Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Crucea, care până la Hristos a fost unealtă de tortură, stârnind groază şi silă, după moartea lui Hristos pe Cruce a devenit arma şi semnul mântuirii noastre. Prin ea, Hristos l-a sfărâmat pe diavol, de pe ea S-a coborât la iad şi, slobozindu-i de acolo pe cei ce se chinuiau, i-a adus în împărăţia Cerească. Imaginea Crucii este înfricoşătoare pentru demoni şi, ca semn al lui Hristos, este cinstită de creştini. Domnul i-a arătat-o pe cer împăratului Constantin, aflat în drum spre Roma, să se lupte cu tiranul care pusese mâna pe putere; făurindu-şi un stindard în formă de cruce, împăratul Constantin a repurtat o victorie deplină. Fiind ajutat prin Crucea Domnului, împăratul a rugat-o pe mama sa, împărăteasa Elena, să caute Crucea de-viaţă-făcătoare; şi Cuvioasa Elena, îndreptându-se spre Ierusalim, după multe căutări, o găsi. Multe vindecări şi alte minuni s-au făcut şi se fac atât prin Crucea Domnului, cât şi prin imaginea ei. Prin ea, Domnul păzeşte poporul Său de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Biserica Ortodoxă prăznuieşte cu multă solemnitate aflarea Sfintei Cruci, amintindu-şi totodată şi arătarea Crucii pe cer împăratului Constantin. În această zi şi în alte zile închinate Sfintei Cruci noi ne rugăm lui Dumnezeu să-Şi reverse milostivirile nu numai unor persoane în parte, ci şi întregii creştinătăţi, întregii Biserici. Foarte sugestiv vorbeşte despre aceasta troparul Sfintei Cruci, alcătuit în secolul al VIII-lea, când prietenul Cuviosului Ioan Damaschin, Sfântul Cosma, episcopul Maiumei, a scris toată rânduiala slujbei înălţării Sfintei Cruci. | Continuare »

Când fericit trăieşti minunea,
– în tot ce eşti devii frumos
cum cântecul devine slavă
când se-mpreună cu Hristos.

Când, nalt, te pierzi în rugăciune,
– în tot ce-apari eşti luminos
cum inima se face flăcări
când se atinge de Hristos.

Când te-nsoţeşti cu Adevărul,
– în tot ce lupţi eşti curajos
cum graiul se preface tunet
când se aprinde din Hristos.

Când te inspiri din curăţie,
– în tot ce arzi eşti preţios
cum imnul se preface aur
când se-nveşmântă cu Hristos.

Când înţelegi nefericirea,
– în tot ce-mparţi eşti prietenos
cum sufletul devine lacrimi
când se-ncălzeşte din Hristos.

Când tot lăuntrul tău e-n soare,
– în tot ce-ascunzi eşti preafrumos
cum duhul se îmbracă-n raze
când se-adânceşte în Hristos.

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.“ (Ioan 3, 16)

S-a Rastignire-101mai spus că nu există un mai strălucit loc ca acest verset de aur în toată Scriptura Sfântă.
Într-adevăr, cuvântul acesta cuprinde tot Adevărul lui Dumnezeu, toată Descoperirea Sa şi toată Taina mântuirii noastre. Tot conţinutul Sfintelor Scripturi este cuprins în acest singur verset strălucit! Tot ce s-a putut spune şi arăta în orice fel pentru cunoaşterea şi pătrunderea lui Dumnezeu Cel Adevărat, oricât de frumos, şi oricât de mult, şi oricât de puternic, se va cuprinde totdeauna în aceste cuvinte. Fără a le ajunge şi fără a le depăşi niciodată!

O veacuri dinainte şi veacuri din urmă, priviţi la clipa aceea în care s-a împlinit cutremurător şi înfricoşat de măreţ, Evenimentul care v-a luminat şi v-a uimit! În el s-a realizat mai mult decât tot ce-aţi nădăjduit şi ce aţi crezut voi. O oameni ai tuturor veacurilor, priviţi la Omul-Dumnezeu, mai măreţ decât voi toţi împreună. Şi Care Se dă în locul vostru al tuturor împreună! Fiindcă preţuieşte nespus mai mult ca voi toţi. O miliarde de păcătoşi, mântuiţi sau pierduţi, din ceruri şi până în iad, de la Început şi până la Sfârşit, de Dincoace şi de Dincolo de Hristos, – priviţi la Jertfa Aceasta mai înaltă decât toţi munţii tuturor păcatelor voastre!
Căci El le-a acoperit pe toate şi pe totdeauna cu strălucirea Sa.

