Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la adunarea de la Reşiţa – 1974

Citesc câteva versete din Evanghelia de la Marcu, capitolul 8, începând cu versetul 22: „Au venit la Betsaida; au adus la Iisus un orb şi L-au rugat să Se atingă de El. Iisus a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat; apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?”. El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umbVindecarea-orbului-14lând, dar mi se par ca nişte copaci”. Iisus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă; şi când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit. Atunci Iisus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva în sat”.

Fraţilor şi surorilor, pentru câteva clipe să ne găsim lângă orbul acela din Betsaida, într-o cetate în care Domnul a făcut lucruri minunate, dar despre care a trebuit să spună mai târziu: „Vai de tine, Betsaida, căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon lucrările care s-au făcut în tine, de mult s-ar fi pocăit în sac şi cenuşă”.

Nu prea mult se vorbeşte în Biblie de Betsaida, dar Domnul a trecut prin ea şi se vede că a făcut multe minuni acolo. Dar satul acesta, cu toate minunile făcute, a rămas rece şi nepăsător, respingând Cuvântul şi pe Domnul.
În satul acesta cineva aduce un orb la Domnul Iisus şi Îl roagă să îl tămăduiască. Spune în Sfânta Scriptură că altădată nişte părinţi au adus nişte copii ca să Se roage pentru ei şi să Se atingă de ei, şi apostolii i-au certat pe oamenii aceştia care au adus copiii la El. Aici vedem iarăşi un lucru asemănător. Cineva – în tot cazul, vedem că au fost oameni care au avut totuşi un strop de credinţă în ei, că nu întâmplător au adus pe orbul acesta ca să Se atingă de el Domnul Iisus. De aici reiese că nu numai cei doisprezece ucenici, apostolii Domnului, sunt oameni care au avut credinţă. Domnul a avut şi oameni care nu erau apostoli, dar care credeau în El şi în minunile Lui. Când au adus pe orbul acesta, nu ştim dacă Domnul S-a rugat pentru el sau S-a atins de el, dar citim în versetul 23 că Domnul „a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat.” În nici una din minunile pe care le-a făcut Domnul Iisus n-a mai făcut gestul acesta, să i-a orbul de mână şi să-l scoată afară din sat… Sat, cetate, simbolizează – în lumina Evangheliei – lumea. Pe orbul acesta, Domnul Iisus l-a scos afară din cetate. Pe toţi acei care au venit la Domnul… pe toţi acei care sunt aduşi la Domnul, Domnul îi scoate afară din sat, afară din lume, afară din cetate, afară din tabără. El, Domnul Iisus, nu a prea făcut minuni, după cum şi Evanghelia ne arată că n-a făcut Domnul minuni în sate, adică în lume, să vadă ochii lumii, să încânte lumea. Domnul nu S-a rugat niciodată pentru lume, ne spune Evanghelia de la Ioan, capitolul 17: „Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu”.

Îl ia pe orb de mână şi îl scoate afară din sat. Şi acolo, afară din sat, n-au fost nici apostolii, n-a fost nici lumea.
Închipuiţi-vă că ar fi Domnul între noi… Şi cineva L-ar ruga pentru altcineva, şi Domnul îl ia de mână pe acesta din urmă şi-l scoate afară din cetate… N‑ar fi ceva curios pentru noi? De ce, Doamne, nu faci minunea aici? De ce oare? De ce să nu vedem şi noi minunea pe care o faci? De ce eşti aşa de tainic, Doamne? Şi încă afară din sat, ca să nu vadă nimeni, ceea ce simbolizează că Domnul nu face lucrările acestea, nici nu Se roagă pentru lume, căci pe apostoli încerca să-i scoată din lume… De aceea zice: „Ei sunt în lume, dar nu sunt din lume” Şi apoi, afară din cetate, din satul acesta, Domnul pune scuipat pe ochii orbului şi-l întreabă: „Vezi ceva?” Orbul acesta, ţineţi cont, el a mai văzut odată, pentru că el şi-a dat seama cât e omul de mare, nu ca un copac… Dacă n‑ar fi văzut oameni niciodată, el ar fi crezut că oamenii sunt cât copacii de mari… A văzut deci şi copaci, ştia ce sunt copacii. A văzut şi oameni, ştia cum sunt oamenii… Şi când Domnul îl întreabă: „Ce vezi?”, el spune: „Văd nişte oameni, dar mi se par ca nişte copaci”.

Ce credeţi? Nu era o vedere normală! Nu? Oamenii nu sunt copaci, copacii nu sunt oameni. Şi pentru că omul nu avea vederea clară, de aici scoatem următoarele învăţături: mulţi vin la Domnul sau sunt aduşi la Domnul, dar n-au credinţă suficientă… Şi oamenii care n-au credinţă suficientă să asculte de Cuvântul Domnului, spune Scriptura că ei n-au nici o vedere… Au ei o formă de vedere, dar nu vedere clară! Văd lucrurile exagerate! Văd oamenii cât copacii! Asta înseamnă exagerare!

Câţi au venit la Domnul şi astăzi şi văd lucrurile exagerate! Unii exagerează botezul. Alţii exagerează vorbirea în limbi. Alţii exagerează crucea. Alţii exagerează diferite lucruri… Nu trebuie exagerat nimic, fraţilor! Noi trebuie pe toate să le vedem în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cât sunt. Când Domnul aude că omul n-are vedere clară, ce face El? Iisus i-a pus din nou mâinile peste ochi… Niciodată n-a pus Domnul mâna de două ori pe cineva. Dar să ştiţi că în Biblie toate sunt bine arătate. Domnul a făcut multe minuni. Din toate felurile de minuni făcute, avem câte o întâmplare, un model în Biblie. A mai făcut multe minuni… Dar în toate minunile arătate în Biblie, Domnul n-a pus mâna de două ori pe cineva…

Pe orbul pe care l-a trimis la scăldătoarea Siloamului, o dată l-a trimis – şi s-a făcut bine. Când a mustrat duhurile necurate, o dată le-a mustrat – şi au ieşit imediat din cei demonizaţi. De data aceasta însă, un om care nu se întoarce cu inima şi care nu se păstrează curat în faţa Domnului, el totdeauna vede lucrurile exagerate… Câţi nu s-au perindat prin Lucrarea Domnului şi câţi nu se vor mai perinda pe Ogorul Evangheliei, care văd lucrurile exagerate… Văd lucrurile sub alte forme şi nu înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu… Cu ei, toată munca şi jertfa au fost în zadar, deşi Domnul i-a luat şi pe ei de mână… Deşi Domnul îi scoate şi pe ei din lume, dar ei tot ca „lumea” şi „din lume” rămân…

Şi atunci din nou i-a pus mâinile pe ochi şi i-a spus: „Uită-te ţintă!” De ce nu i-a spus şi la început să se uite ţintă? De ce i-a spus numai a doua oară: „Ui­tă‑te ţintă”? Şi ce ţintă avea? Ce ţintă avem noi, de care ţinem cont? Sfântul Apostol Pavel spune: „Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre”. Dacă noi nu ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, noi nu putem avea o vedere clară! Deci să învăţăm şi lecţia aceasta, fraţilor şi surorilor! Să ne uităm totdeauna, oriunde vom fi, la ţintă şi să alergăm spre ţintă, chiar dacă vom mai şi cădea… Dar ochii trebuie să fie la ţintă, inima la ţintă. Chiar dacă vom sângera, să nu pierdem ţinta din ochi!

