Între nişte credincioşi s-a stârnit odată o lungă stare de vorbă despre cel mai greu şi mai fioros lucru din lume – şi anume păcatul. Cu groază vorbeau între ei despre acest înveninat bold al morţii şi unealtă a diavolului, cu care de la început şarpele-diavol şi moartea i-au otrăvit pe oameni, au uneltit contra Creatorului Înţelept, au căutat să transforme în rău tot ce Domnul Dumnezeu a căutat şi a făcut să fie bun, frumos şi fericit.
– Şi acum spuneţi, zise unul, care este cel mai greu şi mai vinovat păcat dintre toate păcatele? Desigur că toate sunt grele, dar trebuie să fie unul cel mai greu.
– Este hula împotriva Duhului Sfânt, răspunse altul. Cu toţii ştim Cuvântul Mântuitorului care spune: Dar hula împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertată niciodată.
– De ce hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată niciodată?
– Pentru că omul, prin aceasta, a făcut cele trei stări ale păcatului împotriva Duhului Sfânt, după cum este scris: întâi întristarea Duhului (Ef 4, 30); apoi stingerea Duhului (I Tes 5, 19); şi apoi batjocorirea Duhului (Evr 10, 29). Aceste trei stări ale păcatului vin, de obicei, una după alta, agravând tot mai greu boala sufletului care păcătuieşte astfel, până ce ajunge la pierderea totală.
– Şi, din starea aceasta de pierdere, nu mai poate fi apoi nici o salvare?
– Nu!
– De ce? Doar scrie Biblia că Dumnezeu este nespus de bun şi de milostiv.
– Pentru că lucrarea Duhului Sfânt este cea din urmă care împlineşte Taina Mântuirii. Lucrarea cea dintâi a fost lucrarea lui Dumnezeu-Tatăl, Care a pregătit planul mântuirii, Care a înştiinţat despre această mântuire, Care a trimis în lume pe Fiul Său, pentru a o aduce. Lucrarea cea de a doua a făcut-o Dumnezeu-Fiul – Domnul nostru Iisus Hristos – Care a adus mântuirea pentru toţi, prin Jertfa Crucii Sale. Iar lucrarea cea din urmă a făcut-o şi o face Dumnezeu-Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, Care, prin pogorârea Sa în lume, a întemeiat Biserica cea Vie – Trupul lui Hristos. El face naşterea din nou, prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică prin Hristos. Această naştere din nou este înfierea din Dumnezeu. El ne călăuzeşte şi ne păstrează curăţia şi puterea în lupta cu păcatul şi pentru biruinţa credinţei, după cum ne-a promis Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Vă voi trimite pe Duhul Sfânt”; „Când va veni, El vă va descoperi (…)”; „Mă va proslăvi pe Mine şi vă va călăuzi în tot adevărul”. Deci după lucrarea Duhului Sfânt, nemaifiind o altă lucrare mântuitoare – pentru că nu mai există o altă Persoană a Dumnezeirii Care să o facă, după cum Duhul o face cu cele dinainte –, iată că păcatul împotriva Duhului Sfânt rămâne neiertat, fiindcă nu are cine să-l mai ierte.
Se înţelege deci de ce sufletul care Îl batjocoreşte şi-L leapădă pe Duhul Sfânt şi Îl pierde nu mai are nici o izbăvire, niciodată.
– Vai, ce mare şi veşnică nenorocire este aceasta!
– Da! Şi este cu atât mai mare cu cât acest păcat nu-l fac păcătoşii lumeşti, adică cei care nu L-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu şi mântuirea Lui, nici n-au trecut prin taina naşterii din nou, care este Pocăinţa – convertirea, transformarea înnoitoare a vieţii prin Duhul Sfânt. Aceste daruri cereşti se capătă numai de către cei care se predau Domnului, care fac legământ puternic şi personal cu Hristos. Această mântuire, pregătită de Tatăl şi adusă de Fiul, este descoperită de Duhul Sfânt. Deci, după Lucrarea Duhului, nemaifiind altă Lucrare, acela care o respinge ori o pierde pe aceasta pierdut rămâne şi el pe totdeauna. Chiar dacă este o iertare veşnică la Tatăl şi o răscumpărare veşnică la Fiul, nu mai are cine să-l aducă la acestea, căci el a respins pe Singurul Care face această Lucrare – pe Duhul Sfânt.
– Care pot fi păcatele împotriva Duhului?
– Cel puţin patru.
– Care este primul?
