Vorbirea fratelui Popa Petru de la o adunare din Bihor – revelion 1984
(…) [Atât de mulţi s-au rugat] pentru ca voi, în această noapte, să fiţi aici şi să puteţi asculta Cuvântul lui Dumnezeu, care-i viu şi care vă poate mântui sufletele voastre. Nu ne dăm seama acum ce prilej minunat trăim noi. Odată ne vom da seama poate, când n-o să-l mai avem. Dacă Dumnezeu a îngăduit ca în această seară să fiţi aci, El a avut un plan cu noi şi cu voi. El n-a vrut numai până aici să veniţi, ci să ajungeţi în cer. În locul acela fericit despre care s-a spus.
Păstorii au ascultat. S-au dus şi L-au văzut pe Iisus. Fiindcă au ascultat. Dacă ei n-ar fi ascultat, nu L-ar fi văzut niciodată pe Domnul.
Aşa de puţină ascultare este astăzi pe pământ… Aşa de puţine suflete sunt ascultătoare… Nu mai ascultă nimeni de nimeni. Tinerii nu mai ascultă de cei bătrâni, elevii nu vor să asculte de profesori, copiii nu mai ascultă de părinţi, soţiile nu mai ascultă de soţi, soţii nu mai ascultă de soţii, ba până acolo [s-a ajuns] că chiar fraţii nu mai ascultă unii de alţii.
Dragii mei, păstorii au ascultat. Vrem noi să ajungem să L vedem pe Iisus? Haideţi să fim ascultători! Ce frumos e să fii ascultător în mijlocul unor neascultători! Cum străluceşte ascultarea ta ca o lumină în întuneric!
Magii L-au văzut pe Iisus fiindcă s-au ostenit şi au venit de departe. Câtă osteneală au depus ei ca să-L vadă pe Dumnezeu, să-L afle pe Iisus, să-L afle pe Mântuitorul lor cel drag! Dacă nu s-ar fi ostenit, oare ar fi ajuns ei vreodată să-L vadă pe Iisus? Niciodată! Numai fiindcă ei s-au ostenit în urma credinţei lor, [L-au văzut]. Ştiţi voi care e credinţa cea adevărată? Noi cântăm mereu la biserică: „…am aflat credinţa cea adevărată”. Credinţa cea adevărată e cea care se osteneşte, fraţilor. Aceia care se vor osteni vor ajunge să-L vadă pe Iisus, să-L vadă pe Dumnezeu, vor ajunge în grădina despre care ni s-a spus. Aceia care nu se vor osteni nu vor ajunge niciodată. Niciodată nu vor ajunge.
Te osteneşti, frate, pentru casa ta toată viaţa ta, toţi anişorii tăi, toate zilele tale, toate verile tale; şi noaptea, de atâtea ori. Te osteneşti pentru masa ta, te osteneşti pentru aşternutul tău, te osteneşti aşa de mult… Câtă vreme oare crezi că te vei bucura de ele? Ce-ţi spune anul acesta în care ai păşit acum? Ce-ţi spune fiecare zi care este în faţa ta şi pe care nu o cunoşti, care-ţi este atât de necunoscută? Îţi spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Osteneşte-te, frate, pentru Hristos. Osteneşte-te pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Osteneşte-te, dacă vrei să te întâlneşti cu Iisus”.
Ieri ni s-a citit despre un bătrân: Simion. Că omul acela a fost un om neprihănit. El aştepta mângâierea lui Israel. Duhul lui Dumnezeu era peste el. S-a vorbit aseară despre neprihănire în chip deosebit. Câtă nevoie de neprihănire era şi atunci, şi astăzi…
Acum, un strop, am vrea să ne oprim asupra unui alt punct din viaţa acestui om al lui Dumnezeu. Omul acesta era bătrân, bătrân, bătrân… Spun unele scrieri vechi că el a ajuns la vârsta de două sute şi treizeci de ani. Şi chiar şi atunci avea şi ochii limpezi, şi urechile îi auzeau bine, şi toate simţurile lui [îi erau bune]. El şi atunci era atât de limpede, îşi avea clară şi vederea, avea clar şi auzul, avea clare şi simţirea, şi priceperea şi toate celelalte. Duhul Sfânt îl înştiinţase pe el că nu va muri până nu va vedea pe Dumnezeu.