O Univers nemărginit, priveşte la locul unde Acela prin Care ai fost creat îţi spală faţa murdărită de păcatul omului şi de păcatul lui satana, curăţindu-te cu Unicul Sânge în stare să te spele: Sângele Lui! Păcatul săvârşit de creatură îl ispăşeşte Creatorul.
Numai mărimea Jertfei dată de Hristos poate arăta mărimea nelegiuirii făptuită de oameni. Ca şi mărimea dragostei Tatălui Ceresc, Dragoste care singură a putut să întreacă nelegiuirea atât de mare pe care o răscumpăra.

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea! Lumea aceasta în care eram şi tu şi eu robi vânduţi ai păcatului (Rom. 7, 14). Lumea aceasta în care eram cuprinşi şi tu şi eu sub stăpânirea legii păcatului şi a morţii. Lipsiţi de slava lui Dumnezeu, osândiţi la pierzare veşnică, drept urmare a păcatului în care trăiam (Rom. 6, 23).
Toate fărădelegile noastre erau atât de mari încât trebuiau să fie ispăşite ori de noi toţi oamenii cu o pierzare veşnică, ori de Dumnezeu cu o Jertfă nemărginită! | Continuare »

ÎNNOIRE

Cuvântul este Apa,
iar Duhul e Puterea
ce fac în om ’nnoirea spre Chipul lui Hristos,
Cuvântul spală mintea prin apa-nvăţăturii,
iar Duhul spală simţul şi inima – crezând.

O minte înnoită
şi-o inimă ’nnoită
sunt omul nou,
făptura cea nouă în Hristos.
Aceasta n-o pot face decât aceste două
puteri ce-s amândouă dumnezeieşti şi vii.

Cuvântul e sămânţa,
iar Duhul este ploaia,
El, munca
şi El, harul
unite-n orice rod,
Iubirea şi-Adevărul
ce numai împreună
desăvârşesc lucrarea dumnezeiască-n noi.

Cuvântul cu-Adevărul lucrând asupra minţii,
iar Duhul cu Iubirea în inimă lucrând
desăvârşesc armonic şi cresc spre mântuire
făptura noastră nouă născută din Hristos.

Iubire-i doar atuncea când este-adevărată
şi Adevăr e-atuncea când este iubitor, | Continuare »

Vrei tu?

– Vrei tu, păcătos pierdut,
să fii azi din nou născut,
vrei iertare-n dar să-ţi dau?
– Vreau, Iisuse, vreau!

– Ştii că multul tău păcat
cu-al meu Sânge l-am spălat
şi-am murit, să fii tu viu?
– Ştiu, Iisuse, ştiu!

– Ia acum asupra ta
izbăvire Jertfa Mea
şi iertarea ce ţi-o dau.
– Iau, Iisuse, iau!

– Apoi du şi tu mereu
vestea despre harul Meu,
şi iertarea ce-o aduc!
– Duc, Iisuse, duc!

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Iisus-cu-Nicodim-7Precum lumina cu sămânţa
unite-n brazdă după ploi
rodesc în spice legănate
belşugul pâinii dulci şi noi,

Primeşte-n suflet cu credinţă
sămânţa Sfântului Cuvânt
şi Duhul Sfânt va creşte-n tine
un rod dumnezeiesc şi sfânt.

Cum soarele unit cu viţa
fac mustul care-ajunge vin
– aşa lucrează-n noi Cuvântul
unit cu Duhul Cel Divin.

Viaţa care izbucneşte
prin naşterea din nou în noi
e-un strop ce-l naşte şi ni-l creşte
acel dumnezeiesc şuvoi.

Cum soarele, fără sămânţă,
nu creşte grâul din pământ,
aşa nici Duhul Sfânt nu-l face
pe nimeni nou fără Cuvânt.

Traian Dorz, Cântări de sus

Iisus-cu-Nicodim-31. Fiul meu, nu te încrede niciodată în omul care nu crede în Dumnezeu.
Căci, dacă el umblă să-L înşele pe Dumnezeu, Cel Care ştie ce este în inima sa,
cum să nu te înşele pe tine, care nu ştii?
Fiul meu, nu te încrede niciodată nici în omul care se grăbeşte să-ţi arate o credinţă linguşitoare;
de cele mai multe ori acesta umblă după un folos de la tine
şi, îndată ce va avea folosul căutat
sau va vedea că nu-l poate avea,
se va grăbi tot aşa de repede să te părăsească
sau să te vorbească de rău.

2. Fiul meu, nu-l crede cu grabă pe un necunoscut,
căci cine se încrede cu grabă într-un necunoscut este un om uşuratic
şi va fi toată viaţa lui furat şi păcălit de toţi.

