Moise Velescu, din Profetul vremilor noastre
Rusaliile au fost denumite „Sărbătoarea Oastei“! La această sărbătoare, fraţii veneau la Sibiu la adunare, la Congrese… Părintele Iosif şi-a manifestat dorinţa ca, şi după moartea sa, fraţii să vină la mormântul lui cu lacrimi şi cu flori.
Anii s-au scurs, evenimentele s-au succedat unele după altele, până-n avalanşa marelui război din 1941.
„Fiind zilnic într-o îngrozitoare situaţie – povestea un străin, într-o dimineaţă de Rusalii, lângă crucea Părintelui Iosif din cimitirul din Sibiu – am rămas surprins de liniştea netulburată a unui tovarăş de linia întâi.
Avea la el Noul Testament din care citea în fiecare zi, se ruga neîncetat şi cânta mereu.
Fără să-l întreb şi fără să mă asigure el, eu eram convins că-n jurul lui sunt în siguranţă – şi aşa a şi fost.
Într-o noapte de zgomot infernal, când credeai că se năruise lumea sub larma avioanelor şi explozia bombelor, când eu m-am ghemuit lângă el, acest om plin de pace mi-a vorbit la ureche despre un mare binefăcător al lui, preotul Trifa din Sibiu, ale cărui scrieri – cărţi şi reviste – l-au ajutat să afle calea mântuirii şi pe Hristos cel Răstignit.
După ce au trecut multe necazuri peste noi, după terminarea războiului, la despărţire, mi-a cerut un singur lucru: să aprind câte o lumânare pe mormântul preotului I. Trifa din Sibiu, în dimineaţa de Rusalii.
A cerut aceasta pentru că el era din Moldova, iar eu locuiam undeva lângă Sibiu.
«Aceasta, zicea el, să continue recunoştinţa ta adusă Bunului Dumnezeu, pentru că te-a salvat de la moarte, iar legătura cu El să te salveze şi de o altă moarte, mai cumplit㻓.
Şi, pe când povestea străinul aceste zguduitoare trăiri, fraţii au început să vină – cu lacrimile prelingându-li-se pe feţele arse de soare, dar senine – şi florile, să acopere mormântul drag.
„Au trecut anii – amar de ani – şi eu, continuă străinul, deşi locuiesc aproape, nu mi-am respectat obligaţia, dar mulţumesc lui Dumnezeu că astăzi sunt aici“.
Era cu soţia şi cu doi copii.
S-au adunat fraţi mulţi, au îngenuncheat la rugăciune, au vorbit cei mai bătrâni despre chinurile Domnului, despre Crucea şi mormântul Său, despre spini şi moarte, despre Înviere şi despre Duhul Sfânt de la întâile Rusalii. Iar ochii străinului şi ai celor din familia lui au început să ude florile de pe mormântul părintelui. Cutremuraţi, au început să cânte, împreună cu fraţii, «Pasăre măiastră». Străinul mai auzise cântarea aceasta răscolitoare şi pe front. La rugăciunea de încheiere şi-a predat viaţa Celui ce a murit, în locul lui, însângerat pe Cruce. Tot ce-a văzut în jurul crucii din Sibiu l-a impresionat, căci pietrele vorbesc, şi atingerea de moaştele sfinţilor sfinţeşte.
…Florile, răsădite şi răsărite pe mormântul din Sibiu, nu vor mai avea nevoie să fie udate de sora Jenica (soţia fratelui Tit), căci le vor uda zilnic lacrimile magdalenelor şi ale zaheilor aduşi la Hristos prin scrierile „Păsării măiestre“, al cărei chip ne priveşte din spuma albă a marmurei care îi străjuieşte mormântul.