– Păcatul murdar care este desfrânarea duhovnicească. Acest păcat îl face acela care a primit o dată, prin Duhul Adevărului, învăţătura şi credinţa mântuitoare şi a pus legământ că o va ţine cu statornicie neclintită în dragoste faţă de Hristos până la moarte. Ca o logodire cu Hristos pe totdeauna. Dar, printr-o ispită a unui duh străin, se lasă amăgit, îşi calcă legământul dintâi, îşi schimbă învăţătura şi îşi leapădă credinţa. Aceasta este preacurvie duhovnicească şi este păcatul cel murdar, după cum este scris: dacă vine cineva şi vă aduce un alt duh, un alt Iisus, o altă evanghelie – cum îl îngăduiţi de repede!… (II Cor 11, 4). Căci cine îi zice: «Bun-ve¬nit!» se face părtaş faptelor lui rele (II In 11). Păcatul acesta este mai vinovat decât cel al preacurviei într-o căsnicie trupească. Fiindcă o căsnicie trupească cu un soţ trupesc ţine doar o vreme în viaţa asta trecătoare. Dar o unire cu Hristos este pe veşnicie, de aceea şi păcătuirea împotriva acestei uniri este un păcat veşnic.
– Dar cel de-al doilea păcat care este?
– Păcatul obraznic al dezbinării din Lucrarea Duhului Sfânt. Acest păcat îl face acela care, venind într-o lucrare duhovnicească, nu-şi ţine învăţătura credinţei dintâi, ci şi-o schimbă, apoi lucrează cu obrăznicie să-i facă şi pe alţii din această lucrare să-şi schimbe învăţătura şi credinţa, făcând astfel partide, certuri şi tulburări neîntrerupte în familia sa duhovnicească, unde mai întâi era pace, armonie şi unitate. Acest duh nu se linişteşte, până ce nimiceşte acolo lucrarea frumoasă şi frăţească pe care o făcuse Duhul Sfânt. Cu tot felul de vorbiri amăgitoare şi false, el răstălmăceşte Cuvântul Adevărului, până când reuşeşte să nimicească sfânta lucrare a lui Dumnezeu. Tot aşa îl va nimici şi Dumnezeu pe el.
– Dar al treilea păcat care ar putea fi?
– Păcatul ruşinos al fricosului. Acest păcat împotriva Duhului Sfânt îl face acela care, în faţa unei ameninţări, este gata să se lepede de credinţa sa, de fraţii săi, de părinţii săi şi de Dumnezeul său. Acesta ajunge un trădător al lui Hristos, un vânzător de fraţi, un slujitor al diavolului. Pentru a se scoate pe el, este gata să bage pe oricine în foc. Şi nu-i pasă că vinde pe oricine, numai ca să se răscumpere pe sine de la orice necaz. Acest fel de netrebnic a făcut mult rău Lucrării lui Hristos şi a dat la moarte sau la chinuri pe mulţi nevinovaţi. El va avea şi pe pământ, şi sub pământ plata şi osânda lui Iuda, vânzătorul lui Hristos şi al fraţilor săi.
– Dar al patrulea păcat? Care este?
– Păcatul cel viclean, leneş şi nepăsător al celui care ştie să facă binele şi poate să-l facă, dar nu-l face.
– Cum adică?
Să vă spun o întâmplare, două, trei, pentru a putea înţelege mai bine, deşi, de fapt, din tot cuvântul Judecăţii din Urmă se poate înţelege limpede şi fără nici o greutate că acesta este marele păcat, pentru care vor fi osândiţi mulţi credincioşi.

Eram anul trecut internat într-un spital. Lângă mine, pe patul vecin, a fost adus un om cu care, ca în astfel de cazuri, am intrat îndată în vorbă, întrebându-l de unde este şi cu ce suferă. Mi-a spus de unde este, cum îl cheamă, iar mai departe îmi zise: „Eu am fost un credincios în Domnul Iisus. Am cunoscut Cuvântul Sfânt, am primit credinţa şi m-am predat Domnului cu legământ fierbinte să-L iubesc, să-L ascult şi să-L slujesc cu toată fiinţa mea, cu toate darurile şi avuţia mea, până la moarte. Dar eu am minţit pe Dumnezeul meu, căci inima mea nu s-a predat în întregime Lui, de la început. Undeva, într-un colţ al inimii, mai rămăsese o părticică din iubirea lumii, din lăcomia şi zgârcenia pământească, din plăcerile şi gâdilările firii vechi. Boala de care sufăr acum nu este atât de mult a trupului, cât este a sufletului meu.