3. Fiul meu, cu toate ale tale să mergi cât de repede poţi…
şi cu picioarele tale,
şi cu ochii tăi,
şi cu mâinile tale,
şi cu mintea ta.
Numai cu gura ta să mergi încet.
Poţi să te grăbeşti cu toate ale tale, dar cu vorba ta să nu te grăbeşti niciodată.

4. Şi între farisei era un om: Nicodim.
Între aceşti oameni care erau feţe de lei, de vulpi, de catâri, de câini,
mai era totuşi unul care avea faţă de om,
inimă de om,
suflet şi judecată de om. | Continuare »

Iisus-Nicodim-5Cât se tot vesteşte astăzi
şi cu tot mai larg ecou,
în zadar sunt toate-toate
fără naşterea din nou.
Poate să se spună-oricâte
frumuseţi ce sunt sau nu-s,
orişicâţi le spun, zadarnic,
fără naşterea de Sus!

Cât de bine-ar fi, nu-l poate,
cât de mult ar fi, e greu;
în zadar sunt toate fără
naşterea din Dumnezeu!
Nimeni n-a ajuns vreodată
al evlaviei erou,
nici moştenitor al Slavei
fără naşterea din nou.

Însuşi Dumnezeul Veşnic
în Cuvântul Său a spus
că în Cer nu intră nimeni
fără naşterea de Sus.
O, chemaţi la mântuire,
dar spuneţi oricui mereu
că n-o are nimeni fără
naşterea din Dumnezeu!

Traian Dorz – Cântările din urmă

Traian DORZ

Nu-i Crucea mit
– e-un sfânt altar
şi-un nesfârşit
izvor de har,
e-n Taina ei un negrăit
şi-un nesfârşit
izvor de har!

Nu-i numai lemn,
– e-avânt şi steag,
divin îndemn
spre Ţelul drag,
e-n Jertfa de pe Sfântul Lemn
divin îndemn
spre Cerul drag.

Nu-i doar simbol
– e-un fapt măreţ,
Cuvântul-sol
al Noii Vieţi,
e-n glasul ei chemând, ocol,
Cuvântul-sol
al Noii Vieţi.

Nu-i Crucea mit
– ci-adevărat
şi-n veci slăvit
temei curat.
E-n chipul ei prealuminat
în veci slăvit
temei curat!

NICODIM – NICOLAE STEINHARDT

ÎN CREDINŢA PĂRINTEASCĂ – Traian DORZ

[„Cine nu se naşte din apă şi din Duh”] – Popa Petru (Batiz)

NAŞTEREA DIN NOU – Traian DORZ

[Să ne folosim de dreptul de a ne face copii ai lui Dumnezeu] – Traian DORZ

PĂRTĂŞIA ADUNĂRII… – Traian DORZ

Crucea Domnului nostru Iisus Hristos – Traian DORZ

NU CA SĂ JUDECE – Traian DORZ

IA JUGUL LUI HRISTOS – Traian Dorz, Cântarea ca meditaţie

 

 

ev cu tanarul bogatMitropolitul Augustin de Florina

Iubiţii mei, Evanghelia de astăzi spune că un om vine la Hristos. Este tânăr (vezi Matei 19, 22), este sănătos, este „bogat”, este chiar „dregător” (Luca 18, 23, 18). Patru bunuri de care atât se mai minunează oamenii, adunate într-o singură persoană. Ce altceva vroia? Sănătate avea, tânăr era, bogăţie avea, dregătorie avea. Cu toate acestea, nu era mulţumit. Înăuntrul său ceva îl preocupa şi o întrebare îi veni pe buze : „Ce să fac? …”. Aduceţi-vă aminte! Aceeaşi întrebare am auzit-o şi din gura unui alt bogat, a bogatului nebun (vezi Luca 12,17), întrebare pe care şi-o pun şi mulţi dintre bogaţii de astăzi, deoarece şi aceştia se îngrijesc de bogăţia pământească. Dar întrebarea „Ce să fac?” a bogatului din Evanghelia de astăzi se deosebeşte mult de a celorlalţi. Aceia se neliniştesc pentru lucrurile mici şi lipsite de importanţă. Acesta se interesează şi întreabă de ceva mare. Dorinţa lui era viaţa cea veşnică. Viaţa veşnică, iad şi rai!… Ce sunt acestea? Poate că unii domni moderni vor spune: Auzi colo, „viaţă veşnică”, cuvinte ale celor proşti!… Şi totuşi, iubiţii mei, viaţa veşnică există. Există? Dar aveţi dovezi? Desigur că avem. Care dovezi? Nu vom face aici o conferinţă filosofică, istorică sau psihologică. Vom spune pe scurt următoarele.

