…În aprilie 1956, m-am îmbolnăvit şi n-am mai putut lucra la aceste munci grele, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa…

Ocupaţia asta, ca paznic de câmp, a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase din câte am avut în viaţa mea.
Era acolo în mijlocul hotarului o jireadă înaltă de paie, rămasă din anul trecut de la treieriş. Mă suiam în vârful acestei clăi de paie şi vedeam tot hotarul pe care trebuia să-l păzesc, până unde puteam cuprinde cu ochii.
Pământul acesta negru şi bun rodea atât de frumos tot ce semănai în el! Se întindeau roată, cât puteai cuprinde cu privirea, ogoarele de grâu, de porumb, de trifoi, de bumbac… Erau toate o minunăţie verde şi fericită. Mă desfătam ca într un rai binecuvântat, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de ciocârlii şi de soare…
Mergând fericit printre aceste minuni sau odihnind pe înălţimea grămezii de paie, am compus multe din lucrările rămase din acel an neuitat.
Urcat acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele, am avut cel mai mult şi mai potrivit timp să citesc şi să scriu. Acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu, a lui Voltaire, acel scriitor şi filozof francez necredincios, am scris poezia „O om, ce mari răspunderi ai“
Cartea aceluia se tipărise pentru tineretul român în zeci de mii de exemplare. Şi, desigur, se tipărise în multe alte milioane de exemplare şi pentru tineretul din alte naţiuni şi limbi ale lumii.
Scriitorul murise de aproape două sute de ani, dar opera lui nu murise o dată cu el. Lucrarea lui continua şi după moartea sa răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea sufletelor cu tot ce este mai satanic şi mai pierzător…
După citirea acestei scrieri, mi-am dat şi mai bine seama pentru ce trebuie să mai fie o dată o judecată, cea finală.
La sfârşitul vieţii sale, fiecare om merge în slava veşnică sau în ocara şi ruşinea veşnică, după felul cum a trăit faţă de Dumnezeu. Atunci s-ar părea că totul s-a sfârşit, potrivit dreptăţii, cu judecata aceasta personală, omul ducân¬du se acolo unde şi-a ales de aici din lume, prin faptele pe care le-a săvârşit. Şi după cuvintele pe care le-a spus. Precum a zis chiar Mântuitorul cu gura Lui sfântă: Cei păcătoşi vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi, în viaţa veşnică (Mat. 25, 46). Sau: „…În ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor (…) din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit“ (Mat. 12, 36-37).
Dar numai judecata personală şi particulară de la ceasul morţii încă nu-i de ajuns. Cuvântul şi exemplul omului sunt nemuritoare, ca sufletul său. Cuvântul său şi faptele sale rămân în urma lui, îndemn spre bine sau spre rău… iar aceste îndemnuri vor duce la slava ori la ruşinea veşnică mereu şi mereu pe alţii şi pe alţii, până la sfârşit.
Numai la Marea Înviere şi Marea Judecată a tuturor se va vedea cu adevărat cât bine sau cât rău am făcut în viaţă fiecare dintre noi nu numai în timpul zilelor noastre, ci şi după moartea trupului nostru, prin scrisul nostru, prin vorbirile noastre, prin faptele şi pilda pe care le-am lăsat în urma noastră. Abia atunci se va vedea pe câţi semeni ai noştri i-am ajutat să ajungă la mântuire şi pe câţi i-am împins la pierzare veşnică…
Eu sunt încredinţat că acest Voltaire este acum în osânda veşnică şi, dacă ar mai putea, de acolo ar striga tuturor cititorilor lui, ca bogatul nemilostiv, să se întoarcă şi să creadă în Dumnezeu, spre a nu mai ajunge nimeni acolo unde este el…
Acum însă nu mai poate. Acum suferă, chinuindu-se acolo, urmările necredinţei lui. Şi, pe măsură ce opera lui adânceşte din ce în ce mai mult răul în lume, cred că şi sufletul lui se adânceşte acolo, în aceeaşi măsură, în focul şi în osânda de care s-a făcut vrednic prin tot ce-a făcut şi a spus el când trăia pe pământ.
În ziua Judecăţii atât omul, cât şi opera sa vor merge în faţa Marelui Judecător Drept şi Atotştiutor. Atunci se vor descoperi cu adevărat, în toată întinderea şi adâncimea lor, faptele şi urmările faptelor fiecăruia dintre oameni.
Atunci vor vedea Sfinţii Apostoli şi mărturisitori ai Evangheliei cât bine au făcut ei, prin cuvântul şi prin scrisul lor, tuturor generaţiilor care i-au urmat până la sfârşit.
Atunci vor vedea şi scriitorii sau educatorii nelegiuiţi cât rău au făcut lumii, care i-a crezut şi i-a urmat, prin necredinţa lor.
De aceea trebuie să mai fie o judecată!
Numai atunci când se va pune un capăt tuturor relelor se va putea face totalul faptelor fiecăruia. Şi i se va putea da pe cât şi-a strâns.
Din aceste frământări au ieşit strofele despre care am scris mai înainte:

O OM, CE MARI RĂSPUNDERI AI

O om, ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii-o dai,
căci ea mereu spre iad sau rai
pe mulţi o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta, în toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus… şi-n veci nu-l mai adui,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odată.

Ai spus o vorbă! Vorba ta,
mergând din gură în gură,
va veseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va-ntina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt! Cuvântul scris
e-un leac sau o otravă!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
rămâne-n urmă-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis,
spre-ocară sau spre slavă.

Spui o cântare! Viersul tău
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăţie sau desfrău,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine.

Arăţi o cale! Calea ta
în urma ta nu piere.
E calea bună sau e rea,
va prăbuşi sau va-nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.

Trăieşti o viaţă! Viaţa ta
e una, numai una,
oricum ţi-ar fi, tu nu uita:
cum ţi-o trăieşti, vei câştiga
ori fericire-n veci prin ea,
ori chin pe totdeauna!…

O om, ce mari răspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce laşi prin pilda care-o dai,
pe mulţi, pe mulţi mereu spre rai
sau iad o să-i îndrume.

O, nu uita!… Fii credincios,
cu grijă şi cu teamă!
Să laşi în urmă luminos
un grai, un gând, un drum frumos!
Căci pentru toate, ne-ndoios,
odată vei da seamă!…

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, Cernerea

2 Comments

  • Crestin 2012/09/07

    Es stiu ca poezia : „O om,ce mari raspunderi ai” este scrisa de Sfantul Ioan Iacob Hozevitul!

  • admin 2012/10/06

    Ne pare rău ca multi cititori vor fi oarecum debusolati, dar noi intentionat am postat acest articol, tocmai pentru a se dovedi adevăratul autor al acestei extraordinare poezii. Porbabil că Sf. Ioan Iacob a apreciat această poezie si o fi trecut-o pe vreunul din caietele sale, iar urmaşii vor fi considerat-o ca fiind creatia sa. Nu vrem să credem că cineva intentionat atribuie o poezie altui autor numai pentru faptul că adevăratul autorul a fost ostaş al Domnului.

Comments are closed.