A început acum cam trei ani, deci la zece ani după ce mă întorsesem la Dumnezeu şi predicam Cuvântul Domnului Iisus. Păcatul de care spun că nu-l scosesem deplin din inima mea era acolo de la început, dar el a izbucnit mai puternic după una, două, trei întâmplări din aceşti trei ani – şi anume:
Prima întâmplare: Eram într-o farmacie, să cumpăr nişte medicamente pentru mama mea care se afla greu bolnavă. Aşteptam la ghişeul cu calcularea reţetelor, să-mi facă socoteala şi să plătesc. Chiar înaintea mea era o femeie care, după îmbrăcămintea ei, se vedea bine că este săracă, iar după graba şi după faţa ei îndurerată şi nerăbdătoare, se vedea că avea o mare întristare în inima şi în familia ei… Când ajunse la ghişeu, o rugă pe cea care făcea socoteala pe reţeta ei – şi care nu se grăbea deloc, ci vorbea mereu cu o colegă a ei:
– Vă rog, doamnă, vă rog foarte mult, faceţi mai repede socoteala, fiindcă tare mă grăbesc! Am pe cineva acasă în primejdie de moarte şi aş vrea să ajung cât mai repede cu medicamentul! Poate scapă!…
– Dacă este să moară, tot nu-l scapi matale, îi răspunse obraznic farmacista, supărată că o deranjase din discuţia ei. Apoi smuci din mâna ei reţeta, încheie socoteala şi răspunse răstit: Plăteşti 200 de lei!
– Doamnă farmacistă, izbucni în plâns biata femeie, vă rog foarte mult să-mi faceţi numai pe jumătate, fiindcă nu am bani de-ajuns!
– Da’ ce crezi dumneata, că eşti aici la piaţa de zarzavaturi, să târguieşti castraveţi? Ai bani, bine! N-ai… Altul!…
Şi îi aruncă reţeta care căzu ca o frunză jos.
Biata femeie, zdrobită ca de o lovitură de ciomag în cap, se aplecă plângând de durere şi de ruşine, culese tremurând de pe jos reţeta aruncată şi ieşi, împleticindu-se, pe uşă afară, în strada plină de lume.
Eu, cum spuneam, eram imediat înapoia ei şi am văzut şi auzit totul. Eram credincios de zece ani. Ştiam Cuvântul Dom¬nului că cine are bunurile lumii acesteia să facă parte din ele şi celui care nu are. Ştiam că cine poate să facă binele şi nu-l face săvârşeşte un păcat. Ştiam şi că aveam în buzunar multe mii de lei, iar acasă aveam şi mai multe. Şi totuşi nu ştiu ce putere rea mi-a închis inima şi nu m-a lăsat să zic: „Fă-i, doamnă, reţeta, că plătesc eu!” Şi să bag mâna în buzunar, să scot banii şi să-i plătesc. Puteam să plătesc nu ştiu câte reţete de astea… Şi totuşi n-am plătit una.
Când totuşi m-am trezit din nebunia mea şi am ieşit în stradă, s-o caut pe femeia nenorocită, n-am mai văzut-o. Strada era plină cu tot felul de oameni, iar ea, nu mai ştiam încotro plecase. Îndată mi s-a trezit conştiinţa îngrozită şi mi am adus aminte de toate versetele Cuvântului Sfânt care mă condamnau pentru fapta mea… Şi nu auzeam decât cuvintele: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!”
Şi săptămâni de zile m-au chinuit aceste mustrări. Dar, nu după multă vreme, s-a întâmplat şi alta:
Era o duminică din vremea Postului Mare. Mersesem la biserică şi apoi la adunare, ca de obicei. M-am ridicat să vorbesc la adunare despre cele trei îndatoriri ale noastre în vremea postului: despre înfrânare, despre rugăciune şi despre binefacere. Că în vremea postului nu-i de-ajuns să-ţi chinuieşti stomacul cu înfrânare de la mâncare, ci trebuie şi ochii, şi gândul, şi mâinile de la tot ce este necurat. Apoi rugăciunea fierbinte, dar aceasta trebuie neapărat însoţită de binefacere faţă de cei lipsiţi. „Cine are două pâini, zice Domnul, să dea una celui care nu are”… Şi cine are două costume de haine, ziceam eu, trebuie să facă la fel…
Soţia mea credincioasă era de data asta şi ea acolo cu mine la adunare şi se bucura auzind ce frumos vorbeam eu adunării şi ce largă inimă spuneam eu că trebuie să avem faţă de semenii noştri. Asta era duminică după-masă.
