea venirii Sale este aproape.
Privesc în jurul meu şi văd acum şi a treia mare luptă aproape câştigată. Lupta cea dintâi, cu leul formalist, s-a încheiat de mult, cu biruinţa Oastei lui Iisus Biruitorul.
Lupta cea de-a doua, cu balaurul politic, s-a încheiat şi ea, la fel.
Lupta cea de-a treia, cu ursul sectarist, este şi ea acum ca pe sfârşite. Pe toţi cei ce îl sprijineau cu atâta tărie cândva să fure stupii cei dulci ai Oastei, i-a înlăturat Dumnezeu ori s-au înlăturat ei singuri.
Cineva mă întrebă, nu de mult, zicând:
– Se tot cer statistici şi situaţii despre Oastea Domnului, se fac sondări, se cer chestionare. Câţi sunteţi totuşi, frate? Măcar aşa, aproximativ?
– Nu ştiu… Undeva între câteva sute de mii şi poate un milion. Nimeni nu ştie şi nici nu va şti niciodată, decât Dumnezeu, Singurul Care îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui. Pot să se tot ceară situaţii, nimeni nu le dă exacte. Cine ştie nu spune, iar cine spune nu ştie. Preoţii cei buni nu-i spun. Pe cei indiferenţi nu-i interesează. Iar cei răi nu cunosc. Nici profetul Ilie nu-i cunoştea pe cei din vremea lui. El zicea că a rămas singur, că nu mai este nimeni, iar Domnul îi zice: „Mai am aici şapte mii…“ (I Regi 19, 10-17; Rom 11, 3-5).
Adevărul nu se va şti decât când vor veni condiţiile şi libertatea care să arate câţi suntem.

Din sânul Oastei Sale, Domnul ridică acum o generaţie întreagă de talente, mai ales cântăreţi şi vorbitori. Dar vor veni şi poeţii, şi scriitorii. În locul unui singur îngâmfat, care talantul cântării – primit de la Domnul în Oastea Sa şi pentru ea – îl pusese în slujba foloaselor şi a ambiţiei sale, Domnul a ridicat acum zece cântăreţi mult mai talentaţi şi mult mai frumoşi.
Cel bătrân şi îngâmfat s-a înlăturat singur, iar astăzi nu mai naşte nici o cântare vie din Duhul Sfânt, ci face doar, din ambiţie, nişte lucrări moarte, care nu durează decât o clipă şi nu doreşti să le auzi decât o singură dată. Pe când cei zece tineri, smeriţi şi curaţi cu inima, creează, prin Duhul Sfânt, melodii nemuritoare, şi Numele Domnului va fi tot mai slăvit prin ei, căci încă şi alţii vor mai veni.
Din mijlocul acestor bărbaţi tineri şi viteji, Domnul va alcătui o ceată de apostoli adevăraţi care împreună vor îndruma bine coloana Oastei Domnului, ajunsă acum la un loc ceva mai neted şi la o stare de mai limpede orientare. Drumul înainte se vede acum, pe o mai mare întindere, ceva mai drept şi mai clar. După marile furtuni şi căutări, cerul se arată tot mai curat, iar apele mai liniştite. Duhovniceşte, ieşim la un luminiş. Când minţile sunt orientate şi inimile unite, iar Domnul Iisus Biruitorul este puternic în fruntea Oastei Sale, toate celelalte nu ne pot face decât bine.

Suntem spre sfârşitul anului 1981, şi, deşi faţă de trecut condiţiile noastre s-au mai îmbunătăţit, totuşi situaţia noastră nu s-a schimbat prea mult. Ici şi colo prin ţară au avut loc şi anul acesta percheziţii la unii fraţi, confiscări de cărţi, scurte arestări şi anchete, chiar cu bătăi şi ameninţări grave.
Eu trebuie să stau mereu sub vechile presiuni: controale neaşteptate, luări de declaraţii asupra activităţii mele, a vizitelor ce mi se fac, a deplasărilor pe la fraţi; şi sub permanenta ameninţare a confiscării lucrărilor mele sau chiar a condamnării pentru cărţile tipărite în străinătate. Sub aceste presiuni şi în aceste condiţii am lucrat de la sfârşitul anului 1947 şi se pare că aşa va fi până voi pleca la Domnul. Slavă veşnică Numelui Său pentru toate!