Ştim că sunt mulţi care au căutat să ia ţinta din faţa noastră… Sunt atâţia care ne-au întunecat ţinta, ca să nu-L putem vedea pe Domnul Iisus. Despre aceasta se plânge şi Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte de Biserica din Galatia: „Sunt unii care au răsturnat Evanghelia lui Dumnezeu, sunt unii oameni care vă vestesc o altă Evanghelie; nu doar că este o altă Evanghelie, dar sunt unii oameni care vă tulbură şi vor să răstoarne Evanghelia”. Câţi nu s-au perindat din aceştia care, în scurgerea vremii, au răsturnat Evanghelia lui Dumnezeu! Evanghelia lui Dumnezeu este asemănată cu o luntre care pluteşte pe apă, o barcă bună, o barcă sănătoasă, în care se urcă toţi cei care sunt în primejdia înecului, a morţii… Cu o barcă răsturnată nu mai poţi înainta, te scufunzi. Nici cu o Evanghelie răsturnată, niciodată nu poţi ajunge la mântuirea lui Dumnezeu. Cu un Iisus în felul lumii, niciodată nu poţi să ajungi la iertarea păcatelor, ci numai la înecul morţii. Şi Apostolul Pavel le spune fraţilor: „Dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, acum nu-L mai cunoaştem aşa”. Ni se pune şi nouă întrebarea: Cum Îl cunoşti tu pe Domnul Iisus? Cum? Gândeşte-te bine şi răspunde! Îl cunoşti şi tu în felul lumii? Sau Îl cunoşti adevărat, aşa cum este El?

De asta v-am amintit şi vreau să vă amintesc, fraţilor: noi – şi noi înşine – trebuie să fim mai adevăraţi, adică aşa cum ne-a făcut şi ne-a lăsat Dumnezeu, fără artificii. E mare lucru să fii natural, om natural! Natural – adică făcut de Dumnezeu. Artificial – făcut de om, nu de Dumnezeu. E mare lucru – pentru ca să ne putem bucura de Dumnezeu.

„Dragostea – zice apostolul – să vă fie fără prefăcătorie”, căci aşa trebuie să fie supuşii Domnului. E groaznic lucru să avem o dragoste prefăcută! E groaznic lucru să fii un om prefăcut! E o nenorocire pentru adunarea unde sunt oameni prefăcuţi. E o nenorocire pentru o lucrare unde există credinţă prefăcută! Dragoste prefăcută şi nădejde prefăcută! Noi trebuie să fim oameni naturali. Nu artificiali! S-a amintit aici de mădulare din Corpul lui Hristos… dar să nu fim proteze! Că dacă suntem proteze în Corpul lui Hristos, să ştiţi că nu realizăm nimic. Nu realizăm nici noi mântuirea noastră şi nici Dumnezeu nu realizează nimic prin noi. Ce poţi realiza cu nişte proteze? Închipuiţi-vă o proteză pe care o are un om la un mădular lipsă, hai să zicem o mână… Te mai poţi folosi de ea? Nu te poţi folosi, ci numai o ai aşa, de ochii lumii. Dacă noi suntem o proteză în Corpul lui Hristos, în Biserica lui Hristos, El nu Se poate folosi de noi! Proteza e o povară pentru corp. N-are nici un rost! Chiar dacă trupeşte te mai poţi folosi de proteză, dar, duhovniceşte vorbind, o proteză sufletească e o piedică, e o grozăvie, nu numai pentru acela care o poartă, ci şi pentru cei din jurul lui. Priviţi „protezele” din jurul vostru cum se dau înapoi de la muncă, de la jertfă, de la greu, de la post…

Bietele „proteze” – ele sunt însă primele la mese, la condus… Frate şi soră, e o povară pentru tine o proteză…  Un picior proteză nu aleargă alături de fraţii lui, el se odihneşte. O mână proteză nu lucrează alături de fraţi, ci ea are grijă de lăcomia banilor, a caselor, a modelor, a lumii; trage de la Dumnezeu, fură pe Dumnezeu şi pe fraţi…

Roagă-te Domnului să te vindece, să nu mai fi tu însuţi o proteză, un om fals, un mincinos. Fericit vei fi tu cu adevărat numai când vei ajunge să mergi fără proteze. Căci duhovniceşte nu există proteze. O singură proteză duhovnicească există: diavolul. În Lucrarea lui Dumnezeu, mai curând sau mai târziu, toate protezele se vor înlătura la foc. Tu te mai foloseşti mult de proteze, mai lucrezi mult aşa? Trezeşte-te! Tu eşti o povară pentru alţii! Dumnezeu nu poate ţine proteze în Corpul Lui. Tu ce te faci atunci? Deci priviţi fiecare cu cutremur şi cu groază la diferenţa care există între o proteză – un om „proteză”, un credincios „proteză” şi un credincios natural, făcut de mâna şi de Duhul lui Dumnezeu. Şi ca să fim oameni naturali, ca să ne păstrăm în curăţia şi în naturaleţea lui Dumnezeu, trebuie să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre.

Domnul ne-a pus o ţintă în calea noastră spre care ne-a îndemnat să alergăm, ca să nu ne rătăcim pe drum. Să alergăm pentru premiul alergării cereşti! Când vom ajunge la Ţintă, vom ajunge la premiul alergării noastre cereşti.

O să vă mai amintesc un cuvânt care spune aşa: „Dumnezeu a rânduit în Biserică apostoli, evanghelişti, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor”. Fraţilor dragi, adunările noastre sunt adunări deosebite de toate adunările câte am întâlnit până azi. De ce? Pentru că în adunările noastre se desăvârşesc sfinţii. Sfânt înseamnă pus deoparte pentru Domnul. Domnul ne-a luat din lume şi ne-a pus deoparte. Domnul ne-a luat din lume şi ne-a scos din sat. Ne-a scos din cetate, ne-a scos din lume. Şi pentru că ne-a scos din lume, Domnul Iisus vrea acum să fim oameni noi, care să nu mai trăim ca lumea, lumeşte. Noi numai atunci nu mai suntem în lume, dacă nu mai trăim ca lumea şi dacă nu mai iubim ca lumea.

În adunările noastre se petrec lucruri mari: aici se desăvârşesc sfinţii, pentru că aici se vesteşte Evanghelia lui Dumnezeu. De ce a ales Domnul apostoli, evanghelişti, învăţători? De ce? Ca să desăvârşească pe sfinţi! Adică să-i completeze pe sfinţi cu Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea zice Mântuitorul: „Aş avea multe să vă spun, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, El vă va descoperi toate”.

Deci în adunările noastre se desăvârşesc sufletele. În adunările acestea se formează credinţa. În adunările acestea se desăvârşeşte dragostea. În adunările acestea avem ochii ţintă spre Ţinta către care noi alergăm. În adunările noastre nu sunt „proteze”, mai ales fraţi lucrători „proteze”. În adunări, Ţinta nu‑i acoperită.