Luni dimineaţa, pe când eu eram la serviciu, a venit în casa noastră unul dintre cei mai smeriţi şi mai sinceri fraţi ai noştri, care are o familie foarte grea şi, din cauza asta, duce foarte multe lipsuri. Trebuind să îmbrace mulţi copii, el nu avea, de ani de zile, decât un singur costum de haine, cu care îl vedeai şi peste săptămână la lucru, şi duminica la biserică şi la adunare…
Îndată ce l-a văzut nevastă-mea intrând în casă, şi-a adus aminte de predica mea de ieri cu cele două costume de haine. Într-adevăr, eu aveam în casă două costume noi: unul negru, iar altul gri. Şi femeia s-a dus îndată, a luat costumul meu cel gri, a venit şi l-a dat fratelui sărac, zicând: Ai auzit ieri, la adunare, ce frumos a vorbit soţul meu despre binefacere!? El are două costume. Te rog, ia acum unul, din partea lui, în Numele Domnului – şi poartă-l sănătos! Fratele a mulţumit Domnului şi celui care i l-a dăruit, plecând bucuros.
A doua zi după asta, trebuind să mă duc după nişte treburi la o instituţie, i-am cerut soţiei să-mi aducă să îmbrac costumul meu gri. Ea s-a dus, dar mi l-a adus pe cel negru. Eu i-am zis cam supărat:
– Pe cel gri ţi l-am cerut să mi-l aduci!
– Nu mai ai costumul gri, mi-a răspuns ea.
– Cum, i-am zis eu, nu-l mai am?
– Pentru că l-am dat fratelui Ştefan. Ieri a venit la noi şi, ştii că el nu are nici un costum nou… i l-am dat lui.
– Dar cum ai îndrăznit să i-l dai fără să mă întrebi pe mine?
– Păi n-ai predicat tu aşa de frumos duminică la adunare că cine are două costume de haine să dea unul celui ce nu are?
– Da, am predicat aşa, i-am zis eu, dar asta era pentru alţii, nu pentru noi…
– Pentru alţii!? mi-a răspuns ea plângând. Atunci şi Împărăţia lui Dumnezeu va fi tot pentru alţii, şi nu pentru noi…
Şi a ieşit afară, ştergându-şi cu şorţul faţa plină de lacrimi. Am rămas în casă ca lovit de un trăsnet. Mi-a fost, dintr-o dată, atât de ruşine de mine, încât nu mă mai simţeam decât o creatură josnică, o târâtoare murdară la picioarele Domnului. O vietate care nu mai era vrednică de nici o preţuire, nici în faţa lui Dumnezeu, nici în faţa oamenilor. Şi starea mea s-a înrăutăţit cu mult mai mult decât înainte, când cu farmacia.
După toate acestea, a venit sărbătoarea Naşterii Domnului. La această sărbătoare am avut, din nou, o altă nefericită întâmplare, cu un orb şi un copilaş bolnav care veniseră până la poarta mea, chiar în seara de Ajun, cerându-mi adăpost peste noapte. Soţia mea nu era acasă. Iar eu, dorind să scap cât mai repede, i-am trimis în altă parte, grăbindu-i să plece înainte de a veni ea. Soţia primea totdeauna astfel de oameni, deşi ştia că mie nu-mi convine să-i văd atingându-se de lucrurile din casa mea. Au plecat. Era o iarnă foarte grea. În dimineaţa următoare, aceşti nenorociţi au fost aflaţi morţi de frig, căzuţi în zăpadă şi acoperiţi de viscol.

Aceasta m-a prăbuşit de tot. Am simţit că înnebunesc. Noaptea visam numai grozăvii şi mă trezeam ţipând de cele mai fioroase vedenii. Mi se părea că văd numai Tronul Marelui Judecător şi faţa Lui aspră şi mustrătoare. Toate versetele pe care le ştiam se ridicau din Biblia mea, care era pe masa Lui, şi aceste versete strigau cu glas de foc: Cine ştie să facă binele şi nu-l face săvârşeşte păcat!… Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe!… Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor!… Nu vă înşelaţi! Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit!… Şi toate se încheiau cu strigătul celui mai fioros verset care mă alunga şi pe mine, împreună cu toată ceata în care eram şi eu: Duceţi-vă, de la Mine, blestemaţilor, în focul veşnic, căci am fost bolnav, am fost gol, am fost flămând şi nu aţi avut milă de Mine!… Ei toţi ziceau: Când Doamne? Şi ziceam şi eu: Când, Doamne?… Şi atunci El îmi răspundea: Adu-ţi aminte de femeia de la farmacie… de fratele Ştefan cel gol… de orbul cu copilul bolnav, care au murit îngheţaţi, alungaţi din poarta ta… Eu eram femeia săracă. Eu eram fratele Ştefan. Eu eram orbul cu copilul bolnav. Am luat chipul acestora, pentru a-ţi încerca credinţa, dar Eu eram. Şi dacă n-ai făcut acelora, Mie nu Mi-ai făcut!…
Am început să-mi pierd puterea, liniştea, voinţa de viaţă, de muncă, de toate. Eram o ruină, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Şi acum mă simt la un pas de moarte şi de Judecată – şi mă simt pierdut. Pot eu, oare, să spun că n-am ucis, că n-am chinuit, că n-am nedreptăţit pe nimeni? Pot?… Când toţi cei de care ţi-am amintit şi mulţi alţii vor mărturisi în Ziua cea Mare împotriva mea!?…
Şi bietul om nefericit nu se mai putea opri din plâns.
