În ziua de 3 martie, eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intraseră în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964. (…)
Acum înlocuitorul său venea pentru prima dată la mine. Era un frig puternic, atât afară, cât şi înăuntru.
– De ce stai în frigul acesta fără foc? mă întrebară amândoi.
– N-am lemne.
– De ce n-ai?
– Pentru că n-am pe ce să-mi cumpăr.
– Cum n-ai? Nu mai primeşti plată de la serviciu?
– Nu! Dacă n-am mai putut să lucrez, mi-au cerut să-mi dau demisia. Şi mi-am dat-o. Nu mai am nici salariu, nici pensie. Nimic, de mult…
– Trebuie să dai o declaraţie amănunţită. În primul rând despre activitatea pe care ai depus-o în Oastea Domnului, în tot anul trecut, până astăzi. Unde ai fost, pe cine ai întâlnit, ce aţi vorbit, cine te-a mai vizitat – totul. Al doilea: ce ai mai scris şi ce cărţi ţi-au mai apărut în străinătate după „Osana“. Al treilea: ce mai fac dizidenţii din Oastea Domnului: Moldoveanu, Sergiu, Pop şi ceilalţi. Al patrulea: relaţiile şi corespondenţa cu străinătatea. Al cincilea: ce planuri mai ai pentru viitor. Dar repede şi amănunţit.
Am scris plictisit şi de data asta un „răspuns“ la toate aceste întrebări care îmi mai fuseseră puse de sute de ori. Cât mai pe scurt şi cât mai în aşa fel, încât nimeni, în afară de mine, să nu mai aibă de suferit din asta. Apoi le-am predat declaraţia.
În tot timpul cât eu scriam, ei îmi cotrobăiau peste tot. Au mers apoi şi în cămăruţa Domnului, de unde au luat câteva cărţi. Apoi cel nou mă întrebă:
– Ştii ce vorbesc despre dumneata fraţii dumitale… cutare şi cutare? (Şi îmi spuse două nume foarte cunoscute de „fraţi lucrători“…)
– Ştiu! le-am răspuns eu cu amărăciune. (Într-adevăr, cu două zile mai înainte aflasem de la nişte fraţi că aceia vorbiseră despre ceea ce mă întrebau aceştia acum…) Dar dumneavoastră, care vă interesaţi de cinstea şi de viaţa mea, aveţi toate posibilităţile să verificaţi ce este adevărat din toate acestea ce se spun – şi ce nu. Dacă se spune despre mine c-am strâns nu ştiu ce sumă mare de bani, poftiţi şi uitaţi-vă ce avuţii am! Eu scriu de cincizeci de ani. Am tipărit cărţi, calendare, reviste, poate în milioane de exemplare şi acestea s-au vândut atât în ţară, cât şi în multe alte ţări. Şi acum, după cincizeci de ani de muncă şi sacrificiu, priviţi în ce condiţii materiale trăiesc, atât eu, cât şi soţia bolnavă şi bătrână. Într-un şopru, în loc de casă, cu un cearşaf în loc de uşă, cu soba rece şi cu cămara goală în plină iarnă. Fără salariu, fără pensie, fără nici măcar un ajutor social pe care îl primeşte şi cel din urmă om. Ca să vedeţi câtă dreptate au cei ce mă tot pârăsc la dumneavoastră, ca să nu mă mai lăsaţi nici acum, după atâţia zeci de ani, nici să trăiesc şi nici să mor în pace.
Cei doi, ruşinaţi de sărăcia mea şi mai mult decât mine, au făcut un gest de dezgust cu mâna şi cu faţa, ca şi cum ar fi zis: „Pârâtori mincinoşi şi neruşinaţi!“ Apoi, poate şi izgoniţi de frigul din casă, şi-au făcut semn de plecare. Şi au ieşit.
Iată, mi-am zis apoi singur, cât de mare rău pot face în Lucrarea lui Dumnezeu clevetitorii şi pârâşii! Cât de scârbiţi sunt de acestea chiar şi oamenii lumeşti, când cercetează şi se conving de nevrednicia celor ce fac asemenea bârfeli, cu atât mai mult atunci când aceştia sunt şi credincioşi şi „fraţi“.
O, voi, cei ce mă ascultaţi, vă rog să nu lăsaţi să vă încolţească în inimă gelozia şi pizma împotriva nimănui! Că nu-i păcat mai mare ca acela de a-i pârî pe fraţi. Spune Sfântul Cuvânt al Domnului că un astfel de om, care şi-a pierdut dragostea de fraţi, poate chiar să-şi dea trupul să-i fie ars de viu, nu-i va mai folosi la nimic (I Cor 13, 1-7). Iar Sfinţii Părinţi au spus: Nici sângele martiriului nu spală păcatul vânzării de fraţi. Domnul Iisus să aibă milă de acele suflete nenorocite care s-au şi lăsat otrăvite de diavolul cu acest păcat de moarte!
Doamne Duhule Sfinte, trezeşte-le mintea acestora şi zdrobeşte-le inima cu pocăinţă amară pentru ceea ce fac… Căci acei care fac păcatul acesta, adesea, nu se pot întoarce şi pocăi de el niciodată cu adevărat, până-n focul iadului.
Traian DORZ, din HRISTOS – MĂRTURIA MEA