Şi iată că am ajuns şi aceste vremuri când mulţi dintre cei care n-au rămas în învăţătura şi în duhul Oastei dintâi au ajuns acum să se rupă de duhul ei şi să se împartă în două duhuri, în două tabere extreme şi extremiste… Cei din dreapta formalistă şi cei din stânga sectaristă. Amândouă aceste tabere se urăsc şi se prigonesc între ele, dar urăsc şi prigonesc şi duhul Oastei adevărate şi statornice. Astfel, cei care au căzut din taina lui Dumnezeu nu mai pot nici înţelege şi nici suferi lucrarea tainică de mijloc. Formaliştii o numesc sectară, sectarii o numesc formalistă.
Şi fiecare se luptă să o atragă de partea sa, iar dacă nu pot, să o nimicească.
Lucrarea de vestire a Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos în lumea aceasta este o lucrare duhovnicească. Împărăţia Lui, fiind o împărăţie duhovnicească, Biserica Lui, Trupul Său Sfânt, este în primul rând o familie, o unitate şi o frăţietate duhovnicească. De aceea ea este ceva cu totul aparte şi cu totul altfel decât orice ar putea fi înţeles în mod firesc, lumesc, pământesc. Şi mult dincolo de toate aceste înţelesuri.
Cuvintele Mântuitorului sunt Duh şi Adevăr, fiindcă „Dumnezeu este Duh“. De aceea şi oricine vrea să înţeleagă aceasta, trebuie să fie duhovnicesc.
Împărăţia lui Hristos nu vine fireşte, izbind privirile fireşti, ca împărăţiile lumii acesteia. Ea, fiind, prin esenţa ei, de aceeaşi natură cu El, vine prin Duhul Sfânt. Astfel, oricine vrea să facă parte din acest Trup al Lui trebuie neapărat să se nască duhovniceşte. Să se transforme, prin lucrarea puterii Cuvântului şi a Duhului Sfânt, într-o fiinţă nouă, duhovnicească şi de natură divină.
Această condiţie a naşterii duhovniceşti este tot atât de necesară pentru viaţa veşnică pe cât de necesară pentru viaţa asta este condiţia naşterii fireşti.
Fără naştere trupească nu poţi intra în viaţa cea trecătoare. Fără naşterea duhovnicească nu poţi intra în viaţa veşnică…
Adevărat, adevărat îţi spun – a zis Domnul Iisus lui Nicodim – că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu… Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5).
N-o poate vedea, pentru că îi trebuie alţi ochi pentru realităţile ei. Şi nu poate intra, pentru că îi trebuie o altă identitate pentru eternitatea ei.
Pe acestea două le primeşte fiecare om numai personal în clipa când se petrece cu el minunea transformării… Minunea prefacerii lui, ca minunea transsubstanţierii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Sfânt şi sfinţitor, prin aceeaşi putere şi lucrare dumnezeiască.
Această transformare este în întregime o taină a lui Dumnezeu. O taină care, ca tot ce este taină ascunsă în Dumnezeu, înseamnă o moarte şi o viaţă, cu neputinţă de împlinit altfel decât prin lucrarea şi voinţa lui Dumnezeu (Ioan 1, 13; Colos. 3, 4).
Dar numai prin această taină se poate intra în comuniune cu realităţile duhovniceşti, în părtăşie şi în unire cu Dumnezeu. „Duh este Dumnezeu! spune Mântuitorul Însuşi – şi cine se închină Lui trebuie să I Se închine în duh şi în adevăr“ (Ioan 4, 24). Această cale a duhului, a tainei, este singura prin care se poate dobândi firea dumnezeiască, făptura de esenţă divină prin care devenim fii ai lui Dumnezeu (I Ioan 3, 1-2).
Alegerea celor în care să se facă această lucrare este iarăşi o taină. Timpul când urmează să se face şi felul cum se face sunt, la fel, taine ale lui Dumnezeu.
