Când Domnul S-a dus în casa lui Simon Leprosul – care poate că fusese unul dintre cei zece leproşi care nu-I mulţumiseră lui Dumnezeu pentru că-l vindecase, dar care mai târziu şi-a adus aminte – acesta a făcut un prânz. El L-a chemat şi pe Mântuitorul. L-a chemat ca să-şi arate nu atât de mult recunoştinţa, ci bogăţia sa. Şi, când a mers Mântuitorul la el, nici măcar o sărutare, nici măcar un strop de apă să-Şi spele picioarele nu-I dăduse…
Dar când au stat la masă şi a venit femeia căreia Dumnezeu îi făcuse atât de mult bine şi ea şi-a arătat recunoştinţa spălându-I picioarele cu lacrimile ei şi ştergându-I-le cu părul capului ei… Simon Leprosul gândea în firea lui zicând: „Dacă omul acesta ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceasta, că este o păcătoasă”.
El, adică cel ce săvârşise în faţa lui Dumnezeu păcate mai mari (pentru că lepra de care suferise era o pedeapsă dată de Dumnezeu şi o înştiinţare pentru păcatele lui), el stătea acum şi o judeca pe femeia care-şi arăta cu lacrimi recunoştinţa ei faţă de Dumnezeu.

Şi atunci Mântuitorul a zis:
– Simone, am să-ţi spun ceva!
– Spune, Doamne, a zis el.
Şi spune Mântuitorul:
– Un cămătar avea doi datornici… Doi, Simone!… (Va fi înţeles oare Simon, când Domnul a zis „doi datornici”, că, dacă femeia care-I stătea la picioare să-I mulţumească era un datornic, al doilea era el, Simon?) Unul îi datora mult. Altul îi datora puţin…

Şi el i-a iertat pe amândoi.
– Spune, Simone, care dintre aceşti datornici va fi mai recunoscător celui care i-a iertat?
– Cel căruia i-a iertat mai mult, a zis Simon.
– Bine ai spus! i-a zis Mântuitorul. Vezi tu pe femeia aceasta, Simone? Eu am venit în casa ta şi tu nu Mi-ai dat un strop de apă măcar, să Mi se spele picioarele; dar ea, de când am venit, n-a încetat să-Mi spele picioarele cu lacrimile ei, nici să Mi le şteargă cu părul ei. Tu sărutare nu Mi-ai dat, dar ea n-a încetat să-Mi sărute picioarele… Vezi tu, Simone? Înţelegi tu care-i datornicul ăla care trebuie să fie mai recunoscător?Nu aşteaptă Dumnezeu de la noi jertfe multe şi mari, dar o lacrimă de recunoştinţă şi un cuvânt de mulţumire, după ce ne-a făcut bine, aşteaptă să vadă de la noi.

De atâtea ori ne punem ceasul să sune noaptea, când trebuie să mergem la serviciu! Dar de câte ori am pus noi ceasul să ne trezească noaptea pentru rugăciune? Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că am plecat şi am venit în pace… Că am mers cu temere şi ne-am întors cu bine! Că am semănat cu îngrijorare şi am cules cu prisosinţă!

Că am plecat la drumuri primejdioase şi nu ni s-a întâmplat nimic! Că ne‑am rugat lui Dumnezeu pentru copilul bolnav şi Dumnezeu l-a vindecat. Că au venit vremuri de primejdie şi ne-au ameninţat apele… pe alţii i-au luat, i-au dus şi noi am rămas… Că au venit cutremure, iar altora le-a distrus casa şi familia, dar noi am scăpat… Dar oare ne-am plecat noi în taină în cămăruţa noastră, cu inima plină de recunoştinţă şi cu vocea plină de lacrimi, după ce a trecut nenorocirea, să-I mulţumim lui Dumnezeu?

Am văzut oameni care erau pe câmp şi se ridicau nori grei, şi începea să tune, şi se prevesteau furtuni îngrozitoare, şi fânul era pe jos, şi snopii erau împrăştiaţi, grâul era nestrâns şi vitele erau plecate, şi copiii erau prin pădure – şi s-au rugat: „Doamne, apără-ne! Doamne, scapă-ne!”.
Şi Dumnezeu a înlăturat primejdia şi nu s-a întâmplat nimic. După aceea n‑am văzut oameni îngenunchind acolo, să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru că i-a scăpat.

Din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980

Lasă un răspuns


*