*** Dacă veţi deschide Istoria Universală, din primele pagini, din adâncul Antichităţii şi până astăzi, constatările de pe urma săpăturilor arheologice, monumentele şi mormintele, ca şi cel care s-a descoperit în Verghina, cu inscripţiile şi obiectele ce le conţinea, mărturisesc şi demonstrează că omul trăieşte şi dincolo de mormânt. Toţi cred că omul nu este asemenea animalului care piere, iar după ce trupul i se descompune, nu mai rămâne nimic din fiinţa lui. Omul are suflet nemuritor, trăieşte veşnic. Dacă lăsăm la o parte istoria şi cercetăm filosofia şi ştiinţa, vom vedea acelaşi lucru. Dacă vom întreba nu pe aşa-numiţii oameni de ştiinţă ai zilelor noastre, care după ce au luat o diplomă au închis cărţile şi joacă biliard şi cărţi, ci pe aceia cărora le-au albit tâmplele studiind, şi dacă vom întreba pe marii filozofi, ca Socrate, Platon, Aristotel, dacă le vom pune întrebarea „Există viaţa veşnică?”, ne vor răspunde: Există! Istoria răspunde DA. Ştiinţa şi filosofia răspund DA. Dacă vom întreba şi psihologia şi ea va răspunde DA. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei

Aţi ascultat astăzi pericopa evanghelică despre tânărul bogat, care n-a dorit să îşi împarta averea pentru a moşteni Împărăţia cerurilor. Atunci Domnul a spus că este mai greu pentru un bogat să intre în Împărăţia cerurilor decât o cămilă prin urechile acului.
Parcă nu mai este oportun să vorbim despre avere, fiindcă în ţara noastră nu mai sunt bogaţi, ci toţi sunt egali. Totuşi cred că, ascultand cuvântul meu, veţi vedea că întotdeauna şi în toate timpurile este momentul să vorbim despre bogăţie.
Înainte să vă tâlcuiesc cuvintele lui Hristos adresate tânărului bogat, fiţi atenţi la ceea ce a scris Sfântul Apostol Iacov despre cei bogaţi: “Ascultaţi acum voi bogaţilor: plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile ce vor să vină asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit, şi rugina lor va fi mărturie împotriva voastră, şi trupurile voastre ca focul le va manca: aţi strâns comori în vremea din urmă. Iată, plata pe care voi aţi oprit-o, lucrătorilor ce v-au secerat ţarinile strigă, şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului Savaot. V-aţi desfătat pe pământ şi v-aţi dezmierdat; v-aţi îmbuibat inimile în ziua înjunghierii. L-aţi osândit pe cel drept şi L-aţi omorât; El nu va tine piept“. (Iacov 5, 1-6)
Vedeţi ce cuvinte cumplite a spus Sfântul Apostol Iacov despre cei bogaţi, cât de înfricosător i-a zugrăvit? Şi ce poate fi mai cumplit decât cuvântul Domnului Iisus Hristos despre faptul că bogatului îi este greu să intre în împărăţia lui Dumnezeu?
De ce este aşa? În acele timpuri, când Domnul a venit pe pămănt, în sânul poporului israelit era dominantă părerea că bogăţia reprezintă binecuvântarea lui Dumnezeu: bogaţii erau cinstiţi, respectaţi, li se acorda o deosebită cinstire. | Continuare »

Prea puţin credinţa noastră
este-a unor fii cereşti
şi prea mult a unor oameni
slabi, nevrednici şi lumeşti.

Prea puţin ni-e rugăciunea
ca un soare cald pe cer
şi prea mult ne e ca norii
ce se-mprăştie şi pier.

Prea puţin e postul nostru
ca al sfinţilor smeriţi
şi prea mult e rar şi rece,
postul unor prea grăbiţi.

Prea încet suntem spre bine,
prea grăbiţi suntem spre rău,
voia Domnului uitând-o
şi călcând Cuvântul Său.

Prea gol sufletul ne doarme
fără-al harului olei
şi, prea plini de duhul lumii,
lenevim cu ochii grei.

…Doamne, ce vom face-n clipa
când va arde unde stăm?
Când Îţi vom vedea Venirea,
cum o să Te-ntâmpinăm?

