Dacă, având mâna pe cugetul tău smerit şi curat, poţi spune: Nu m-am purtat necinstit faţă de nimeni niciodată… nu cred că este nimeni care să poată spune pe dreptate: „M-ai înşelat“ şi dacă într-adevăr nu te-ai purtat niciodată nici în inima ta necinstit faţă de nimeni, – atunci într-adevăr poţi fi fericit.
Nimeni din cei ce dispreţuiesc familia noastră n-a fost în ea pe dinăuntru, ci numai pe dinafară. Familia noastră duhovnicească este o taină. Chiar din mijlocul ei, atât de mulţi nu o cunosc şi nu o înţeleg. De aceea n-o ştiu preţui cât se cuvine. De aceea o pot părăsi. Dar cei ce-o cunosc şi o înţeleg mor pentru ea.
Dumnezeu ne-a dat fiecăruia o părticică din veşnicie – şi această părticică se numeşte timp, şi ne-a dat insuflare din El – şi aceasta se numeşte suflet, pentru ca în acestea să ne realizăm pe noi înşine – pentru veşnicie şi pentru Dumnezeu.
Nu există nici un om fără vreun dar dumnezeiesc. Dar există atât de mulţi care nu folosesc deloc acest dar sau îl folosesc rău. Răsplata sau pedeapsa noastră vor fi numai pentru felul în care am vrut noi înşine să folosim acest dar. Sau n-am vrut.
Binefacerea este o poruncă… Deci este un act de ascultare, urmat de o răsplătire. Dumnezeu Se va purta faţă de noi întocmai cum s-a purtat inima noastră faţă de binefacere.
Ce bună este acea inimă care poate plânge lângă tine şi cu tine pentru durerea ta! Preţuieşte-o întotdeauna şi n-o părăsi niciodată, căci singură aceasta te iubeşte cu adevărat.
Celui statornic bun, statornic iubitor, statornic credincios, ziua nu-i şterge vorbele nopţii, înălţarea nu-i şterge chipul smereniei, bogăţia nu-i seacă izvorul dărniciei şi depărtarea nu-i stinge focul dragostei.
Cel ce crede şi iubeşte rămâne pururea de aceeaşi vârstă tânără la care dorinţa este biruitoare, iar dragostea fierbinte, din pricina marilor şi fericitelor lui izvoare lăuntrice. Aceluia luptele îi fac credinţa şi mai puternică. Furtunile îi fac focul iubirii şi mai mare. Iar suferinţele lui pentru biruinţa în aceste două lupte şi munci îi fac aceste comori cu atâta mai nepreţuite, cu cât a dat pentru ele o jertfă mai mare.
În ceasul marii mele dureri, lăsaţi-mă numai cu marea mea durere. Lăsaţi-mă cu lacrimile, singur cu marile mele lacrimi lângă mormântul marii mele iubiri. Iubirea şi durerea au fost marile şi credincioasele mele surori care au plâns cel mai adesea împreună cu mine.
Nu ştiu unde mă voi opri pentru odihna mea, nici unde îmi voi apleca fruntea pentru alinarea mea – ci numai că acolo vei fi Tu, fiindcă pe acestea două nu le pot avea decât în Tine, Dulce Preaiubitul meu…
De prea multă floare, adesea nu putem aduce nici un rod. De prea multe promisiuni, su putem da nici o împlinire. De prea multă vorbă, nu putem face nici o faptă. Şi de prea multe cântări, nu putem vărsa nici o lacrimă. Să ne îngrozim atunci de starea noastră.
Ne asemănăm cu salcia plângătoare – când privim prea mult în jos. Şi cu spicul cel gol – când ţinem capul prea sus. Între aceste două stări se arată înţelepciunea celui ce ştie umbla cumpătat.
Preaiubitul meu Mântuitor şi Soţ, de acum, minunea binecuvântării Tatălui peste noi şi-a pus pecetea sa deplin. Eu nu mai sunt eu – ci sunt Tu. Cununa mea s-a aşezat, tremurând fericită, pe totdeauna sub cununa Ta şi, îmbrăţişându-se fericite, s-au făcut una pe totdeauna. O, cât de fericită bate inima mea arzând la Sânul Tău, şoptindu-Ţi: sunt a Ta, sunt a Ta pe totdeauna, în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.
Lacrimile mele să se facă rouă pe iarba Ta, cântările mele – sărutări pentru picioarele Tale, rugăciunile mele – miresme pentru capul Tău, inima mea o pernă albă şi moale pentru odihna Ta – dar, pentru iubirea Ta, ce mă fac, Preaiubitul meu dulce?
Ţi-aş spune veşnic: Te iubesc, Te iubesc, Te iubesc!… Dar este aşa de puţin…
Iubire dulce, iubire scumpă, iubire frumoasă a dulcelui meu Iisus, numai pe tine te ador, numai tu mă liberezi din lanţurile cruzimii, din robia lumii şi din primejdia lăcomiei. Tu m-ai unit cu El prin despărţirile de toţi, tu îmi creşti cu atât mai tânără, cu cât se-nmulţesc anii, şi-mi lupţi cu atât mai puternică, cu cât se înmulţesc împotrivirile, şi îmi eşti cu atât mai scumpă, cu cât dau mai mult pentru tine…
Este oare un loc unde să-mi sfârşeşti tu? Da, unde începi iarăşi!
Din ochii Tăi, Iisuse, se prelungesc spre mine numai raze, din glasul Tău vin spre mine numai mângâieri, din răsuflarea Ta vin spre mine numai miresme, – fiindcă din inima Ta vine iubirea.
Spre unde mă duci Tu oare, când mă tragi după Tine prin extaz ca prin Eden? De unde sunt aceste privelişti pe care nu le pot spune, aceste cuvinte pe care nu le pot rosti, aceste cântări cereşti care se topesc în clipa când doresc să le ating?
Şi de ce trebuie iarăşi să vin înapoi de unde sunt atât de fericit, uitând pe unde am fost?
Iisuse, Preaiubit Mărgăritar al inimii mele, Podoabă a sufletului meu, Frumuseţe a fiinţei mele, Soare al cerului meu, de când îmi eşti Tu totul, lumea mea este alta, durerea mea nu mai este durere, noaptea mea nu mai este noapte, golul meu nu mai este gol, singurătatea mea nu mai există pentru mine, nici iarnă, nici vară, nici depărtare, nici lacrimi decât de fericire, de dragoste, de recunoştinţă, de mulţumire. Toate izvoarele mele sunt pline de cerul ochilor Tăi.
Închid ochii – Te văd, deschid braţele – Te cuprind, înalţ buzele – Te sărut, toată casa mea este de aur, toate zilele mele sunt mărgăritare, Nemuritoarea mea Iubire, Nepreţuitul meu Mărgăritar!
Toate gândurile noastre merg împreună, toate amintirile noastre vin îmbrăţişate. De oriunde plecăm, noi sosim în aceeaşi clipă şi oriunde ne rugăm, suntem alături, pretutindeni suntem la noi Acasă. Fii binecuvântat în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh! Amin.
Traian Dorz, din Mărgăritarul ascuns