Slavă Ţie, Doamne! Oamenii toţi mor şi se tem de moarte. Bătrânii se gândesc: „O, ce mai aştept de-acuma? Moartea!”. Bolnavii se gândesc că în urma bolii vine moartea.
Iubiţilor, nu vine moartea nici pentru că cineva e bolnav, nici pentru că cineva e bătrân. Moartea vine pentru că oamenii nu s-au întâlnit cu Hristos. Duhul Sfânt i-a spus: „Nu vei muri până când vei vedea pe Hristos”. Şi el a crezut şi a aşteptat, şi n-a murit până când L-a văzut pe Iisus. Şi n-a murit niciodată! Sufletul lui este nemuritor în cer, pentru că aceia care se întâlnesc cu Dumnezeu nu mai mor, ci doar se mută de aici dincolo.
Omul acesta, în Templu, mânat de Duhul Sfânt, a aşteptat să vină Acela despre care i s-a spus lui că-i Mântuitorul lui şi al fraţilor lui, şi al lumii întregi. Vă gândiţi voi, în două sute treizeci de ani, acest om de câte ori s-o fi dus la biserică? De câte ori va fi văzut câte o femeie venind cu un băieţel în braţe, îi va fi bătut inima: „Oare nu acesta e Acela despre care mi s-a spus mie, acel Copil dumnezeiesc cum nu e altul ca el? Acela care are să aducă mângâiere lui Israel, Acela care are să fie Mântuitorul lumii întregi?”. Dar când se apropia, imediat Duhul Sfânt îl înştiinţa: „Nu-i acesta”. Şi mâine se ducea din nou: „Nu-i nici acesta…”. Şi poimâine se ducea din nou: „Nu i acesta…”.
Lui Samuel, proorocului mare al lui Dumnezeu care l-a uns pe David să fie împărat al lui Israel, îi aduce Isai pe toţi copiii săi înaintea lui. Pe cel mai mare întâi, şi Duhul Sfânt îi spune: „Nu-i acesta”. Îl aduce pe celălalt: „Nu-i acesta”. Şi-i aduce şase copii… şi Samuel îşi pierde toată răbdarea:
– Doamne, nu mai facem în ziua de astăzi nimic? Nu putem face nimic până nu vine acela pe care-l aşteptăm. Nimic nu putem face. Isai, nu mai ai tu nici un copil?
– Mai am unul, mic, dar acela e la oi, undeva departe, în munte.
– Trimite după el, că nimic nu putem face până nu vine el.
Şi a trimis după el. Dacă Samuel, care era un prooroc al lui Dumnezeu, aşa de puţină răbdare a avut aşteptând, acest om, bătrânul Simion, câtă răbdare a trebuit să aibă el aceşti îndelungi ani, ca în fiecare zi să se ducă la Templu, în fiecare zi să-L aştepte pe Acela despre care lui i s-a spus.
În omul acesta noi vedem omul cel răbdător. Vedem o răbdare extraordinară la acest om. N-am mai văzut în Biblie nici un om atât de răbdător ca omul acesta. S-a spus în Biblie că Moise a fost un om blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului. Sau că David a fost un om după inima lui Dumnezeu. Sau că Enoh a umblat cu Dumnezeu. Dar aşa de răbdător, nici un om nu se mai găseşte în toată Biblia, cum a fost omul acesta. Atât de răbdător… Cu o răbdare îndelungă. Ani şi zeci de ani. Şi în urma răbdării lui, în urma vieţii lui neprihănite, el s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos, să-L afle pe Hristos, să-L cunoască pe Hristos.
Păstorii au ascultat. Magii s-au ostenit. Simion a răbdat. A fost răbdător, a avut răbdare.