Traian Dorz, Cântarea viitoare

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

…Şi de ce se zice: „toţi împreună“?
Pentru că toţi suntem o scumpă familie împreună. Şi pentru că toţi avem acelaşi destin şi acelaşi ţel împreună. Şi pentru că toţi avem acelaşi trecut, aceiaşi părinţi, aceeaşi rădăcină. Şi avem acelaşi prezent, aceeaşi pâine din care ne hrănim, aceeaşi casă în care ne adăpostim, aceeaşi muncă pe care trebuie  s-o facem… Şi avem acelaşi viitor, aceleaşi datorii faţă de copiii noştri, faţă de scopul nostru, faţă de Dumnezeul nostru, şi pentru că toţi vom fi judecaţi sau răsplătiţi după acelaşi Cuvânt pe care l-am avut şi l-am cunoscut împreună, şi pentru că împreună vom fi traşi la răspundere pentru lucrul pe care împreună trebuie să-l facem, fiecare contribuind, după darul său şi cu puterile sale, în vederea realizării ţelului comun.
Dacă împreună suferim prigonirile credinţei, dacă împreună purtăm durerile Evangheliei, dacă împreună ne împărtăşim din Cuvântul Domnului, din Trupul şi Sângele Domnului, din cântările şi rugăciunile Domnului, din darurile şi binecuvântările harului Său – şi dacă împreună trebuie să purtăm sarcinile sau ocara lui Hristos, de ce, atunci, să nu ne dăm fiecare toate silinţele ca să ajungem la aceeaşi credinţă a inimii şi la acelaşi fel de vorbire a gurii cu toţi fraţii noştri şi cu toată Lucrarea Domnului în care zicem că suntem?

Cine nu-şi dă toate silinţele să fie aşa va fi judecat şi osândit de tot Cuvântul lui Dumnezeu, care fiecăruia din noi tot asta ne cere şi ne porunceşte, de la începutul şi până la sfârşitul lui şi al nostru.
Fiul meu, fiica mea, noi să-l ascultăm şi să fim aşa!

DSC_1255-Crimeea

Încrede-te-n Lumină, chiar dacă-ţi arde-amar
paragini cangrenate din putredul hotar
şi las’ să-ţi răscolească prin tot ce ai ascuns,
ea arde numai bezna pe unde ţi-a pătruns!

Încrede-te-n Dreptate cu-atât mai mult cu cât
condamnă şi la tine ce-i veşted şi urât,
pe cumpăna ei sfântă aşază-ţi ceas cu ceas
tot ce împarţi la alţii prin fapte şi prin glas.

Încrede-te puternic în Adevăr oricând,
dar şi mai mult în vremea când mustră necruţând,
nu-i lepăda-ndrumarea şi nu-l strâmba voit,
căci tot ce el condamnă e putred şi greşit.

Încrede-te-n Iubire, chiar dacă numai plâns
şi numai jale-ţi pare pe urma ei c-ai strâns,
căci unde-i arde rugul rămâne loc sfinţit,
desţelenit şi vrednic spre rod desăvârşit!

Traian Dorz, Cântări de drum

Traian DORZ

Inimă rănită,
inimă străină,
pururi chinuită
de-a ta multă vină,
plânge-ţi pururi chinuită
a ta multă vină
şi din faţă, şi din spate
te lovesc pe tine
mâini duşmane, mâini pătate,
mâini de ură pline
– să le rabzi, tăcând, pe toate,
chiar de ură pline…
Inimă rănită,
inimă umilă,
pururi chinuită,
fără nici o milă;
nu striga când n-ai pe nimeni
să-ţi arate milă
sângeră prin mii de rane
printre spini şi cuie,
dar nu plânge, de prigoane,
altui nimănuie,
numai Domnului Îi spune,
şi-altui nimănuie… | Continuare »

Ieromonah SERAFIM ROSE

„Ştim, din cuvintele lui Hristos Însuşi, că, la moarte, sufletul este întâmpinat de îngeri: Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22).
Cu privire la forma în care apar îngerii, cunoaştem tot din Evanghelie: îngerul Domnului (a cărui) înfăţişare era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada (Matei 28, I 2-3); un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb (Marcu 16, 5); doi bărbaţi în haine strălucitoare (Luca 24, 4); doi îngeri în veşminte albe (Ioan 20, 12). De-a lungul istoriei creştine, îngerii s-au arătat întotdeauna în aceeaşi formă, a unor tineri strălucitori cu veşminte albe. Tradiţia iconografică a înfăţişării îngerilor a fost, de asemenea, aceeaşi de-a lungul veacurilor, zugrăvind tocmai astfel de tineri strălucitori (adesea având aripi, care, desigur, sunt o trăsătură simbolică, ele nefiind de obicei văzute la arătarea îngerilor); iar al şaptelea Sinod Ecumenic din anul 787 a hotărât ca îngerii să fie întotdeauna înfăţişaţi în acest chip, ca bărbaţi. „Cupidonii” artei apusene din vremea Renaşterii şi de după aceea sunt de inspiraţie păgână şi nu au nimic de-a face cu adevăraţii îngeri.
Într-adevăr, nu numai în ceea ce priveşte redarea artistică a îngerilor, ci în toată învăţătura despre făpturile duhovniceşti, Apusul modern romano-catolic (şi protestant) a rătăcit foarte mult de la învăţătura Scripturii şi a vechii tradiţii creştine. Înţelegerea acestei rătăciri este de mare însemnătate pentru noi, dacă vrem să înţelegem adevărata învăţătură creştină despre soarta sufletului după moarte.