De ce se face cu unul – şi nu cu altul?
De ce se face atunci – şi nu altcândva?
De ce se face aşa – şi nu altfel?
Nu ştim! Acestea sunt taine cunoscute numai lui Dumnezeu şi cu putinţă de înţeles şi de împlinit numai de către harul şi dragostea Duhului Său Sfânt. Dar sunt atât de minunate!
Taină este apoi şi legătura de înrudire cerească şi sfântă care le uneşte pe aceste suflete noi în aşa fel, încât – din orice neam ori seminţie ar face parte, orice condiţie materială ar avea, din orice strat social ar fi sau din orice confesiune sau limbă, de orice pregătire sau vârstă – se simt fericit atrase şi legate între ele de o putere nebiruită şi pe o durată veşnică.
Când sufletele acestea trec pragul adunării frăţeşti şi ajung împreună în faţa Domnului şi în Casa Domnului lor, toate deose¬birile lumeşti dintre ele rămân dincolo de prag, şi aici, în Hristos şi prin El, devin cu toţii fraţi şi surori. Nu mai există între ei superiori şi inferiori. Nici bogaţi şi săraci. Nici învăţaţi şi neînvăţaţi. Galoanele şi diplomele lumeşti sunt anulate de dragostea lui Hristos, care, înălţând orice vale şi coborând orice deal, face o dulce nivelare a tuturor până la o aceeaşi părtăşie şi împărtăşire desăvârşită şi fericită între toţi.
Taine sunt puterea şi harul care îngrijesc ca acest foc sfânt să fie ţinut mereu aprins între cei ai lui Hristos, să nu se stingă dintre ei niciodată. Bucuriile lor să fie mereu împrospătate şi numărul lor să fie mereu sporit sau înlocuit, spre a nu se pierde niciodată. Chiar dacă, prin uneltirile celui rău şi prin căderile celor slabi, starea lor nu poate rămâne totdeauna la fel. Nici numărul lor, totdeauna acelaşi.
Există un hotar al luminii, de care îngrijeşte puterea lui Dumnezeu, şi un nivel al întunericului, care se ţine prin puterea diavolului. Oricine este scos de sub stăpânirea întunericului şi intră în hotarul luminii devine un fiu al lui Hristos, Care este Lumina lumii. Dar oricine recade din această Lumină, co¬borându-se din nou în puterea întunericului, sau cine nu iese niciodată de sub această putere, este rupt de Dumnezeu şi unit cu Satana. Este un vrăjmaş al lui Hristos şi un asociat cu diavolul.
Din sus de acest hotar este lucrarea lui Dumnezeu, care trăieşte şi rodeşte în lumină prin puterea Duhului Sfânt, spre viaţă, iar din jos de el este lucrarea Satanei, care trăieşte şi rodeşte prin puterea păcatului, spre moarte.
Dar ce s-a întâmplat? Împotriva voinţei şi poruncii lui Dumnezeu – Stăpânul Luminii şi al Adevărului – stăpânitorul întunericului şi al minciunii a reuşit să şi-i strecoare, între fiii cei duhovniceşti ai lui Hristos, pe fiii săi cei fireşti, p fiii minciunii, îmbrăcaţi în prefăcătorie şi căutători după lucruri lumeşti, potrivit firii şi obiceiului stăpânului lor. Astfel aceştia, înarmaţi cu metodele şi cu firea Satanei, umblă după lucrurile de jos. Intrând în staulul lui Hristos prin altă parte decât prin uşa naşterii din nou, ajung în lucrarea Evangheliei fără a fi înnoiţi prin harul şi prin puterea Duhului Sfânt. Rămân tot cu o minte firească, tot cu o inimă firească, tot cu un caracter firesc. Astfel ei sunt fără înţelepciunea Duhului, fără căldura dragostei lui Dumnezeu, fără curăţia Adevărului, fără Evanghelia voii lui Hristos.