Dar mai este ceva: când se ridică o casă ori când se tencuieşte, se folosesc nişte schele pe care trebuie să se urce meşterii zidari. Schelele acestea se folosesc până la o vreme, iar când zidirea e gata, schelele se dau la foc, pentru că, de fapt, se fac dintr-un material rău, slab… Dar fiindcă schelele nu fac parte comună cu clădirea, deşi sunt folositoare pentru o vreme scurtă, ele apoi se aruncă în foc…

Fratele meu şi sora mea, bagă şi tu bine de seamă ca nu cumva şi tu să fii numai o „schelă” – să te crezi că faci parte din Biserica lui Hristos, dar, pentru materialul rău din tine, să vină o vreme tristă când vei fi aruncată la foc. Atunci… din foc te vei mai putea gândi oare la frumuseţea clădirii? Prea târziu…

În adunările noastre nu sunt nici proteze şi nici schele, nu sunt lucrători-pro­teză sau lucrători-schele. Ci aici se pregătesc pietrele vii care vor fi clădite mâine în clădirea Noului Ierusalim, a Ierusalimului Ceresc. Au fost mereu şi sunt şi oameni care sunt o povară pentru Lucrarea lui Dumnezeu. De câte ori nu vezi în adunări lucrători care sunt o povară pentru Lucrare! Am văzut cu durere în atâtea rânduri şi cu durere putem constata cu toţii că mai sunt încă unii „proteze”, cu dragoste prefăcută, cu credinţă prefăcută, cu nădejde prefăcută. Iar Apostolul Pavel îl îndemna pe Timotei, la alegerea prezbiterilor în Biserică: „Să fie sănătoşi în credinţă!” Numai astfel de oameni vor putea fi prezbiteri, adică lucrători împreună cu Dumnezeu: cei care au o credinţă sănătoasă!

Credinţa sănătoasă!… Sunt şi credinţe bolnave? Da, fraţii mei, sunt! Sunt oameni cu credinţe bolnave! Cu credinţe false! Nu vedeţi? Priviţi!

Îmi spunea cineva odată: „Copiii noştri au fost duşi şi li s-au luat nişte analize, li s-au făcut nişte injecţii şi apoi au fost rechemaţi iarăşi la control. Dacă li se roşea partea unde li s-a făcut injecţia, doctorii puteau constata dacă au în corpul lor microbul T.B.C. Dacă oamenii au puterea aceasta de a vedea pe mădulare dacă există vreo boală sau nu… şi în Biserica Domnului lucrurile stau tot aşa. Să veghem, ca să nu fie microbul păcatului strecurat în adunările noastre, ca să nu dea lăstari de amărăciune. Lăstari de amărăciune care întinează tot corpul. Lăstari de amărăciune care-l întinează şi pe alţii! Şi spune Sfântul Apostol Pavel: „Să nu dea cumva lăstari de amărăciune şi mulţi să fie întristaţi şi întinaţi”. Deci printr-un lăstar de amărăciune, printr-un mădular bolnav al Corpului lui Hristos, mulţi se întinează. Mulţi cad şi mulţi se pierd!… Mulţi îşi permit lucruri pe care Evanghelia nu le permite. Ei însă le fac liniştiţi…

Când Domnul Iisus a vorbit cu omul acesta care nu avea vedere clară, limpede, a pus din nou mâinile peste el, spunându-i: „Uită-te ţintă!” Şi când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit. Să ascultăm cu atenţie citatul acesta: „Atunci Iisus l-a trimis acasă”. Unde locuia orbul? Unde? În Betsaida! Domnul, după ce îl vindecă, îi spune: „Acum du-te acasă”. Dar i-a mai zis următorul lucru, care ne poate pune în altă încurcătură. I-a zis: „Să nu intri în sat”. Dar casa omului era în sat! Cum să meargă acasă?

„Du-te acasă, dar să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva din sat”. Iată că reiese adevărul acesta: că sat, cetate, simbolizează lumea, păcatul. „Du-te acasă, dar să nu intri în sat”. Du-te acasă, dar să nu intri în lume. Du-te la casa ta, dar să nu iubeşti lumea şi să nu mai intri în lume după ce ai primit vindecarea din partea Domnului. Să nu spui nimănui ce ţi-a făcut Domnul. Unde să nu spună nimănui? În cetate! Şi de ce să nu spună? Pentru că Betsaida a fost o cetate despre care Domnul a spus: „Vai de tine, Betsaida!”

Vai de tine, cetate! Nu cetatea era de vină, ci oamenii din cetate, doar ei şi faptele lor reprezentau cetatea. Dar la cei din cetate, la cei din lume, să nu le spună. De multe ori se face o greşeală: se vorbeşte unde nu trebuie vorbit. Mântuitorul a spus un cuvânt foarte important, în care zice aşa: „Tatăl, Care M‑a trimis, M-a învăţat ce să vorbesc şi cum să spun”. Deci nu e totuna să ştii ce să vorbeşti şi cum să spui sau să vorbeşti şi tu numai să fie vorbit, să spui numai să fie spus.

Notaţi-vă citatul acesta, îndeosebi fraţii lucrători, şi studiaţi-l. E un lucru de mare însemnătate să ştii totdeauna ce să vorbeşti şi când să spui.

Deci, Domnul îi spune: „Să nu intri în sat, nici să nu spui cuiva ce ţi-a făcut ţie Dumnezeu”. Fraţii mei dragi, Domnul, după ce ne-a vindecat pe noi, nu ne-a mai dat voie să intrăm în sat, adică în lume.

„Nu mai iubiţi nici lumea şi nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea sau lucrurile din lume, dragostea Tatălui nu poate rămâne în el.”

Domnul ne-a scos pe noi din lume, ne-a luat de mână şi ne-a scos pe noi afară din lume şi apoi ne-a vindecat afară din lume, afară din cetate. Acolo ne-a vindecat, acolo ne-a spălat rănile, acolo ne-a pus în pace, acolo ne-a lăsat în libertate, ne-a dat slobozenia adevărată, care este de la El, primită de noi.

Eu v-aş pune o întrebare, la care să-şi răspundă fiecare pentru el însuşi: Ieşit-am noi din lume sau încă mai trăim în lume? Cercetaţi-vă fiecare: avem o dragoste naturală sau o dragoste prefăcută? O dragoste prefăcută este o povară pentru Biserica lui Dumnezeu. De ce să nu fie întreagă, curată şi naturală? De ce să nu fim curaţi la suflet? Cum ne-am simţi noi să fim „proteze” sau „schele” la Trupul lui Hristos, la Biserica Lui cea Vie? E-o povară pentru tine, e-o povară pentru Biserică!