Nu ştiu ce s-a ales de el până la urmă, căci după câteva zile eu am ieşit din spital, lăsându-l acolo într-o stare tot mai rea. Dar acest om, muncit de deznădejde şi chinuit de mustrările Cuvântului pe care nu l-a ascultat, mi-a fost o pildă îngrozitoare de nefericirea care îi aşteaptă pe toţi cei ce săvârşesc acest fel de păcat împotriva Duhului Sfânt.
Eu nu ştiu cum va fi la Judecata cea Mare, nici în ce fel va aduce Domnul – în faţa celor care l-au făcut – acest păcat pentru care vor fi osândiţi cei de-a stânga Lui. Dar mă gândesc că, prin faţa celui ce va fi judecat, Domnul va face să treacă – tocmai ca printr-un film – toate întâmplările din viaţa lui, în care, Domnul Însuşi era: în chipul unui cerşetor sau al unui frate sărac, sau al unui orfan, sau al unui întemniţat, sau al unei văduve sărace cu care el s-a întâlnit sau pe care i-a cunoscut, care cereau ori aveau nevoie de ajutorul lui, iar el nu i-a ajutat. Atunci se vor deschide ochii lui şi va vedea că acela era Domnul, dar va fi o recunoaştere prea târzie, care nu-i va mai folosi la nimic. Se va duce în osânda veşnică, îngrozit şi conştient că a avut vremea şi a avut condiţia să facă binele, dar nu l-a făcut.
Acum vremea aceea a trecut pe totdeauna. Şi vremea când se putea ruga pentru iertare a trecut. Acum nici rugăciunea nu-i va mai folosi la nimic. Nici lacrimile nu-i vor mai folosi la nimic, căci vremea harului său s-a dus.

– Ce viclean este acest păcat, fraţilor! Spuse, de încheiere, ultimul. Domnul Duhul Sfânt ne îndeamnă pe noi, credincioşii – atât din afară, cât şi dinăuntrul nostru – în multe feluri, despre dragostea şi mila pe care trebuie să le avem spre semenul nostru. De câte ori chiar am predicat altora despre aceste mari datorii, dar noi nu facem cum s-ar cuveni nici ce spune Dumnezeu, nici ce spunem noi…
O, pe câţi credincioşi şi predicatori ai Cuvântului Sfânt îi va alunga Hristos, în Ziua Judecăţii, din faţa Lui şi din Împărăţia Lui pentru acest mare păcat la care toţi aceştia nici nu se gândesc aproape deloc în toată viaţa lor!
Oare nu cumva vom fi şi noi printre ei?
Veniţi să ne rugăm cu lacrimi de pocăinţă dureroasă Domnului şi Dumnezeului nostru, ca să ne ierte pentru căderile noastre din trecut şi, cu legământ fierbinte pentru viitor, să facem tot binele pe care îl vedem necesar, oricui putem, fiindcă iată, tot ce facem în felul acesta, Domnului Îi facem. Şi tot ce nu facem, Lui nu-I facem…

Doamne Iisuse, Dumnezeul şi Împăratul nostru, Răscum¬părătorul şi Judecătorul nostru cel Mare şi Veşnic, Te rugăm, iartă-ne pentru toate prilejurile pe care ni le-ai dat ca să-Ţi facem Ţie ceva, făcând semenilor noştri un bine, dar noi nu l-am făcut! Acum punem gând şi legământ ca, pe viitor, să ne schimbăm tot felul nostru, astfel încât, oriunde şi oricui va fi nevoie de un bine şi-l putem face, să-l facem cu grabă şi cu bucurie, oricât ne-ar costa, fiindcă mai mare preţ are mântuirea sufletului nostru decât orice avuţie care am dăruit-o în Numele Tău, pentru ai Tăi. Ca să ne poţi aşeza odată şi pe noi la dreapta Tronului Judecăţii Tale celei Mari, printre cei cărora le vei spune: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu!” Amin.
Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din CIREŞUL ÎNFLORIT