Părintele Arsenie Boca
„Trăgând luntrile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El“.(Luca 5,11)
„Toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pe cuvântul Tău voi lăsa mrejile jos.“
Pescuitul minunat.
Au lăsat totul (luntri, peşti, casă, părinţi, nevastă) şi au mers după El. Au simţit că nu-i chema un om, om ca oarecare, ci îi chema un Om ca nimeni altul. Dumnezeu se făcuse om. Un om sărac, bun, blând şi de-o nemaivăzută smerenie. Prin acestea se străvedea Dumnezeu; sufletul lor simţea şi pe loc s-a aprins de o mare dragoste de El, cât au uitat toate şi nu le-au mai trebuit acelea, ci numai pe El.
Este prin urmare o sete, o foame, o trebuinţă a sufletului, care nu se stâmpără cu nimic altceva decât numai cu Dumnezeu; iar când Il găseşte nu-i mai trebuie nimic din cele de aici, ci pe toate le lasă şi urmează Lui.
Mântuitorul Iisus cheamă ucenicii – urmaşii Apostolilor – până la sfârşitul veacurilor. Durerea este că, deşi noi Il cunoaştem şi ştim cui credem, noi nu lăsăm nimic din ale noastre şi totuşi ne ţinem că-I urmăm Lui. De aceea întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de noi înşine s-a întărit şi tot mai grea se face noaptea fară de Dumnezeu. Şi aşa iată că lumea întreagă se trudeşte toată noaptea şi nu prinde minte deloc. Oamenii se revarsă unii peste alţii în valuri de mare, cum nu s-a mai văzut mai mare potop de valuri.
Dacă lăsăm lucrurile să meargă în voia valurilor şi nu vom face ca Simon pescarul de odinioară: „După cuvântul Tău…“ truda oamenilor va fi din ce în ce mai zadarnică; noaptea necunoştinţei de Dumnezeu din ce în ce mai întunecoasă; şi aceasta pentru înmulţirea fărădelegilor.
Ştiu că şi astăzi lasă oamenii toate, dar neurmând pe nimeni. Şi bătaia e aşa de mare cât sare pământul în bucăţi. Iar pământul, după graiul Scripturii, e inima oamenilor.
Aceia de bucurie că au aflat pe Domnul au lăsat toate şi erau fericiţi, urmând pe Domnul.
Cei din zilele noastre, care lasă toate de urgia prăpădului, fiindcă n-au urmat pe Domnul, au vai peste vai. Se răresc păstorii. „Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului“ (Amos 8,11). Ce e de făcut ? Răspuns: Copii curaţi, neîncărcaţi de atâtea păcate părinteşti, mai străvezii spre Dumnezeu, în stare să lase toate pentru dragostea de Dumnezeu şi Evanghelia Sa.
Iată de unde începe chemarea Apostolilor, a propoveduitorilor de Dumnezeu neînfricaţi şi în stare a purta necazurile Evangheliei: de la noi toţi. Roade şi nu frunze! Soarta apostoliei în lumea aceasta e împreunată cu primejdie de moarte.
Dar dragostea de Dumnezeu ne desface de orice dragoste de pământ sau grijă de viaţă.
Întâlnirea cu Mântuitorul schimbă pe oricine. Iar cine L-a întâlnit, nu poate să nu-L propoveduiască, să aibă şi alţii parte de neasemănata bucurie de a-L urma pe El toată stadia vieţii.
După înviere: Maria Magdalena, Petru; Luca şi Cleopa spre Emaus. Saul pe drumul Damascului. Toţi avem datoria de a-L propovedui cu cuvântul, cu fapta, dar mai ales cu dragostea. Iar dacă vremea ne-o va cere, să ne ajute să lăsăm toate cu bucurie pentru Dumnezeu, şi să-I urmăm Lui, şi în veacul de acum şi în cel viitor.
sursa aici