sf iovNu-i loc pe trupul meu să pui o floare,
Ci numai răni adânci, şi plâns, şi chin
Şi numai-n ochi adâncul dor nu-mi moare,
Şi numa-n piept mai murmur un suspin.

Nu mi-a rămas spre largul zbor aripă,
Nici înspre-apusuri blândele priviri,
Ci numai rare răsăriri de-o clipă
Şi mai dorite-a toamnei ruginiri.

Un gol tot mai adânc se cască-n mine
Şi tot mai singur crucea grea mi-o port,
De-atâtea morţi, nici visul nu-mi mai vine
Să mai lumine-nsinguratu-mi cort.

Am vrut să-mi fac din dreapta mea solie
Şi din avântul meu puternic steag,
Nălţat pe vârfuri rostul meu să fie
Pentru oricine, către cer, un prag.

Şi m-am dorit, trăirilor aprinse,
Căuş de palmă purtător de har
Din zarea albă-a dragostei nestinse
Pân’ la al veşniciei drag hotar.

Dar Doamne, iată, nu-s decât ţărână
Şi-o rană grea e aprigul meu dor,
Şi rod s-aduc, n-am nici cât într-o mână,
Să-ntind spre cer nainte ca să mor…

De nu mi-ar fi nădejdea-n Mila-Ţi multă,
De n-ar fi-al Tău duios şi tandru-alin,
M-aş sfărâma sub cernerea tumultă
Şi m-aş usca de-al arşiţei suspin.

Dar Tu eşti primăvara care vine
şi raza din uitatul meu ungher,
şi mântuirea caldă ce mă ţine
pe umeri dragi tot drumul către cer.

Şi deodată parcă vin să-mi scape
Închisul dor, toţi îngerii-n zenit.
Şi numa-n cântec mi se scaldă-n pleoape
Răbdatul drum, pe braţul Tău, sfârşit.

Vlad Gheorghiu