Preot Iosif TRIFA,
«Ostaşul Domnului» nr. 3-4, din 1-15 februarie 1935
Era noaptea de 25 octombrie 1932. Mă chinuia tusea. Şi simţeam o durere ascuţită în piept. Pe la miezul nopţii, o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi când aprind lumina, mă înfricoşez. Perna şi patul meu erau pline de sânge. Se deschise cu putere rana din piept. Am trezit pe fiul meu Tit şi am plâns împreună. Sângele îmi spunea că trebuie să plec iar pe drumul spitalului… să-mi las iar casa, copilul şi tipografia.
Dimineaţa mi-am pus întrebarea: să plec sau să nu plec? Sângele îmi spunea că trebuie să plec, dar situaţia grea îmi spunea că trebuie să rămân, mai ales că peste două luni se apropiau şi 10 ani de Oaste.
M-am rugat cu lacrimi şi am zis: «Doamne, totul pentru Tine şi lucrul Tău! Eu rămân la front. Înainte de a muri, la 10 ani de Oaste, vreau să mai spun ceea ce Tu îmi vei arăta, şi apoi mă voi apleca liniştit în braţele Tale»…
Şi am rămas. La 10 ani de Oaste, am scris, cu sânge, acel număr festiv din foaia «Oastea Domnului», în care era şi testamentul cu «Moara şi piticul» (nr. 1, an 1933).
Căzut a doua oară pe front: la Davos
S-a întâmplat apoi ceea ce era de aşteptat. Boala din piept s-a agravat. Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, îmi tot spunea: Du-te la Davos, în Elveţia, acolo te vei reface complet… e adevărat că e scump, dar vom mai da ceva ajutor şi noi şi vei mai da şi sf. ta… şi va fi bine.
Şi am plecat la Davos, lăsând în urma mea 10 ani de Oaste şi 10 000 de abonaţi la foi.
Nu putusem încă achita toată datoria la Consistoriu ce o aveam pentru «Lumina Satelor». Abia putusem răzbi cu plătirea cambiilor pentru tipografie.
Dar la Davos mi-a mers pe urmă rău cu sănătatea. Boala s-a agravat cu furie şi ajunsesem pe prag de mormânt. Nu mai era nădejde nici măcar să pot ajunge viu acasă. Iar în aceste clipe grele – cele mai grele din viaţa mea – iată-mi soseşte de la Sibiu o altă «mângâiere»: o provocare cu ameninţare de proces; să plătesc imediat datoria ce o am la Tipografia Arhidiecezană, altcum voi fi împrocesurat.
Ceea ce mă durea mai mult era că Consistoriul, după o datorie de 99 543 lei îmi socotise o camătă de 110 112 lei. Astfel că în loc de 99 543 lei, eram provocat să plătesc 209 655 lei. Aceasta probabil şi drept mulţumită că tipografia Arhidiecezană încasase până atunci de la mine aproape 8 milioane lei.
Îşi poate oricine închipui în ce stare sufletească mă aflam.
Am scris păr. Secaş să intervină la Î. P. S. Sa pentru a se aranja lucrurile astfel: mă oblig să plătesc datoria împărţită pe trei cambii cu trei rate. Iar de camătă să fiu iertat după ce sunt bolnav şi am făcut atâtea jertfe.
La această scrisoare, păr. Secaş îmi răspunde: «cât priveşte datoria la Arhidiecezană, Î. P. S. Sa, când i-am vorbit de cambii, nici nu a voit să audă: să plătiţi acum! I-am arătat că încasările sunt tot mai mici, apoi amarul de bani pe care trebuie să-l cheltui sf. ta. S-a făcut nervos şi m-a concediat, fără ceva lămurit. Apoi nu ştiu cine-l tot montează pe tema cântărilor Oastei!?». (Din scrisoarea cu data de 14 aprilie 1933)
Fireşte, acest răspuns aspru m-a rănit grozav. Mă ruinasem şi materialiceşte. Boala m-a apucat într-un sanatoriu scump, în care eram silit să stau cu cheltuieli enorme (am cheltuit cu totul 200 000 lei). Iar Consistoriul, în loc să mă ajute cu ceva, mă strângea de gât cu camete de 100 000 lei. Izbit de aceste lovituri am trimis Î. P. S. Sale o lungă scrisoare, din care dau cele ce urmează:
O scrisoare-document
Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!
Am trecut prin o nespus de grea încercare… Pe la Paşti eram numai o umbră de om. Singura mea preocupare era cum aş putea scăpa viu acasă. De două ori am voit să plec, dar n-a fost cu putinţă… Ţin însă să spun că, alături de boală, m-a durut foarte mult şi un lucru: făcusem prin păr. Secaş o rugare privitor la datoria ce o aveam la Tipografia Arhidiecezană… Mi s-a răspuns însă categoric că nu se acceptă rugarea şi am primit, în acest sens, de la Consistoriu, o invitaţie să plătesc datoria, plus o camătă de 109 000 lei, altcum voi fi dat în judecată. După un capital de 100 000 lei mi se cere camătă de 109 000 lei. Iar această invitare mi-a venit tocmai la timp, de Paşti, când eram la hotar între a rămâne sau a pleca din lume. A fost pentru mine o lovitură grea care, desigur, mi-a agravat şi ea boala. A fost pentru mine o lecţie amară care îmi va rămâne pentru întreg restul vieţii. Consistoriul nu m-a cruţat nici la Geoagiu şi nu m-a cruţat nici aici şi eu cred că nu meritam acest vitreg tratament… Desigur 100 000 lei e o datorie respectabilă, dar – totuşi – în raport cu milioanele pe care le-am trecut prin Tipografia Arhidiecezană – nu e o sumă prea mare. Şi apoi să mi se ceară o camătă de 109 000 lei după această datorie?
Cu adevărat m-am întrebat şi mă întreb de mii de ori: asta-i răsplata Bisericii mele pentru jertfa ce-am făcut-o?
Mi se aruncă mereu observaţia că cu banii foii m-am folosit la tipografia Oastei. Ori în capitalul de 1 800 000 lei investit la tipografie, ce înseamnă o sumă de 100 000 lei? (Datoria ce era la Tip. Arhidiecezană n. r.). Şi apoi nici cu tipografia Oastei cred că n-am făcut o crimă pentru binele Bisericii mele. Încercările cu boala sunt cauza că n-am putut plăti şi cred că eram în drept să aflu înţelegere şi sprijin în direcţia aceasta. De trei ani de zile îmi cârpesc mereu sănătatea zdruncinată cu cheltuieli de sute de mii de lei. Numai aici am cheltuit 200 000 lei (cu atâta mi se încheie bugetul pe 1 sept., când voi pleca acasă). Am mâncat tot ce am avut şi, după reîntoarcere, va trebui să-mi pun din nou la bătaie sănătatea pentru a salva situaţia.
Îl rog pe Domnul şi Mântuitorul meu să-mi prelungească viaţa până voi putea achita şi datoria ce-o mai am, căci pe patul meu de suferinţă mă gândesc mereu: dacă eu sunt astfel tratat, de ce tratament s-ar bucura copilaşul meu după moartea mea? Dacă eu sunt tratat cu ameninţări de judecată, cum va fi cruţat copilul meu?
Vă rog să mă iertaţi pentru glasul ce-l dau acestei mâhniri. Dar nu pot altfel. Ea a copt în sufletul meu şi mă doare… (Davos – iulie, 1933).