Episcopul Ignatie Briancianinov (+ 1867), unul dintre marii Părinţi din vremurile apropiate nouă, şi-a dat seama de această rătăcire şi a închinat un întreg volum al scrierilor sale dării ei în vileag şi înfăţişării adevăratei învăţături ortodoxe despre acest subiect (vol. III în ediţia Tuzov, St. Petersburg 1886). Criticând părerile cuprinse într-o lucrare teologică romano-catolică clasică din veacul al XlX-lea (Abbe Bergier, Dictionnaire de Theologie), Sfântul Ignatie închină o mare parte a volumului său combaterii ideii moderne, întemeiate pe filosofia lui Descartes din veacul al XVII-lea, că tot ce este în afara lumii materiale aparţine lumii „spiritului pur”. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

… Fiecare om îşi are Hristosul pe care şi-l merită.

Cine are un cuget curat, un duh smerit, o inimă sinceră, o minte sănătoasă o umblare sfântă, o viaţă ascultătoare de Dumnezeu, acela Îl are pe Hristosul cel Adevărat, Smerit, Iubitor, Luminos şi Sfânt.

Cine are o inimă neascultătoare, o fire ambiţioasă, o umblare dezbinătoare, o vorbire prefăcută sau vicleană, o viaţă răvăşită şi rătăcită, acela are un hristos mincinos, înşelător şi dubios, ca şi el.
Chipul dumnezeului fiecăruia se oglindeşte pe chipul său sufletesc, se vede pe felul lui de viaţă, pe toată umblarea şi lucrarea sa.

Dacă Hristosul cel Adevărat este Dumnezeul şi Stăpânul tău, tu vei fi ceva asemănător cu El. Vorba ta va semăna cu a Lui, inima ta, duhul tău, gândurile şi cugetele tale vor fi asemenea alor Lui. Şi tu vei merge pretutindeni lipit de El, după cum un magnet puternic duce lipit de el firul de fier pe care şi l-a smuls din praful sau noroiul unde zăcuse înainte.

Vorbirea şi rugăciunea fratelui Traian Dorz la o adunare de Botez – Strângeţi firimiturile, vol 3

0004web(…) O veche înţelepciune românească spune: „Amintirile sunt banii noştri albi pentru zilele negre”. Din calea şi din umblarea noastră cu Hristos, amintirile scumpe pe care le-avem despre adunările fericite, despre fiinţele iubite pe care le-am cunoscut, despre cuvintele alese şi învăţăturile deosebite pe care le-am primit de fiecare dată şi cu fiecare prilej sunt, pentru noi, o zestre sufletească din care totdeauna ne îmbogăţim cu putere, cu bucurie, cu ajutor, pentru lupta şi munca mântuirii noastre pe care fiecare dintre noi o avem de dus în viaţa aceasta scurtă, lungă, uşoară, grea, cum a rânduit Dumnezeu s-o avem pe faţa acestui trecător pământ, spre pământul cel nou şi cerul cel nou, spre Ierusalimul cel nou şi care este mama noastră, cum spune Sfântul Apostol Pavel la Galateni. Căci noi suntem într-adevăr – nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte – călători prin lumea aceasta, prin viaţa aceasta, spre viaţa veşnică, spre Împărăţia cerească, spre locul nostru cel veşnic. Aici noi n-avem loc veşnic; aici avem loc trecător. Curând lăsăm casele noastre, curând lăsăm avuţiile noastre, curând lăsăm toate scaunele noastre şi comoditatea noastră, şi sărăcia noastră din lumea aceasta şi ne ducem spre un alt loc. Mulţi zic mormântului „locul veşnic”. Nu-i adevărat însă! Nici mormântul nu este locul veşnic. Şi de-acolo, va veni o zi când glasul lui Hristos ne va striga pe nume, pe fiecare. Şi vom ieşi, căci este scris: „…şi morţii vor învia”, ca să stea la judecata Lui Dumnezeu.
Locul al treilea în care vom merge din faţa Judecăţii lui Hristos, acela va fi locul nostru veşnic: în împărăţia întunericului sau în Împărăţia luminii; după cum am iubit şi-am căutat: calea luminii sau calea întunericului, faptele luminii sau faptele întunericului, să fim fii ai luminii sau fii ai întunericului, prin alegerea noastră liberă pe care Dumnezeu ne-a rânduit-o fiecăruia dintre noi când ne a pus în faţă Sfântul Său Cuvânt şi-a zis: „Iată, pun înaintea ta calea vieţii şi calea morţii. Alege!”.
Şi, din cea dintâi zi a vieţii noastre şi până la cea din urmă, aceste două căi stau deschise în calea fiecăruia dintre noi; şi noi avem libera voinţă să o alegem ori pe una, ori pe cealaltă. Cei mai mulţi se înşală de ispita vrăjmaşului care, prin amăgirile lui şi prin înşelăciunile sale, ne promite fericirea în lucrurile de pe pământ, în lucrurile păcatului; să le iubim mai mult decât trebuie, să adunăm mai mult decât avem nevoie. Şi, prin înşelăciunea păcatului, ceea ce trebuie să avem noi faţă de Dumnezeu, să avem faţă de aceste lucruri. Şi să ne îngropăm astfel bunul cel mai sfânt, sufletul nostru, în căutarea şi în dobândirea acestor lucruri pieritoare, (…) [în loc să le căutăm pe cele] care sunt bunurile mântuirii sufleteşti, despre care spunem că învăţăm să le cunoaştem în întâlnirile noastre, din Cuvântul lui Dumnezeu, din experienţele înaintaşilor noştri şi din tot ceea ce Sfânta Evanghelie şi învăţătura noastră dreaptă, a credinţei lăsate de strămoşii noştri, ne-a luminat deplin în alegerea şi-n căutarea lor. | Continuare »