Anul acesta am reuşit totuşi să sfârşim cu bine lucrarea monumentului din cimitirul Sibiului, pentru Părintele nostru Iosif. În sfârşit, slăvit să fie Domnul şi pentru acest ajutor! Acum mormântul său nu mai este rece şi mort, ci cald şi viu. E un monument unic şi de un fel cu totul nou. Toată ideea a venit numai de la Domnul. Îi mulţumim numai Lui pentru tot!
Anul acesta am inventat un pretext pentru a intra la tipografia Mitropoliei din Sibiu. Doream să văd „Mireasa Vântului“, frumoasa noastră tipografie cumpărată cu atâtea jertfe, în anul 1929, de părintele Iosif. Am văzut-o cu sufletul răscolit de amintiri dureroase şi cu ochii plini de lacrimi. Muncea gemând ca Samson în robia filistenilor. Parcă mă privea şi plângea spre mine, întrebându-mă: „Până când va mai trebui să ne chinuiască robia asta şi pe mine şi pe voi?“… Cei ce o ţin legată în robia lor nu mai au nici o altă maşină. Tot lucrul lor şi toate sarcinile le-au pus pe umerii ei. Duce poverile şi acum la bătrâneţe ca atunci în anii ei tineri şi fericiţi.
O Doamne, adu înapoi pe toţi prinşii noştri de război, ca pe nişte râuri din partea de miazăzi! Fă, Doamne, ca acei ce au umblat atâta vreme plângând să se întoarcă iarăşi cântând de veselie!… (Ps 126, 1-6).
Acum, desigur, numai Singur Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care conduce corabia şi coloana Oastei Sale spre Ierusalimul Ceresc, ştie cât va dura acest timp. Şi ce împrejurări vor mai veni peste noi şi peste Lucrarea Sa.
Dar voi, fraţii şi fiii noştri, să fiţi pe deplin încredinţaţi şi siguri că El va avea grijă să vă pregătească şi să vă aducă îndrumătorul necesar când corabia Lucrării Lui va ajunge la trecerea printre alte stânci, şi coloana Oastei Sale la confruntarea cu vreo altă fiară.
A fost o vreme când şi eu priveam cu îngrijorare în jurul meu, ca să descopăr printre feţele şi inimile tinere şi frumoase pe acela peste care să văd semnul cel tainic după care să recunosc că acela este alesul şi urmaşul rânduit de Dumnezeu, care să meargă mai departe în frunte, purtând steagul Oastei cu o mână tare, cu o frunte înaltă şi cu nişte ochi curaţi, inteligenţi şi pătrunzători…
Dar poate n-a fost încă vremea ca el să se arate. Poate că el este chiar printre noi, dar ochii noştri sunt împiedicaţi încă să-l cunoască, precum erau ochii celor din Egipt să-l cunoască pe Moise, copilaşul cel frumos. Ori ai celor din Betleem, pe David, tinerelul cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţă frumoasă (I Sam 16, 12). Sau ai celor din Emaus, pe Hristos cel Înviat şi Biruitor (Lc 24, 16).
Oricum însă, eu sunt deplin încredinţat că el este. Şi că Domnul Dumnezeul nostru va face ca el să fie cunoscut la vremea sa…
Poate că el este acum numai un copilaş frumos, ascuns ca Moise în vreo casă tainică, încă la sânul unei mame sfinte şi credincioase, ale cărei rugăciuni le-a ascultat Domnul în chip minunat (Exod 2, 2).
Poate că el creşte undeva ca David, un tinerel abia încercând o harfă, o sabie şi o carte, ca să deprindă cele trei mari însuşiri necesare unui conducător al Oştirii Domnului: inspiraţia, curajul şi inteligenţa…
Noi nu ştim acum, cum nici Israelul nu-l cunoştea pe Moise, nici Samuel pe David, nici ucenicii pe Mântuitorul, până ce le-a sosit vremea acelei cunoaşteri. Dar, încă o dată: eu ştiu sigur că el există sau va exista şi că Duhul Sfânt îl pregăteşte, iar la vremea potrivită şi necesară el se va arăta. Atunci însuşirile lui trupeşti şi sufleteşti, faptele lui şi darurile deosebite, precum şi semnul tainic al lui Dumnezeu de peste el îl vor face cunoscut, iubit şi urmat. În mâinile lui, Steagul Domnului – simbolul unităţii şi al idealului Oastei – va străluci mai puternic decât la oricare altul. Şi Duhul Domnului va face ca, în urma steagului purtat de el, oştirea Domnului, strâns unită şi frumos aliniată, să înainteze nenumărată şi biruitoare spre Canaanul şi Ierusalimul cel Ceresc.