De ce să nu fim oameni curaţi la suflet? De ce? Cât rău ne aduce nouă a nu ieşi încă din lume! A trăi încă în păcate ascunse în lume! E-o povară nespus de mare pentru tine şi pentru Biserica Domnului. Pentru că acolo unde sunt păcate ascunse e împiedicată Lucrarea lui Dumnezeu. Acolo Duhul nu mai poate lucra. Acolo sunt suflete reci, acolo numărul credincioşilor scade mereu. Sufletele pleacă din adunare neîntărite cu Cuvântul lui Dumnezeu, pleacă nemângâiate, pleacă aproape plângând din adunare, pleacă oamenii goi din adunare şi ne mirăm data viitoare că nu mai vin. În adunările noastre, fraţilor, sau în adunările lui Dumnezeu să le vestim aşa ca să înţeleagă: nu este permis niciodată ca să plece cineva jignit. Am găsit undeva, departe, departe, în celălalt colţ al ţării… după ce a fost o adunare de lacrimi, că plângeau cu toţii în hohote, un frate a spus: „Frate, de trei ani de zile noi n-am mai avut aşa adunare”… Plecau fraţii jigniţi, plecau fraţii certaţi, plecau fraţii supăraţi de aşa de multă vreme… Aceasta a fost pentru ei o adunare liniştită, cu pace, în care Domnul a putut să lucreze.

Mai trebuie lumină şi pentru frăţiile voastre. Ce trist este să plece cineva cu ochii plânşi din faţa Domnului! Plângi într-adevăr în faţa lui Dumnezeu, dar şi plânsul e de mai multe feluri:

Plângi din dragoste pentru Dumnezeu. Mi-aduc aminte că un frate de-al nostru spunea odată: „Am câştigat la loz în plic o maşină şi am plâns o săptămână şi nu ştiam de ce plâng. Nu mai puteam de plâns. N-am plâns de durere, am plâns de bucurie…” În adunări se plânge? Aici se plânge de bucurie, de recunoştinţă că Domnul Iisus a murit pentru noi, ne-a spălat, ne-a sfinţit şi ne-a primit şi pe noi.

Apoi sunt lacrimi în care omul plânge de durere. Fie că a fost jignit şi iese de la adunare şi nu a putut să-şi vindece rana, fiindcă nu a fost păstrat Domnul şi El nu a rămas până la sfârşit în mijlocul adunării. Noi Îl chemăm pe Domnul şi avem făgăduinţa Lui: „Oriunde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu”. Dar dacă noi n-avem o purtare cuviincioasă, Domnul pleacă de la noi şi ne lasă singuri. Atunci rezultatul este că sufletele scad, sunt reci şi stau tot mai puţin şi fugitiv, că Domnul nu mai este de faţă, iar sufletele nu mai cresc. Unde Domnul nu este de faţă, nu se poate înainta bine. Unde Domnul e de faţă şi adunarea şi lucrătorii stau în mâna Domnului, şi El lucrează în toţi. Şi atâta vreme cât un lucrător nu este un sfeşnic înaintea Domnului – cum a văzut Ioan în Apocalipsa (capitolul 1) pe Fiul Omului cu o haină albă până la picioare, încins cu un brâu de aur şi în mână cu şapte stele, plimbându-Se prin mijlocul a şapte sfeşnice… cât stelele acestea nu sunt în mâna Domnului, adunările nu cresc; adunările sunt tot mai reci, tot mai slăbite, tot mai de neînchipuit. Şi scopul nostru este, fraţii mei, tocmai acesta, ca din adunările noastre să facem focare de lumină. Să vină fraţii plini de dragoste, să aştepte cu dor noua întâlnire, noua adunare, care se va fixa din nou, ca Domnul să ne descopere din nou tainele Voii Sale. Aici trebuie să contribuim cu toţii în rugăciunile noastre. Să nu fie rugăciune în care să nu ne rugăm pentru Lucrare, pentru binele duhovnicesc. Să ne rugăm pentru Lucrare, să ne rugăm pentru fraţi. Nu-i nevoie să le pomenim numele, dar să-L rugăm pe Dumnezeu ca Duhul Său să fie pururea cu noi toţi.

Eu m-am întrebat de multe ori: „Doamne, oare din primele secole, din primele veacuri, până la mărturisire, când s-a stabilit învăţătura Bisericii noastre, câte descoperiri n-au fost prin marii dascăli, care au rămas până astăzi… Mă întreb de atâtea ori: oare ce s-a întâmplat că, aşa ca şi în secolul al treilea, Biblia este tot în lanţuri? Este răspândită credinţa că e păcat să citeşti în Biblie. Biblia nu este în popor! N-a avut Duhul Sfânt să mai descopere nimic, din secolul al III-lea până azi? De ce am fost aşa de străini de Cuvântul lui Dumnezeu? N-a mai avut să ne descopere nimic? Ne-a descoperit totul? Dumnezeu este ca soarele, permanent dăruieşte lumină şi căldură. Dacă Soarele-Dumnezeu răspândeşte continuu lumină şi căldură, atunci cum am rămas noi aşa de înapoiaţi faţă de lucrarea lui Dumnezeu? Cum stăm cu cercetarea fraţilor? Ne doare de multe ori. Am cercetat atâţia fraţi şi atâtea adunări… am căutat cât am putut să le ridicăm, dar pe multe, după ani de zile, tot acolo le-am găsit. Stau în umbră, se înflăcărează puţin în adunare, dar unde-i laşi, tot acolo îi găseşti. E la fel şi în adunările noastre? Numărul nu mai creşte şi mereu auzi plângând: „Frate, vino şi la noi, că uite ce s-a întâmplat iar…”

Cât de mult ne doare lucrul acesta! Sunt atâtea locuri unde ar trebuie să se facă evanghelizare, să se facă cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, că vin atâtea veşti triste: „Frate, vino la noi, că uite ce s-a întâmplat…”

Sfântul Apostol Pavel răspunde unor astfel de oameni: „Voi, care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi nevoie iarăşi de lapte. Aveţi nevoie de cineva care să vă înveţe cele dintâi adevăruri începătoare ale Evangheliei.” Ce-aţi uitat? Un copil se hrăneşte cu lapte! Omul mare se hrăneşte cu bucate tari. El cunoaşte, fraţii mei dragi. Şi cu durere spunem lucrul acesta, în atâtea locuri am întâmpinat greutăţile acestea. Şi e atâta vreme trecută!… Să ştiţi că astfel de adunări împiedică şi înaintarea Evangheliei în suflete. Stinge şi duhul adunării, şi al fraţilor noştri. Nu vedeţi câtă amărăciune? Fraţii noştri dragi, unii mereu fug cu câte o veste tristă la fraţi, să le mai amărască inima, că nu-i destul de amărâtă… Se grăbesc să ducă o veste despre un frate, să ducă o veste rea despre o adunare, despre o familie… Şi-apoi până la sfârşit să-i umple de amărăciune. De ce să amărâm inima fraţilor noştri? Ne pare rău de ei? Dar de ce să amărâm inima Domnului cu astfel de stări? Să ştiţi, fraţii mei şi surorilor: atâta vreme cât se întâmplă astfel de stări între noi, toţi ne avem partea noastră de vină. Eu mă condamn pe mine totdeauna – şi să nu mă lase Domnul ca să nu mă condamn – ori de câte ori aud de o cădere sau de o slăbiciune din vreo adunare. Da, aici e şi partea mea de vină; şi eu sunt vinovat aici. N-am vegheat cât a trebuit! N-am stăruit asupra Cuvântului. Fraţii n-au fost hrăniţi cum trebuia. Fiecare, cei care aveţi copii, vă bucuraţi când vedeţi că au poftă de mâncare, când se dezvoltă, când cresc… vă bucuraţi nespus de mult. Spunea un frate (vi l-am arătat la nuntă) că are şaptesprezece copii şi zicea: „De câte ori, când vin copiii de la şcoală, n-am ce să le pun de mâncare… N-am ce… Copiii se uită pe masă… nu-i nimica… Se uită peste tot… nu-i nimica. Se apucă de lecţii şi de multe ori cu lacrimi în ochi se apucă să înveţe. Seara şi înainte de culcare iar se uită copilaşii pe masă… Tot nimica… nici un fel de mâncare. Se duc şi se culcă. Când am ceva de mâncare, eu nu pot mânca. Mă uit la ei cu câtă dragoste mănâncă şi eu mă satur de pofta cu care mănâncă ei.” Aşa-i părintele!

