Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 49 / 1 dec. 1929, p. 3
Acum duminică avem la rând evanghelia cu orbul de la Ierihon.
Un biet cerşetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsuna până departe, cerând mila trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerşeşte şi putrezeşte lângă un zid din oraşul Ierihon.
Dar deodată un zgomot mare se face. Mulţime de oameni dau năvală din toate părţile. Bietul orb întreabă şi el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mişcare. „Vine Iisus Hristos – îi răspunde cineva din mulţime. Vine Omul despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate”. În sufletul celui orb, deodată se aprinde o lumină mare. Toată fiinţa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii. Când gloata se apropie, nădejdea orbului deodată capătă grai şi strigă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”…
Lumea îl ceartă să tacă, dar el strigă tot mai stăruitor: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”. Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor ce sufăr. Se apropie cu iubire de el şi îl întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?”. „Doamne, să văd”, răspunde orbul.
Iisus i-a zis: „Fie ţie după credinţa ta”. Şi orbul îndată s-a tămăduit (citiţi pe larg această evanghelie la Luca 18, 35-43).
O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Tâlcul acestei evanghelii îl aflaţi şi în Calendarul nostru care a ieşit acum de sub tipar.
Eu de câte ori citesc evanghelia de mai sus, îmi vine să plâng. Mă gândesc că orbul de la Ierihon a trăit două vieţi: una în orbie şi una în lumină. Mă gândesc că şi eu am trăit o viaţă de orbie sufletească, o viaţă pierdută. O, ce mult a lucrat Domnul până să mă aducă la lumina vieţii! Mă gândesc la zbuciumările vieţii mele, când mă plângeam Domnului de asprimea vieţii şi Domnul mă întreba: „Ce voieşti să-ţi fac?… Cu ce să te ajut?”… Eu însă, nesocotitul, ceream mereu lucruri lumeşti. Abia pe urmă sufletul meu a strigat: „Doamne, să văd”. Abia pe urmă mi-am dat seamă că dorinţa mea cea mai fierbinte şi fericirea mea cea mai dulce erau cuvintele: „Doamne, să văd”…
Dragă cititorule! Ia seama, poate şi tu ţi-ai pierdut vederea cea sufletească. Fie că ai pierdut-o, fie că ţi-a slăbit numai această vedere – eu „te sfătuiesc să cumperi de la El (de la Domnul) doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi” (Apoc 3, 17-18). Eu te sfătuiesc să alergi îndată la Doctorul cel mare al sufletelor noastre, căci El a venit anume „să dea orbilor vedere” (Lc 4, 18). Milioane şi milioane de orbi şi bolnavi cu sufletul s-au vindecat apropiindu-se de El şi cerând mila Lui. Apropie-te şi tu şi strigă cu orbul de la Ierihon: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul, căci m-au orbit patimile şi fărădelegile… Deschide-mi, Doamne, ochii, să văd… Doamne, să văd – aceasta este dorinţa mea cea mai fierbinte”…
Ah, ce grozavă este orbia cea sufletească! Numai după ce ai scăpat de ea vezi cât de fioroasă a fost.
– Da’ ce, te-a oprit popa Trifa de la Sibiu să nu bei şi să nu-ţi petreci? – îl batjocoreau nişte oameni lumeşti pe un ostaş din Oastea Domnului.
– O, dragii mei – le-a răspuns ostaşul – eu m-am lăsat de petreceri şi de celelalte răutăţi nu pentru că m-a oprit părintele Trifa de la Sibiu şi Oastea Domnului, ci pentru că mi s-au deschis ochii, să văd lumea şi viaţa în lumina Evangheliei… Mi s-au deschis ochii, să văd minciuna cea mare în care am trăit Nu pentru că m-a oprit Oastea Domnului m-am retras din lume, ci pentru că mi s-au deschis ochii, să văd negru ceea ce vedeam mai înainte alb şi să simt amar ceea ce mai înainte mi se părea foarte dulce… Eu Îl slăvesc neîncetat pe bunul Dumnezeu şi pe scumpul meu Mântuitor, căci orb am fost. dar acum văd…
Ce mărturie şi ce mărturisire dulce şi scumpă! Dar, vai, cât de puţini sunt cei ce pot face această mărturisire!