Judecata lor fiind pământească, umblarea fiind lumească şi vorbirea firească, tot aşa este şi sămânţa pe care o seamănă ei în Ogorul Sfânt. Tot aşa este şi „evanghelia“ pe care o predică ei. Tot aşa sunt şi copiii pe care îi naşte duhul lor.
Sămânţa lor rodeşte tulburări şi dezbinare, neghină şi păcate, rătăciri şi căderi.
„Evanghelia“ lor, de acelaşi nivel scăzut ca şi ei şi pe aceeaşi măsură de rătăcire ca şi firea lor, este o evanghelie a bunului lor plac. O evanghelie care le permite fiecăruia dintre ei să înveţe ce vor, să trăiască precum le place, să umble după cum doresc.
Din lucrarea acestora, apoi, se nasc şi cresc, între fiii lui Dumnezeu, copiii păcatului, ai ambiţiei, ai tulburărilor, ai dezbinării, ai răului. Aceştia sunt fiii neghinei din ţarina evangheliei (Mat. 13, 36-43).
În pilda cu neghina, ucenicii Domnului, când şi-au dat seama că sămânţa aceasta trebuie smulsă şi înlăturată, s-au grăbit să facă ei acest lucru. Dar Domnul i-a oprit, spunând: Voi puteţi greşi alegând pe cine să smulgeţi şi pe cine nu.
O, ce bine ar fi făcut atunci ucenicii dacă ar fi început cu toţii să-L roage pe Domnul să facă El acest lucru, să aleagă şi să scoată El neghina din holdă, căci El nu greşeşte.
De multe ori ucenicii s-au luptat singuri să facă alegerea şi scoaterea neghinei… Astfel au scos de multe ori grâul şi au lăsat neghina, care avea „frunze late“ şi „flori încântătoare“… Au bănuit pe cei adevăraţi şi s-au încrezuţi în cei înşelători. Au părăsit pe cei cu cugetul curat şi s-au luat după cei prefăcuţi. Au scos din inimă pe cei cu duhul adevărat şi au cultivat pe cei cu duhuri străine şi înşelătoare.
Lucrarea Oastei Domnului, fiind o suflare tainică a Duhului Sfânt, a adus de la începutul ei în Biserica noastră, în poporul nostru şi în timpurile noastre una dintre acele primăveri duhovniceşti pe care le reînvie – rar, din timp în timp şi din loc în loc – dragostea deosebită şi grija mântuitoare a lui Dumnezeu, Tatăl nostru, pentru salvarea acelor oameni şi a acelor locuri în care apar.
Oastea Domnului a apărut ca vestea tainică din noaptea Betleemului, care aducea bucuria unui Mântuitor şi a unei mântuiri acolo unde stăpânea un întuneric de veacuri.
A apărut ca mesajul tainic al lui Ioan Botezătorul care propovăduia venirea Mielului lui Dumnezeu într-acel loc pustiu, care era fără nici un ecou, fără nici o viaţă şi fără nici un rod duhovnicesc.
Era ca înlăturarea unei marame nefericite ce ne acoperise ochii cei adevăraţi cu o îndelungată orbire şi cu o amăgitoare iluzie despre starea pierdută în care eram…
Era suflul îmbietor al Duhului Sfânt peste văile pline de morţii duhovniceşti din Biserica noastră şi din neamul nostru.
Prin Oastea Domnului, Duhul lui Hristos arăta puternic confesiunii noastre şi naţiunii noastre o grijă şi o chemare deosebită şi cutremurătoare. Prin această lucrare cerească, bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu ne arătau că vor să se ocupe în chip cu totul ales de învierea şi ridicarea noastră. Cine ştie apoi ce planuri minunate mai avea Domnul şi ce lucrări fericite ar mai fi făcut El şi pentru alţii prin noi. Dacă noi am fi înţeles cu toţii această Lucrare şi am fi ascultat de chemarea şi de cercetarea Lui… „Cercetatu-ne-a pe noi din înălţimi Domnul“ era cu adevărat cântarea de dragoste a lui Iisus pentru noi.