Oare-n adunările noastre, fraţii noştri dragi, fraţilor lucrători, nu trebuie să fim ca nişte părinţi, să ne bucurăm de dorinţa fraţilor, de foamea fraţilor, de pofta cu care ei ascultă Cuvântul lui Dumnezeu? Am stat de vorbă o dată cu cineva şi am zis aşa: „Fraţilor lucrători, când veniţi la adunare, uitaţi-vă peste adunare. Fiecare faţă spune ceva. Priveşte-l în faţă pe fiecare şi vezi ce-ţi spune faţa lui: ori întristare şi amărăciune, ori bucurie… Ori un zâmbet fericit, ori o stare de amărăciune… Numai atunci poţi să ai linişte, când vezi pe faţa fiecăruia un zâmbet de bucurie, de mulţumire sufletească. Poţi să te pui la masă ca să te hrăneşti când ştii că copilul tău este flămând, e gol, e-n suferinţă? Poţi tu să ai linişte?

Când veniţi la adunare, fraţilor lucrători, puneţi mare preţ pe aceste comori. Aşa spune Domnul: „Cine se atinge de unşii Mei se atinge de lumina ochilor Mei; ei sunt o comoară deosebită pentru Mine”. Deci, fraţilor dragi, o comoară deosebită a Lui, Dumnezeu a încredinţat-o în mâinile frăţiilor voastre. V-a încredinţat această comoară – aveţi datoria s-o păstraţi. Ştiţi că tocmai comoara asta o caută vrăjmaşul să v-o fure? Căutaţi comoara aceasta cu scumpătate. Puneţi-vă pe inimă creşterea duhovnicească a fraţilor.

Cât de mult v-aţi bucurat cu toţii când aţi văzut nunta aceasta minunată! Fraţii lucrători se întreceau în cuvânt. Şi mi-am cerut iertare, pentru că au fost peste cicnizeci de fraţi lucrători şi n-am putut, nu s-a putut să se dea cuvântul la câţiva – ştiu, m-a durut inima, că şi fraţii au vrut să vorbească – dar am vrut întotdeauna şi am rugat: „Fraţilor, înţelegeţi-ne…” Dacă ne-am văzut aşa de rar şi cu toţi fraţii din toate colţurile ţării, am fi vrut ca toţi fraţii să ne vorbească; dar timpul era scurt ca să poată ajunge cu toţii la cuvânt. De aceea, le-am cerut iertare, că nu s-a putut şi nu se poate… Dar am vrut să-i vedem pe cei ce nu i-am văzut niciodată. Din îndepărtata Moldovă, de la Suceava şi Galaţi. Cum să nu dorim să ascultăm astfel de oameni, ca să ne arate şi ei cum se lucrează în Moldova, în părţile lor. Prin cuvintele lor, ei reprezintă Moldova, reprezintă Bucovina sau Nordul Ardealului. Am fi vrut ca în viaţa lor, în felul cum vorbesc ei, în purtarea lor, să vedem felul cum lucrează ei în ogorul Domnului. Ca şi când ne uităm la soare şi ne dăm seama de lumina şi de căldura lui, tot aşa ne uităm şi la fraţi şi-i simţim. Cum spuneam mai înainte: toate celelalte planete nu-şi au lumina lor, ci o primesc de la soare. Şi fraţii aceştia, ei nu-şi au înţelepciunea lor, ci o primesc de la Hristos. Am vrea să vedem cât străluceşte Hristos în ei. Pentru că nu cuvinte măiestrite trebuie într-o adunare. Oricâte cuvinte măiestrite s-ar spune într-o adunare, dacă nu e puterea lui Dumnezeu să întărească cuvântul, n-are rost predica noastră. E o predică plăcută urechii, dar în inimă n-are pătrundere. Am auzit predici atât de frumoase, am văzut lacrimi multe, dar cuvântul nu rodea, pentru că numai o predică ce vine de la inimă aduce rod inimii.

Dragii mei fraţi lucrători, fie-vă milă de sufletele din adunare. Fie-vă milă de timpul care se scurge…

Uite, avem aici tineri care, ca mâine, aşteptăm să fie lucrători viitori… Ce ar putea să înveţe de la noi, cei bătrâni? Ce pildă le dăm noi lor? Oare nu ne va condamna odată Dumnezeu că n-am fost o pildă pentru cei din jurul nostru? Nu vom răspunde în faţa lui Dumnezeu? Şi cum vom sta în casele noastre când ştim că am lăsat în urma noastră o Evanghelie răsturnată? N-am crescut copiii în frica şi în temerea lui Dumnezeu. Ţineţi cont că tinerii noştri sunt foarte înţelepţi acum şi ei pot să vadă… Se vede pe feţele noastre… Se vede pe purtarea noastră… Se vede prin felul cum venim la adunare… Ei citesc în noi ca într-o carte! Atunci de ce să lăsăm urme triste în viaţa lor? De ce să nu avem noi o dragoste curată, o dragoste neprefăcută? Ce ne foloseşte nouă că nu suntem curaţi? Ce am pierdut noi dacă am venit în întregime şi ne-am predat Domnului? Ce binecuvântare este din partea lui Dumnezeu într-o adunare unde ne-am predat lui Dumnezeu şi apoi ne predăm şi adunării! În sufletele noastre şi în purtarea noastră, să citească toţi ceea ce trebuie, pentru creşterea lor duhovnicească.

Lucrarea Domnului, fraţii mei, este o Lucrare măreaţă şi binecuvântată. Lucrarea aceasta a trecut prin clipe grele – şi aş vrea să vorbim despre cei bătrâni care au trăit acele vremuri când Lucrarea aceasta a pornit de la început. M‑am gândit cu drag la fratele Nica: este unul dintre fraţii bătrâni de pe meleagurile acestea. Preţuiţi pe astfel de oameni şi trebuie cu toţii să-i preţuim pe astfel de oameni care au luat de la început calea lui Dumnezeu în Lucrarea lui Dumnezeu, cu greutăţile prin care a trecut ea. S-au ridicat în Lucrarea aceasta, credeţi-ne… Mi-aduc aminte – şi fratele Opriş ştie, şi fratele Bihoi ştie, că sunt mai vechi în Lucrare – că eram şi noi copii când ne-am întors la Domnul. Atâţia s-au perindat prin această Lucrare… Atâţia au venit în Lucrare, dar unii aşa s-au dus, cum se duce bruma când se arată soarele: bruma se topeşte şi dispare. Unde nu este dragoste curată, trăieşte un timp, dar când apare soarele, dispare…

Unde sunt păcate ascunse, acolo – fraţii mei dragi – mai curând sau mai târziu, fie că se vor zdrobi păcatele acestora, căci Dumnezeu nu le va îngădui multă vreme, fie că nu mai progresează lucrul lui Dumnezeu. Şi, cum am mai spus, sunt şi adunări pline de durere şi de amărăciune.