Fraţii mei dragi, n-am venit aci ca să pierdem noaptea. Am venit să câştigăm ceva. Haideţi să învăţăm şi noi. N-aveţi de la cine învăţa în jurul vostru? Învăţaţi de la oamenii lui Dumnezeu. Învăţaţi de la păstori ascultarea. Învăţaţi de la magi osteneala. Ascultaţi, fraţilor, cuvântul ce vi se spune. Ascultaţi de păstori; ascultaţi de îngeraşi. Osteniţi-vă, dacă vreţi să ajungeţi să-L vedeţi pe Hristos.
Dar avem nevoie şi de răbdare. Este destul belşug pe faţa pământului. A dat Dumnezeu mult, că niciodată parcă n-a fost aşa îndestulare la toate mesele şi pe toate drumurile, şi în toate casele. Dar răbdare, răbdare… oamenii nu mai au răbdare. Nu mai au răbdare. Nu mai au răbdare… Nu se mai pot răbda vecinii unul pe celălalt. Nu-i mai pot răbda copiii pe părinţii lor: „O, bătrânii aceştia… nu le mai pot face pe voie. Nu le mai poţi umbla în voie! Că aşa… că aşa…”. Nu se mai pot răbda unul pe celălalt. Nu mai au oamenii răbdare, nu mai au răbdare. Nu mai au răbdare…
Fraţii mei dragi, răbdaţi-vă unii pe alţii. Răbdaţi-vă. Aceia pe care-i mai aveţi pe lângă voi, fiinţele scumpe şi dragi, răbdaţi-le. Răbdaţi-i. Răbdaţi-vă unii pe alţii. Căci prin răbdarea voastră vă veţi câştiga mântuirea sufletelor voastre.
O, Domnul să ne ajute şi să ne dăruiască răbdare. El a fost răbdător până la moarte şi încă moarte pe cruce.
S-au spus ieri aci câteva cuvinte din Apostol: „Orice iuţime, orice mânie, orice clevetire să piară dintre voi”. Îngropaţi-le cu anul ce s-a dus. Dezbrăcaţi-vă de ele. Da, fraţilor, orice iuţime, orice mânie, orice strigare care apare în casă, care apare în suflet, care apare în inimă, ştiţi ce face ea? Îl alungă pe Dumnezeu, Îl alungă pe Hristos. El nu mai poate să stea în casa unde-i strigare, unde-i iuţime, unde-i mânie. El va ieşi trist şi va pleca şi noi vom rămâne nenorociţi în vecii vecilor.
De aceea, să avem răbdare, iubiţilor, ca să rămână Hristos cu noi şi noi să rămânem cu Hristos nu numai în adunare. „Ce plăcută-i şi ce dulce-i, Doamne, adunarea, că acolo-Şi revarsă Domnul binecuvântarea!” Sunt suflete care n-au altă bucurie, decât bucuria de a fi în adunare cu fraţii. Ei sunt aceia care cântă printre lacrimi. Ei sunt aceia care plâng. Ei sunt aceia care suspină. Ei sunt aceia care tac. Ei sunt aceia care rabdă… ei sunt aceia. Ei sunt aceia care mâine vor fi cu Hristos.
Vrei să fii cu El şi cu ei? Rabdă, frate! Orice iuţime, orice mânie, orice strigare, hai să le dezbrăcăm. Hai să ne ostenim, hai să ascultăm. Pentru ca să putem fi binecuvântaţi. Dumnezeu nu ne-a chemat numai într-o seară aci, deşi şi aici e aşa de frumos şi plăcut, şi dulce! El ne-a chemat ca, din seara aceasta, noi să păşim, ca mâine, în cer. Şi să putem spune şi noi ca Simion, bătrânul acela neprihănit şi răbdător: „Slo¬bozi, Stăpâne, în pace pe robul tău acum din legăturile lutului”, ca să ne putem bucura în Împărăţia Ta, acolo unde nu vor mai fi nici lacrimi, nici dureri, nici întristări.
Slăvit să fie Domnul!