O, dacă ar fi fost înţeleasă şi primită această cercetare, ce transformare fericită ar fi urmat pentru toată confesiunea şi pentru toată naţiunea noastră atunci, după primul mare război mondial, când Dumnezeu ne dăruise învierea cea sufletească! Toate acestea erau înainte de cel de-al doilea mare război mondial, din care poate am fi scăpat altfel. Dar, pentru că n-am înţeles şi n-am primit acel dar al lui Dumne¬zeu, a fost îngăduit să vină peste noi ceea ce a venit, ca o pedeapsă… şi, poate, ca o ultimă înştiinţare cu privire la înţelesul tainic şi mântuitor al planului Său cu noi.
Cu Oastea Domnului s-a repetat exact acelaşi lucru care se întâmplase cu Mântuitorul la venirea Lui în mijlocul lumii.
În primele zile, solia cea nouă a lui Iisus a trezit interesul lumii. Apoi lucrările Lui minunate au atras curiozitatea ei.
Dar, îndată ce cuvintele Adevărului au început să cadă ca nişte plesne de foc peste trufia păcatului şi ca nişte lovituri necruţătoare peste adăposturile nelegiuirii, stăpânitorul şi stăpânitorii lumii acesteia s-au trezit şi s-au organizat împotriva Lui.
Au urmat apoi curând uneltirile, urmăririle, înscenările, judecăţile şi sentinţele. Întâi cele ale mai-marilor confesiunii. Apoi, la stăruinţele acestora, au urmat şi celelalte, ale mai-marilor naţiunii.
Şi astfel, trimisul lui Dumnezeu către oameni a fost cât mai repede trimis de către oameni, cu mâinile, cu picioarele şi cu coasta străpunse, înapoi, la Dumnezeu, Care Îl trimisese. Spre a I se arăta lui Dumnezeu nu numai tot dispreţul pentru iubirea Sa – ci şi toată ura pentru Împărăţia Lui.
Cu istoria Bisericii vii şi adevărate s-a întâmplat în lume acelaşi lucru. Mireasa Mielului a avut şi ea pe pământ exact aceeaşi soartă ca şi Mirele ei ceresc. La fel a fost primită şi tratată şi ea de către cele două puteri care L-au prigonit şi pe Domnul ei.
Conducătorii confesiunilor şi cei ai naţiunilor n-au înţeles niciodată, în nici un fel şi în nici un loc mesajele cereşti şi înnoitoare pe care le-a trimis şi le trimite lumii dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu. Oriunde a apărut vreun trimis ceresc cu un mesaj ceresc, confesiunea şi naţiunea au văzut în el o primejdie. Şi îndată au căutat să-l zdrobească prin orice mijloace care li s-au ivit mai la îndemână. Oamenii păcatului au ştiut întotdeauna să-şi apere interesele lor vinovate, cu lozinci nevinovate şi fărădelegile lor ascunse, cu legi văzute. Astfel, Adevărul este totdeauna condamnat, iar nevinovatul său purtător este răstignit.
Mielul n-are nici colţi, nici gheare, nici copite cu care să se apere. El n-are decât nevinovăţia, tăcerea şi răbdarea. Iar acestea nu sunt privite acum decât cu dispreţ şi cu sfâşiere de către lumea lupilor.
Aşa a fost totdeauna; dar sigur nu va fi pe totdeauna. Are şi lupul vremea lui! Când aceasta va trece, va veni şi vremea cea veşnică a Mielului…
Dar, până atunci, istoria primului Miel se repetă cu toţi urmaşii Lui şi cu toţi ostaşii Lui. Neavând nici ei alte arme decât nevinovăţia, tăcerea şi răbdarea ca şi El, se pare că şi soarta lor este mereu aceeaşi şi că trebuie să fie mereu numai aceea de a fi doar sfâşiaţi şi nimiciţi.