Nu uitaţi că adunările acestea desăvârşesc sfinţii. Aici cresc sufletele, aici creşte credinţa. Pentru că Apostolul Pavel spune: „Credinţa vine în urma celor auzite!” Noi citim Biblia şi acasă, dar nu e niciodată ca în adunare şi n-o putem înţelege ca în adunare, pentru că aici este Duhul lui Dumnezeu. Fraţii care mărturisesc Cuvântul sunt susţinuţi de rugăciunea fraţilor din ţara întreagă.

Am plecat azi-noapte de la Sălaşul de Jos şi i-am rugat din toată inima pe fraţi să se roage pentru noi. Să se roage pentru drumul pe care îl avem de făcut, pentru că nu eram trimişi şi de firea pământească… şi de multe ori trebuie să plecăm şi noi obosiţi pe drumuri. De multe ori trebuie să plecăm împovăraţi la drum, dar trebuie să plecăm, Dumnezeu ne trimite şi trebuie să plecăm, cu toate riscurile care ne apasă în tot momentul. Am plecat cu încrederea în rugăciunea celor mulţi. Să aducem un alin sufletelor care Îl iubesc pe Dumnezeu, să le întindem o mână de ajutor, să-i aducem la Domnul cum alţii l-au adus pe orbul acesta. Nişte oameni l-au adus la Domnul. Dorim să vă aducem la Domnul, fraţii mei, cum ne-au adus şi pe noi alţii. Dorim să simţiţi mâna Lui vindecătoare. Noi nu putem face mai mult decât atât: să vă aducem la Domnul. El vă va pune Mâna pe ochi… El vă va scoate afară din lume… Noi nu vă putem scoate din lume, dar putem să vă aducem până la Domnul. Şi aceasta depinde de starea fiecăruia dintre frăţiile voastre. Noi mai mult nu vă putem face, aceasta este slujba pe care am primit-o: să vă ducem la Hristos… Cum ne-au dus şi pe noi înaintaşii noştri – şi le suntem recunoscători.

Când ne gândim acum la Părintele Iosif… rupem cu dragoste o floare de pe mormântul acela scump sub care se găseşte marele om al lui Dumnezeu care ne‑a adus pe noi la lumină, la cunoştinţa Domnului. Cu câtă dragoste mergem la mormântul lui şi cu câtă dragoste ne aducem aminte cât de scump l-au costat jertfele acestea! Fraţii ne-au dus la Domnul de mână sau pe braţele lor şi am primit din partea Domnului tot ceea ce avem astăzi.

Fraţilor iubiţi, puneţi mare preţ pe adunările acestea. Arată Cuvântul lui Dumnezeu că „dacă va strica cineva templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va strica pe el”. E un cuvânt atât de greu, mai greu decât cerul şi pământul. Voi sunteţi Biserica Dumnezeului Celui Viu; şi dacă strică cineva Biserica aceasta, îl va strica şi Dumnezeu pe el. Atunci noi mai putem intra cu o dragoste prefăcută în adunare? Mai putem avea păcate ascunse în inima noastră? Mai putem să mărturisim Cuvântul, când ştim că n-avem nimic de-a face cu Hristos? Şi în altă parte: „Cine face pe unul din aceşti micuţi să păcătuiască, mai bine să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare”.

Deci, fraţii mei, să nu fim sminteală pentru nimeni în adunările noastre. Zice Sfântul Pavel: „N-am fost sminteală nici pentru greci, nici pentru iudei, nici pentru Biserica lui Dumnezeu. N-am avut nimic nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului, nici împotriva Bisericii lui Dumnezeu”. Tu ai curăţia şi nevinovăţia asta? El poate să ne facă pe toţi aşa şi să-L rugăm să ne facă pe toţi. Aşa să poată lucra Dumnezeu cu noi, cu Mâna Sa în viaţa noastră.

Fraţii mei dragi, ora e destul de înaintată; noi am dori ca să rămânem cât mai mult, dar noi n-am venit ca să dormim aici. Ştiam că am plecat la drum şi L-am rugat pe Domnul: „Doamne, foloseşte-ne unde ai Tu nevoie de noi şi cât e ne­voie”. N-am căutat să ştim dacă drumurile acestea costă privegheri, costă lacrimi, costă dureri şi atâtea strângeri de inimă, ci am plecat în Numele lui Dumnezeu.

Şi i-am rugat pretutindeni pe unde am fost pe fraţii lucrători să ne însoţească cu rugăciunile lor, că de ei depinde de multe ori bunul mers al adunării, în măsura în care ei pot să pregătească sufletele pentru primirea lui Hristos, pentru primirea Duhului Sfânt şi pentru păstrarea curăţiei duhovniceşti în adunarea lui Dumnezeu. Să ştiţi, fraţilor, că sunteţi o comoară pentru Domnul. Şi facă Domnul să ne simţim şi noi la vârsta bărbăţiei lui Hristos. Să nu trecem cu vederea uşor pe un om care trăieşte în unele păcate de neîngăduit!

Fraţii mei dragi, când are omul nevoie de ajutor? Când merge pe picioare sau când cade? Să n-aşteptăm fraţii să cadă! Să-i pregătim înainte de a cădea. Pentru că, dacă-i hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu şi vedem în ei o viaţă din Dumnezeu, atunci nu vor cădea. Dar să nu ne obişnuim cu vechiul cântec al altora, când un om a căzut şi e de lepădat şi îl scoţi afară. Nici Mântuitorul n-a procedat altfel. El a venit să mântuiască ce era pierdut. El a căutat pe oamenii pierduţi, dar nu pe cei care au cunoscut odată Cuvântul şi apoi au căzut. Pe aceştia nu i-a mai căutat. Căci dacă am păcătuit după ce am cunoscut, după ce am primit deplina cunoştinţă a adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcat. Căci pe aceştia nu-i iartă Domnul; şi chiar dacă fraţii caută să-i aducă în adunare, sunt o povară pentru adunare. Repet din nou: ei sunt o „proteză” în Corpul lui Hristos. Biserica n-are nevoie de proteze. Corpul lui Hristos n-are nevoie de proteze, ci are nevoie de mădulare vii, de mădulare naturale, de care să se poată folosi oricând este nevoie. Pe care Dumnezeu să Se poată baza şi să Se poată încrede în ei. Fratele Nica şi fratele Ghiţă sunt nişte fraţi de nădejde în Ezeriş şi în părţile acestea ale Banatului. Priviţi-le viaţa şi roadele lor, căci după acestea se pot cunoaşte adevăraţii credincioşi. De aceea cuvântul lor să fie totdeauna cu har, dres cu sare. Să fie judecat şi luminat de Duhul lui Dumnezeu. Tot aşa trebuie să se spună şi despre cei care lucrează împreună cu Dumnezeu, cum s-a spus despre Domnul Iisus: „El le vorbea ca unul care avea putere”. Aşa a vorbit Hristos şi aşa a făgăduit Apostolilor: „Să nu plecaţi din Ierusalim până ce nu vă vedeţi îmbrăca cu putere de sus”.