Traian Dorz, fragment din «Hristos – Mărturia mea»

… prin 25 iunie, tăcerea s-a spart dintr-o dată. Am primit o citaţie să mă prezint pentru data de 29 iunie, ora opt, la Judecătoria Alba Iulia. Am crezut că este vorba doar de o înfăţişare la Procuratură, pentru o simplă formalitate de clasare a cauzei noastre ori de încadrare, după cum ni se spusese.
Iată însă că în dimineaţa zilei de 29 iunie, ziua când toată Biserica Creştină sărbătorea amintirea martiriului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pe când răsunau clopotele la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam şi noi la judecată, tot pentru aceeaşi vină pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi, într‑o zi ca asta, şi cei doi întâi-stătători ai Bisericii şi Credinţei Creştine, Apostolii Petru şi Pavel. Ce prevestire şi ce cinste pentru noi!
Crezusem, la început, că voi fi chemat doar eu singur, – nici nu mă gândeam că pe ceilalţi nu-i va fi scos ancheta totuşi de sub orice cauză. Dar iată şi pe ceilalţi fraţi: Roşianu din Sibiu, Rus Lucian din Alba Iulia, Alexandru şi Augustin Pop din Cluj. Şi mai iată apărând din alte părţi şi mulţi alţi fraţi din ţară: din Hunedoara, din Suceava, Bacău, Maramureş, Sibiu… Curtea judecătoriei ne-a întâlnit cu fraţii care aflaseră în grabă despre chemarea noastră şi veniseră să vadă ce se va întâmpla cu noi. […]

După strigarea unor nume absente, s-a trecut repede peste procesul dinaintea noastră cu o amânare. Şi s-a ajuns la noi. Era limpede că totul fusese anume lucrat în aşa fel, ca noi să fim luaţi total nepregătiţi.
Cele două femei judecătoare şi bărbatul procuror s-au purtat chiar de la început cu vădită prefăcătorie. Spre a nu da nimic de bănuit, arătau chiar un dezinteres pentru amănunte. De fratele Ghiţă nici nu s-au interesat că lipseşte. La sora Marta, care fusese citată ca martoră, s-a renunţat în fugă, „…ca să nu mai amânăm procesul, să vă mai purtăm pe drumuri…“ – aşa motiva preşedinta.

Am fost chemat primul şi întrebat de către preşedintă:
– Îţi mai menţii declaraţiile de la anchetă?
– Da, am răspuns eu.
– Ai cunoscut legea că nu ai voie să multiplici şi să difuzezi materiale religioase neautorizate?
– Da! Dar tot ce am scris şi am difuzat nu conţine absolut nimic rău şi duşmănos nici contra statului, nici contra Bisericii. Conţinutul cărţilor noastre este întru totul pe linia simţirii Neamului nostru şi a credinţei Bisericii noastre.
– Aţi ştiut că secta „Oastea Domnului“ este interzisă, de ce nu aţi trecut la o altă sectă, autorizată de stat? | Continuare »

„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.“ (Ioan 1, 6)

Orice neam de oameni şi orice epocă din viaţa omenirii şi-au avut oamenii mari, oamenii trimişi de Dumnezeu, care să le aducă soliile alese, să le aducă binefacerile mari şi să le arate căile adevărate.
Dar, în împrejurări cu totul deosebite, Dumnezeu a trimis omeni­rii oameni unici, cu solii unice.
Ioan Botezătorul a fost trimis cu o solie unică.