Tulburătorul poate să se bage cu forţa, să lupte cu ameninţarea, să intre cu obrăznicia, dar paşnicul nu. Fiul păcii nu poate avea ca arme decât blândeţea, bunătatea, evlavia… Când acestea sunt călcate în picioare, el pleacă sau moare.
Dezbinătorul poate folosi prefăcătoria, răstălmăcirea, surâsul viclean, înzestrarea lui trufaşă şi lăudăroasă, dar fratele cinstit nu se poate folosi de astfel de arme nici chiar împotriva vrăjmaşului dinăuntrul Lucrării Domnului. Ostaşul adevărat al lui Hristos nu are decât armele Duhului, semnele jertfei, rănile cuielor, urmele lacrimilor, genunchii rugăciunilor, duioşia mustrărilor, durerea înştiinţării sau sfâşierea despărţirii. Unde acestea sunt zadarnice, el nu mai are ce să caute. De unde acestea sunt alungate, pleacă şi el sau moare cu ele.
Şi totuşi adevărul cu privire la sfâşierea mieilor lui Hristos este doar o jumătate de adevăr. Jumătatea cealaltă a acestui adevăr, nespus mai minunată, este partea pe care n-o văd decât foarte puţini. Că, de fapt, nu mieii sunt cei nimiciţi, ci lupii!
Iată, istoria este martoră că toţi prigonitorii Mielului Hristos au fost ei înşişi, pe rând, nimiciţi. Iar El, Iisus, trăieşte şi biruie. Şi va trăi şi va birui până când Şi i va supune pe toţi vrăjmaşii Săi ca aşternut picioarelor Sale (I Cor. 15, 25).
Şi iată că şi noi, care mărturisim acest cutremurător adevăr, suntem o dovadă despre el: din toţi câţi ne-au sfâşiat şi ne-au chinuit şi pe noi, nu mai trăiesc astăzi nici unii. Dar chiar nici unii. Au pierit nu numai ei toţi, ci şi numele lor. Oricât de puternici păreau cândva, astăzi nu mai sunt. Ca ceara s-au topit şi ca fumul s-au dus. Iar noi, iată că trăim şi suntem.
Nu este oare minune asta? Şi nu este oare o dovadă că Mielul e mai puternic? Că nevinovăţia este mai de neînvins? Că tăcerea este mai grăitoare? Că răbdarea este mai tare?
Dar, câtă vreme luptele sunt numai din afară şi necazurile vin numai de la cei străini de Lucrare, pierderile nu sunt prea dureroase şi nici mirarea nu-i prea mare. La acestea este normal să ne aşteptăm, fiindcă aceasta e firesc să vină.
Adevăratele dureri sunt însă acelea care vin dinăuntru. Adevăratele pierderi sunt acelea pe care le aduc luptele dintre fraţi. Adevăratele nenorociri sunt acelea făcute Lucrării Duhului Sfânt de către dezbinările şi tulburările lăuntrice, aduse de duhurile străine prin fraţi, între fraţi.
Lucrarea acestor duhuri este şi ea o taină. Este taina fărăde¬legii „care a început să lucreze“, precum înştiinţează Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu la II Tes. 2, 7-12. Şi, după cum taina credinţei pregăteşte cugetele curate pentru venirea lui Hristos, tot aşa taina fărădelegii pregăteşte cugetele necurate pentru venirea nelegiuitului pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi îl va prăpădi cu arătarea venirii Lui… Şi aceasta, pentru ca toţi cei care au crezut şi au păstrat adevărul cu sfinţenie şi cu statornicie să fie mântuiţi. Iar cei care n-au rămas în adevăr, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.
Iată fericirea şi răsplata celor care rămân tari, ţinând neschimbată până la sfârşit învăţătura pe care au primit-o de la început (II Tes. 2, 15; I Cor. 11, 2; I Ioan 2, 24). Şi iată căderea şi osânda acelora care, nerămânând statornici în ce au primit şi auzit, se lasă duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire… (Efes. 4, 14; Gal. 1, 6-9 şi 5, 12; II Tes. 1, 6;).