Iudeii L-au întrebat mereu: „De unde ai luat Tu puterea aceasta?”. L-au întrebat pe Domnul, pentru că totuşi, chiar dacă nu voiau să creadă în El, tot vedeau o putere deosebită. „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta!”.

Tu, fratele meu şi sora mea, care îţi place să te lauzi, la tine ce fel de putere se poate vedea? Puterea pe care o avea şi Domnul şi care uimea mulţimile sau puterea firii pământeşti, a îmbătării că ai fost şi tu odată cineva?…

Această putere trebuie să se vadă în fiecare mădular. După cum fiecare mădular, mână sau picior, are o putere pe care noi nu o vedem, dar simţim acea putere în mişcare. După cum vântului care bate nu i se vede culoarea, dar vedem pomii mişcându-se şi îndoindu-se şi după asta ne dăm seama că afară bate vântul. Când vom vedea într-o adunare mişcându-se sufletele, îndoindu-se şi zbătându-se în lanţurile vrăjmaşului, ne dăm seama că începe să lucreze Dumnezeu, bate vântul, Vântul cel Ceresc, Vântul Duhului Sfânt, care face întâi trezirea. Nu mai lasă pe nimeni să doarmă în somnul păcatului, căci vine înnoirea, schimbarea, vine Soarele-Hristos, Care umple sufletele de dragostea lui Hristos, de ascultarea Voii lui Dumnezeu. Acolo-i creştere! Ca brazii care cresc pe vârful munţilor, unde nu se găseşte pământ să-şi înfigă rădăcinile, ci cresc în crăpăturile stâncilor… Fac cumva şi tot îşi înfig rădăcinile în crăpăturile stâncilor. Din ce se mişcă vântul mai puternic, îşi înfig rădăcinile mai adânc în stâncă, pe vârful de stâncă, şi rămân neclintiţi acolo sus, deasupra tuturor… şi nu-i mai atacă nici furtunile păgâne, pentru că ei au rădăcini adânc înfipte…

Aşa suntem şi noi în Hristos – sau aşa ar trebui să fim! Bradul şi-a înfipt rădăcinile în stâncă! Noi să ne înfigem rădăcinile noastre tot mai adânc în Stânca noastră, Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeu, Care ne-a chemat şi pe noi în Lucrarea aceasta peste care au venit furtuni pe care unii le-au gustat din plin. Dar binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru că pe aceste suflete le vedem astăzi mai înrădăcinate şi mai statornice… Au devenit suflete mai iubitoare de Dumnezeu şi care nu se mai tem de furtunile care vor veni pe lume, pentru că ei sunt înrădăcinaţi în Hristos. Aici trebuie să ajungem cu toţii!

Noi nu vom fi scutiţi de furtuni, fraţii mei dragi, dar L-am rugat pe Dumnezeu şi Îl rugăm întotdeauna să ne întărească în mijlocul tuturora, să le putem răbda şi suporta fără cârtire şi cu smerenie. Aşa cum a spus Moise odinioară pentru poporul răzvrătit: „Doamne nu-i şterge din Cartea Ta, mai bine şterge-mă pe mine din Cartea Ta, dar iartă poporul Tău”. A fost dragostea dintre păstor şi turmă. Dintre conducător şi cei conduşi! Aceasta-i dragostea noastră pentru Lucrarea aceasta. Am cerut în atâtea rânduri Domnului: „Doamne, scuteşte-i pe fraţi de lucrul acesta, mai bine loveşte-ne pe noi! Mai bine pune-ne pe noi în faţa furtunii. Mai bine închide-ne pe noi în cuptorul acesta, numai scuteşte, Doamne, poporul Tău, adunarea aceasta. Că sunt suflete slăbuţe, sunt suflete care n-au crescut. Sunt suflete care acuma cresc; e un tineret încă slab, viitorul de mâine acuma se pregăteşte. Prin tinerii voştri, viitorul acuma se dezvoltă.”

Dumnezeu să-i binecuvânteze pe aceşti tineri, ca de acum, de tineri, să îmbrăţişeze Stânca-Hristos; pentru ca atunci când vor veni furtunile de mâine sau alte necazuri, ei să fie gata să le sufere cu răbdare.

Fraţi tineri, nu veţi fi scutiţi nici voi de furtuni. Vor veni furtuni când mai mari, când mai mici, dar cu siguranţă că vor veni peste fiecare din voi. Numai aşa veţi putea sta şi rezista, dacă vă veţi înrădăcina adânc în Stânca-Hristos. Aceasta e ţinta şi propovăduirea pe care ne-am silit totdeauna din partea Domnului să v-o putem spune. Căci nu vrem să ridicăm alt nume în adunare… Nu vrem să ridicăm alt nume, decât pe Iisus cel Răstignit. Nu vrem să ştim nimic între voi – ne spune Sfântul Pavel – decât pe Iisus cel Răstignit.

Nu v-am pus altă ţintă şi nu vă punem niciodată.

E Lucrarea cea născută în Biserica aceasta, Lucrare născută de Dumnezeu – şi aici vom rămâne. Noi nu predicăm în adunările noastre, cum ne comandă alţii, noi nu predicăm crucea goală. Noi dăm dovadă despre Cruce şi preţuim Crucea ca pe un altar pe care a fost jertfit Fiul lui Dumnezeu. Dăm dovadă şi purtăm Crucea. N-am vorbit niciodată de formele Bisericii noastre pe care le practicăm, dar în mijlocul tuturor acestora vrem să ridicăm Chipul Domnului Iisus, ca toţi să privească spre El şi să ajungă la starea de om mare, asemenea plinătăţii Chipului Său. Aceasta este ţinta gândurilor noastre; pentru aceasta am venit, pentru aceasta ne-a trimis Dumnezeu. Şi să-L rugăm pe Domnul ca, în puţinii ani ce-i mai avem de trăit, să nu mai avem nici o altă nădejde pe pământ, ci să dorim numai ca pe fraţii noştri şi pe surorile noastre să le putem aduce la Hristos. Să putem închide ochii noştri liniştiţi că ne-am făcut datoria şi slujba ne-am împlinit-o. Dar până atunci…

Să putem vorbi şi de dincolo de mormânt. Să vă putem vorbi când veţi veni la mormintele noastre, să vă putem vorbi de dincolo de mormânt de aceeaşi nădejde şi ţintă de care v-am vorbit în viaţă. De aceeaşi mântuire care se dă prin Sângele Domnului Hristos. Am vrea să nu mai schimbăm vreodată felul nostru de vorbire, felul de gândire sau felul de lucrare. Să nu ne lase Domnul niciodată, oricâte piedici ar veni în calea noastră. Dar să nu putem niciodată fi în stare, în mijlocul adunării, să vestim un alt Iisus şi o altă Evanghelie. Am făcut un legământ cu Dumnezeu şi în această Lucrare vom rămâne până la moarte. Vom sluji din toate puterile noastre Acest Nume Slăvit al lui Dumnezeu, vom căuta să întărim pe fraţii noştri – şi aveţi încredere, fraţii mei dragi, nu în noi, ci în Dumnezeu. Aveţi încredere că ne-am predat cu totul lui Dumnezeu. Şi dorim totdeauna să vestim Evanghelia curată.