O, ce orbie sufletească este azi în lume! E plină lumea de cei orbi cu sufletul. Vai, ce orbie sufletească este chiar între cei ce-şi închipuie că văd, între oamenii cei cu carte, între cei învăţaţi!
Un lucru ciudat se petrece azi în lume. În măsura în care lumea şi oamenii înaintează cu „cartea” şi „ştiinţa”, li se betegesc ochii cei sufleteşti.
În măsura în care oamenii „înaintează” în cunoştinţe, ascultă tot mai mult de şoapta diavolului: „Nu credem în altceva, decât în ceea ce vedem… Numai proştii mai cred azi în rai şi iad”. Aici voi spune o istorioară.
Doi orbi predicau
Pe o stradă din Londra, un învăţat ateu (tăgăduitor de Dumnezeu) ţinea oamenilor o cuvântare contra credinţei (în Apus sunt la ordinea zilei predicile pe stradă).
– Eu nu cred în Dumnezeu – zicea ateul – eu nu cred în rai şi iad… Eu n-am văzut nimic din aceste… Eu cred numai în ceea ce văd… este o prostie să mai creadă cineva în ceea ce nu vede…
– Oameni buni, se auzi atunci un glas din mulţime, voi spuneţi că ar fi aici în apropiere ceva case; nu-i adevărat, nu este nici o casă… Voi spuneţi că ar fi aici în apropiere ceva arbori; nu-i adevărat, nu este nimic… Voi spuneţi că ar fi aici o adunare de oameni; nu-i adevărat, aici nu este nimeni, decât eu însumi…
– Ce prostii grăieşti tu, omule? întreabă lumea mirată.
– Eu nu grăiesc nici o prostie, dragii mei. Eu sunt un orb din naştere; eu nu văd nimic din ceea ce spuneţi voi că vedeţi. Eu nu văd lucrurile pe care voi le vedeţi; însă oricât aş cerca eu să vă spun că nu există aceste lucruri, iacă voi nu mă credeţi. Şi aveţi dreptate, pentru că eu sunt un orb şi nu le văd, dar voi le vedeţi… Întocmai aşa, vă rog, fraţii mei, să nu-l credeţi nici pe acest mincinos care-L tăgăduieşte pe Dumnezeu, spunând că nu L-a văzut. El este un orb cu sufletul, de aceea vă spune vouă că nu este Dumnezeu. Un orb cu sufletul nu-L vede pe Dumnezeu, aşa cum eu nu pot vedea lumea şi pe cele ce sunt în ea, pentru că sunt orb…
Nu daţi deci crezare unui astfel de orb duhovnicesc. De câte ori veţi auzi pe atare „învăţat” tăgăduindu-l pe Dumnezeu, compătimiţi-l ca pe un orb. Compătimiţi-i mai mult decât pe mine şi pe cei ce, împreună cu mine, sunt orbi de ochii cei trupeşti, pentru că noi Îl vedem cu ochii cei sufleteşti pe bunul Dumnezeu, dar necredincioşii ba…
Ce răspuns potrivit şi minunat! Cu adevărat, când se apucă un orb cu sufletul să-L tăgăduiască pe Dumnezeu face exact ca şi când un orb s-apucă să tăgăduiască existenta lucrurilor din lume pentru că el nu le vede. Astfel de orbi sunt cu adevărat de compătimit şi de plâns.
Să ne rugăm neîncetat pentru ei şi să-i aducem la Doctorul cel mare, la Iisus Mântuitorul, Care singur îi poate vindeca.