Mare şi însemnat lucru este ca să se cerceteze pe sine însuşi fiecare credincios, pentru a-şi da seama ce taină lucrează el. Şi ce taină lucrează în el.
Am spus mai sus că pierderea cea într-adevăr mare pentru Lucrarea lui Dumnezeu nu vine din afară, ci dinlăuntru. Şi această nenorocire începe atunci când unii din fiii sfinţeniei se lasă ademeniţi de necurăţie. Când unii dintre cei ce fuseseră logodiţi cu Hristos, trebuind să-şi păstreze toată inima şi gândurile în curăţia dragostei numai de El, se lasă amăgiţi de vreuna dintre ispitirile şarpelui. Şi inimile lor se strică de la curăţia dragostei cea faţă de Iisus. Atunci ei primesc în sufletul lor un alt Iisus, o altă evanghelie şi un alt duh (II Cor. 11, 2-4). Apoi, după ce le-au primit, se fac purtătorii acestora între fraţi, stricând învăţătura dintâi, rătăcind credinţa, alungând pacea, pierzând dragostea, împrăştiind sufletele şi nimicind adunarea.
Toate aceste comori scumpe – care fuseseră câştigate cu atâta preţ sfânt, păstrate cu atâta muncă sfântă şi pregătite pentru atâta roadă sfântă – în curând sunt nimicite fără cruţare de către duhurile vrăjmaşe ai căror purtători s-au făcut acei fraţi netrebnici şi osândiţi.
Iată, au fost atâtea adunări pe care nu le-a putut nimici nici un fel de prigoană din afară. Dar le-au nimicit pe totdeauna sămânţa neghinei şi duhurile viclene. Acestea au cucerit mai întâi pe unii fraţi căzuţi în robia vreunui păcat văzut sau ascuns. Apoi vrăjmaşul a făcut din ei purtători ai răstălmăcirilor biblice, aducători de tulburări şi făcători de dezbinare.
Oastea Domnului, ca Lucrare a lui Dumnezeu, n-a fost şi nu va fi scutită până la sfârşit de astfel de ispite şi de ispititori. Diavolul va găsi mereu, printre fraţii slabi, lucrători care să se lase amăgiţi de câştigul mârşav (I Tim. 3, 3), de dorinţa de întâietate (III Ioan 9) sau de duhul de partidă (I Cor. 3, 3), iar prin aceştia, uşor îi va înşela pe cei neştiutori şi nestatornici, fiindcă aceştia sunt totdeauna cei lesne-crezători (II Petru 3, 16).
S-a mai întâmplat asta, aşa cum profeţise Părintele Iosif pe patul morţii sale, când a spus că, după ce Biserica s-a lepădat de Oaste prin conducătorii ei şi după ce Neamul s-a lepădat de Oaste prin legile sale, vor veni zile când şi ostaşii se vor lepăda de Oaste prin alipirea lor de alte învăţături, de alte duhuri, de alte evanghelii, de alţi Iisuşi…
Şi iată că am ajuns şi aceste vremuri când mulţi dintre cei care n-au rămas în învăţătura şi în duhul Oastei dintâi au ajuns acum să se rupă de duhul ei şi să se împartă în două duhuri, în două tabere extreme şi extremiste… Cei din dreapta formalistă şi cei din stânga sectaristă. Amândouă aceste tabere se urăsc şi se prigonesc între ele, dar urăsc şi prigonesc şi duhul Oastei adevărate şi statornice. Astfel, cei care au căzut din taina lui Dumnezeu nu mai pot nici înţelege şi nici suferi lucrarea tainică de mijloc. Formaliştii o numesc sectară, sectarii o numesc formalistă.
Şi fiecare se luptă să o atragă de partea sa, iar dacă nu pot, să o nimicească. […]
Fragment din Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE vol. III