Ori de câte ori veţi vedea o slăbiciune în viaţa noastră, vă rugăm să ne spuneţi, vă rugăm cu toată tăria. Poate că vom fi – şi suntem – greşiţi, pentru că mai greşim în multe feluri, dar vă rugăm, ajutaţi-ne şi cu rugăciunile frăţiilor voastre. Sunt observaţii pe care trebuie să ni le faceţi, iar noi vă suntem recunoscători dacă ni le faceţi. Dacă observaţi ceva necuviincios în adunare, dacă a fost ceva nepotrivit în cuvântul pe care l-am vestit… Dacă aţi simţit că Duhul nu a putut lucra şi în noi, şi în voi asemenea, faceţi-ne binele acesta şi spuneţi-ne. Sub orice formă – Domnul să vă lumineze – dar veniţi-ne în ajutor, dacă suntem mădulare unii altora.

Nu dorim, fraţii mei, să schimbăm Evanghelia, pentru nimic în lume. Şi am dori mai bine să murim, decât să venim cu o altă Evanghelie, să vă spunem alte învăţături. Atunci am vrea mai bine să ne ia Domnul viaţa în orice clipă. Să nu fim o piedică în calea Lucrării lui Dumnezeu! Să nu ajungem în nici un fel o frână în înaintarea Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos. Nu vrem, nu vrem să stricăm Lucrarea Domnului. Mai bine ia-ne, Doamne, din calea Evangheliei Tale. Şi ridică pe alţii, mai plini de râvnă şi mai plini de dragoste pentru Lucrarea Ta sfântă şi măreaţă. Că aici e vorba de mântuire, fraţii mei. E vorba de valori pe care le-a răscumpărat Hristos pe Crucea Golgotei, prin scump Sângele Lui. De aceea, vă rugăm pe toţi să fiţi apţi pentru adunarea în care Dumnezeu v-a ridicat şi v-a ajutat să ajungeţi şi voi. Şi vă rugăm din toată inima, pentru că truda noastră a fost lungă până am făcut drumul acesta şi am venit aici din nou, am venit să ne mai bucurăm aici; însă am venit şi cu un îndemn din partea Domnului şi parcă a fost Mâna lui Dumnezeu care ne-a trimis aici.

Sunt răni de vindecat… Sprijiniţi-ne cu rugăciunea, ca să putem vindeca aceste răni, să putem aduce aceste suflete la Hristos, ca să plece de la El vindecate. Sprijiniţi-ne! Am fost aici să vă ajutăm, fraţilor lucrători. Am fost trimişi de Domnul şi ne va trimite şi în altă parte. Sprijiniţi-ne! Avem gânduri curate faţă de Lucrarea lui Dumnezeu. Am vrea să ducem şi acolo unde vom mai ajunge veşti bune. Să avem toţi grijă unul de celălalt în parte. Să ne putem ajuta unul pe altul, să ne putem supraveghea; nu critica, ci ajuta. Când vedeţi vreo greşeală la altul, rugaţi-vă pentru el; spuneţi-l fraţilor de nădejde şi rugaţi-vă împreună. Aşa ne învaţă pe noi Biblia! Ajutaţi-l să se ridice, nu-l împingeţi în prăpastie. E uşor să împingi pe cineva, dar e greu să-l aduci din nou la starea în care a fost înainte.

Domnul Dumnezeu să ne binecuvânteze pe noi toţi şi să ne sfinţească – şi pe frăţiile voastre, şi pe noi –, ca să simţim ceea ce a zis Sfântul Pavel din închisoarea de la Roma: „Fraţii mei, deşi sunt departe de voi cu trupul, dar cu duhul sunt în mijlocul vostru şi privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte în mijlocul vostru”.

Facă Domnul Iisus ca acei care sunt departe de noi, prin Duhul Sfânt, să se găsească mereu în mijlocul nostru, să privească la buna rânduială care domneşte în adunările noastre şi în Biserica Domnului.

Noi am venit numai să vă cercetăm, dar am vrea ca acum, la plecare, să lăsăm în urmă pace, linişte şi bucurie. Şi acum când plecăm de aici, şi mâine, vă rugăm, rugaţi-vă ca Dumnezeu să binecuvânteze gândul frumos pe care L-a avut când ne-a trimis aici în mijlocul frăţiilor voastre. Am venit pentru cauza lui Dumnezeu, pentru nici un interes pământesc. Am venit aici nu să dormim, nu să mâncăm, nu să ne odihnim, nu să arătăm cine suntem… ci să-L arătăm pe Hristos, iar noi să rămânem în umbră.

Pe Hristos să-L vedeţi, nu pe noi. Am învăţat lecţia aceasta din Biblie: când Petru şi Ioan au făcut o vindecare la templu, ei au zis: „De ce vă uitaţi la noi, fraţilor, doar nu prin noi, prin puterea noastră, s-a făcut minunea aceasta, ci prin Iisus, pe Care voi L-aţi răstignit.”

Prin numele Lui s-a făcut şi această minune! Fraţii mei, noi nu atragem pe nimeni. Hristos este Cel care S-a crucificat pentru toţi pe Cruce. Dacă El are nevoie de noi, ne poate trimite, căci am zis: „Doamne, dacă ne găseşti vrednici pentru lucrul acesta, trimite-ne oriunde ar fi, în orice parte”. Şi dacă Dumnezeu ne-a trimis aici, am vrea să fim sprijiniţi şi de rugăciunile frăţiilor voastre.

Acum plecăm de aici, pentru că Lucrarea Sa este o Lucrare uriaşă, sunt sute de mii de oameni, sunt sute de mii şi mii de mii de tineri care s-au înrolat în această Lucrare ca să-L slujească pe Dumnezeu. Şi, ca semn al bătăliilor, sunt şi răniţi în lupte, sunt şi morţi, sunt şi dispăruţi. Noi trebuie să salvăm ceea ce se mai poate salva din toate. Aceasta este misiunea pe care am primit-o şi fraţii stau gata de bătălie, să mai salvăm ceea ce se mai poate salva dintre cei răniţi sau care sunt în spitalele sufleteşti. Pentru că puterea întunericului şi-a concentrat toate forţele asupra acestei sfinte Lucrări. Toţi duşmanii lui Dumnezeu s-au îndreptat împotriva acestei Lucrări, însă, cum s-a cântat cântarea aceea: „Nu te teme, nu te teme, / pentru tine dau popoare-ntregi, / tu ai preţ nespus în ochii Mei…” aşa sunt oamenii, copiii lui Dumnezeu! Mai ales când hotărâţi au venit în lupta aceasta pentru cauza slăvită a lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne binecuvânteze şi să ne sfinţească, fraţii mei, şi trupurile, şi duhurile, şi sufletele noastre, ca să fim găsiţi întregi până în ziua venirii Domnului. Amin!

Slăvit să fie Domnul!