O Betleem, o Betleem, – ce noapte-a fost aceea
când Soarele din Ieslea ta Şi-a răsărit scânteia,
o Betleem, pământ sfinţit de-atâta strălucire,
– ce mulţi, ca tine, şi-au uitat întâia lor iubire!
Ierusalim, Ierusalim – care-ţi ucizi profeţii,
de câte ori ţi-ai nimicit luminile vieţii,
de câte ori te-ai prăbuşit – în prag de mântuire
– ce mulţi, ca tine,-şi răstignesc eterna lor iubire!
Betanie, Betanie, – cetate fericită,
în care dragostea-i mereu cântată şi sfinţită,
cu câte binecuvântări ai tu împărtăşire
– dar ce puţini, ca tine,-şi ţin curata lor iubire!
Capernaum, Capernaum, – cetate cercetată,
câte minuni s-au petrecut în faţa ta odată,
de câte ori ai fost chemat, – şi totuşi ce-mpietrire
– ce mulţi, ca tine, nu-şi cunosc divina lor iubire!
O Nazaret, o Nazaret, – cetate lepădată,
ce paşi cereşti te-au străbătut, ce slavă ţi-a fost dată,
dar ce netrebnic te-ai vădit de marea strălucire
– ce mulţi, ca tine,-şi izgonesc frumoasa lor iubire!
O Golgota, o Golgota, – nălţime-nfricoşată
spre care ne-nchinăm smeriţi de fiecare dată!…
O, Sfinte Amintiri, – ce mult ne spun a voastre nume,
– cu care oare dintre voi ne-asemănăm în lume?
Traian Dorz, Cântarea veşniciei