Acum Oastea Domnului mai are încă o etapă de drum de parcurs, dar când acel steag binecuvântat se va arăta, Domnul Dumnezeul nostru şi al părinţilor noştri va face ca în faţa Oastei Sale să se prăbuşească ultimele ziduri, să se împlinească ultimele promisiuni şi să se deschidă ultimele porţi.
Voi, urmaşii noştri de astăzi şi de mâine, să aveţi grijă de comorile Domnului încredinţate Oastei Sale, până când ele vor fi preluate de el. Steagul şi Harfa, Sabia şi Cartea.
Steagul este Hristos cel Viu în dragoste şi adevăr, adică în Credinţa şi Învăţătura dintâi, căci Hristos şi Steagul este numai acolo.
Harfa este Cântarea. Cântarea este părtăşie, părtăşia este putere şi viaţă.
Sabia este Cuvântul. Cuvântul este Adevărul, Adevărul este curaj şi biruinţă.
Cartea este Lumină. Lumina este înţelepciunea. Înţelepciunea este orientare, orientarea este siguranţă.
Atunci când se va ivi între voi acel tinerel cu părul bălai, cu ochi inteligenţi şi cu faţa frumoasă, având peste el semnul tainic al trimisului divin, voi să-l înconjuraţi îndată cu toată dragostea şi puterea inimilor voastre! Atunci Oastea va avea de înfruntat pe ultimul faraon, de luptat cu ultimul goliat şi de cucerit ultimul Ierihon. Predaţi-i Steagul şi grupaţi-vă cu vitejie în jurul lui, pentru că el va fi acela prin care Domnul vă va duce pe voi şi va conduce Oastea Sa, prin ultimele primejdii, la ultimele biruinţe…
Oricine îl va asculta va fi binecuvântat; dar oricine nu-l va recunoaşte şi-l va dispreţui pe acel profet şi trimis al Domnului va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul norodului sfânt. Fiindcă el va fi acela prin care Însuşi Domnul Iisus vrea să conducă Oştirea Lui pe cel mai frumos drum şi spre cea mai frumoasă biruinţă (I Tim 4, 11-16).
Aceasta este profeţia pe care v-o fac prin înştiinţarea Domnului.
Şi testamentul pe care vi-l las.
Şi rugămintea către Domnul Dumnezeul meu, cu care închei.
S-a făcut atât de târziu, cred că aţi obosit cu toţii.
Să încheiem aici cu o rugăciune… Şi apoi cu o tăcere.

Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos!
Ajuns aici, aproape de capătul zbuciumatei mele călătorii peste acest întins ocean pe care l-am străbătut, mă întorc cu toată fiinţa mea spre Ţărmul Dorit de care mă apropii şi, proşternut cu toată fiinţa sufletului meu înaintea Ta, Îţi mulţumesc cu ochii plini de lacrimi şi de recunoştinţă pentru tot ajutorul pe care mi l-ai dat să pot trece prin toate şi să ajung până aici.
Acum, când simt că sunt atât de aproape de Ţărmul Dorit, când valurile parcă încep să se liniştească în faţa mea, când binecuvântările Tale iau tot mai mult locul ameninţărilor lumii şi când al treilea rând de voluntari viteji şi tineri vin cu hotărâre în tot mai mare număr să sporească Oastea Ta, Îţi înalţ, Doamne, cea mai mare slavă şi mulţumire Marelui şi Biruitorului Tău Nume – şi cea mai fierbinte rugăciune Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos.
Slavă şi mulţumire Ţie pentru biruinţele din trecut şi rugăciune pentru marile biruinţe din viitor!
Slavă şi mulţumire pentru tot ajutorul dat nouă şi rugăciune pentru tot ajutorul necesar copiilor noştri!…
Slavă şi mulţumire pentru înaintaşul minunat de la început şi rugăciune pentru urmaşul şi mai minunat de la sfârşit!
Slavă şi mulţumire pentru toţi cei biruitori dinaintea noastră şi rugăciune pentru biruinţa tuturor celor din urma noastră!
Slavă şi mulţumire pentru toţi cei chemaţi să iasă din Egiptul întunecat şi rugăciune pentru toţi cei chemaţi să intre în Canaanul Strălucit!
Slavă şi mulţumire pentru cei care au fost vrăjmaşi şi au devenit fraţi şi rugăciune pentru cei care au fost fraţi şi au devenit vrăjmaşi!
Tu, Cel Care ne-ai poruncit nouă să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte, Te rugăm, iartă-i şi mai mult Tu, dar ajută-i ca măcar cu un ceas mai înainte de moarte să se întoarcă îndureraţi, zicând: Îmi pare rău, iartă-mă!
Şi Tu să-l ierţi pe fiecare, până ce îi vei ierta pe toţi, ca să nu rămână afară din iertarea Ta nimeni. Ci toţi să intre în ea…

Şi acum, iată, pun la picioarele Tale Harfa, Sabia şi Cartea pe care mi le-ai încredinţat şi pe care m-am străduit, după puterile pe care mi le-ai dat Tu, să Ţi le port cât mai frumos şi să le ridic cât mai sus, pentru a nu le atinge noroiul prin care treceam.
Mai departe, Te rog, încredinţează-le urmaşului meu, căruia din toată inima doresc să-i dăruieşti înzecit mai mult şi mai frumos tot ce ne-ai dat Părintelui nostru şi mie.
Dăruieşte-i un suflet atât de mare, o frunte atât de înaltă şi o mână atât de puternică pe cât va fi nevoie ca să poarte Steagul Tău şi să conducă Oştirea Ta în felul cel mai strălucit, până la slava pe care Tu ai pregătit-o pentru ea mai înainte de a o forma… Şi pentru el mai înainte de a-l naşte.
Iar în Ziua Marii şi Ultimei Biruinţe – când Oştirea Ta cuprinzând tot poporul Tău şi toată Biserica Ta, în cântările sărbătoreşti ale tuturor îngerilor Tăi, va intra pe Porţile Veşnice ale Împărăţiei Tale – ajută-ne pe noi, cei veniţi mai dinainte Acolo, să-l îmbrăţişăm amândoi, în acelaşi timp, pe cel de al treilea, prin care Tu ai sfârşit atât de frumos ceea ce ai început prin unul şi ai continuat prin celălalt.
Iar apoi, împreună cu toţi cei dragi ai noştri şi toţi cei dragi ai Tăi, pentru totdeauna, să-Ţi aducem, în etern şi etern, cea mai înaltă, mai strălucită şi mai frumoasă

Slavă veşnică Ţ I E ,
Marele nostru Conducător şi Dumnezeu,
I I S U S H R I S T O S !

Amin.

Încheiat aici, la 31 decembrie 1981

Traian DORZ,  din HRISTOS – MĂRTURIA MEA