Vorbind într-un fel deosebit decât toţi ceilalţi înaintaşi ai săi prooroci, Ioan Botezătorul a produs în poporul în care urma să Se arate Hristos o mişcare unică. Pregătind astfel calea şi arătarea Domnului Iisus Hristos într-o atmosferă pre-gătită şi gata să-I audă Evanghelia Sa.
De aceea şi numărul celor care L-au urmat de la început pe Mântuitorul şi interesul cu care Îl ascultau era atât de mare.

Trimis cu singura misiune să pregătească inimile oame-nilor pentru aşteptarea şi ascultarea soliei lui Hristos, Ioan şi-a făcut cu prisosinţă datoria, murind ca un slujitor vrednic, după împlinirea frumoasă a frumoasei sale însărcinări.
Binecuvântat să fie solul sfânt care L-a arătat prima dată oamenilor pe Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii!
Dintre toţi cei care s-au născut din femeie, nimeni n-a fost mai mare decât el (Mat. 11, 11).

De atunci şi până în veac, oricine Îl arată puternic prin cuvinte şi fapte pe Iisus Hristos, ca pe Mielul care ridică păcatul lumii, este un om al lui Dumnezeu.
Cât de puţin a fost în vremea sa preţuit şi înţeles Ioan! Acest mare sol şi trimis al lui Dumnezeu!
Cât de puţini au fost înţeleşi şi preţuiţi toţi marii trimişi ai lui Dumnezeu în neamul şi în vremea lor, până astăzi, de către oamenii cei la care duceau ei solia lor aleasă şi mare!

Marii trimişi ai lui Dumnezeu, fiecare la vremea lui, s-au „bucurat“ mereu tot de o astfel de primire de la cea mai mare parte a poporului lor!
Isaia, Ieremia, Pavel, Ioan Gură de Aur sau părintele Iosif  — şi toţi cei ca ei — au avut mereu şi vor avea mereu pe pământ o asemenea primire şi o asemenea răsplată!
Toţi marii binefăcători ai omenirii, tot lungul şir de trimişi ai Domnului au fost răsplătiţi la fel şi au avut aceeaşi soartă printre fiii oamenilor!

Vestind Adevărul Veşnic într-o formă nouă, potrivit vremii noi pe care o trăiau oamenii, aceşti trimişi ai Domnului nu vor fi niciodată nici înţeleşi şi nici primiţi de semenii lor, care trăiesc mereu privind spre trecut. Cărora le place mereu ceea ce este vechi, ceea ce este călduţ, adică ceea ce este comod. | Continuare »

Traian Dorz

Scurtă şi sfântă povestire a vieţii mele sau Istoria unor cântări nemuritoare

Mi-am ales Calea lui Hristos chiar din clipa când mi s-a arătat prima dată această Cale. Am primit Adevărul Lui chiar în ziua când mi s-a vestit acest Adevăr. Şi mi-am predat Lui inima în întregime, chiar aşa cum mi s-a spus să-L iubesc pe Iisus – cu gândul cel mai sincer şi mai hotărât. Tot ce am întâlnit apoi în viaţa mea, eu am primit sau am respins numai în funcţie de această Cale, de acest Adevăr şi de această Iubire.
Poate că au fost şi în viaţa mea împrejurări când n-am putut vedea pentru o clipă totul limpede, dar acestea n-au ţinut decât puţin. După aceea totul s-a limpezit statornic şi mai frumos. Şi nimeni n-a regretat asta mai mult ca mine însumi, fiindcă am dorit ca toată mărturia vieţii mele să fie o laudă vrednică adusă scumpului meu Mântuitor Iisus Hristos, Salvatorul acestei vieţi. Şi am vrut ca lauda aceasta să fie o cântare nemuritoare adusă dragostei Lui şi Jertfei aduse de această dragoste pentru noi toţi. Şi pentru mine în primul rând.


| Continuare »

Cu dor adânc ne amintim de Fratele Traian Dorz,
la ceas comemorativ: 25 de ani de la trecerea sa la Domnul.

Doamne, dă-i răsplată sus
celui care ne-a condus
mâna când ne tremura,
pasul care nu-ndrăznea,
inima arzând durut,
plânsul zbuciumând tăcut,
şi condeiul prea sfios
vrând să-L nalţe pe Hristos,
şi arcuşul ce-a cântat
tot de dor înfiorat.

Doamne, răsplăteşte-n cer
celui ce ne-a fost străjer
luptele când se-nteţeau,
flamuri când se sfărâmau,
rugul când ardea robind
cu cătuşe-nlănţuind
dorul cel nemărginit,
zorii fără răsărit…
Doamne, dă-i răsplată-n cer
fratelui rămas străjer!

Doamne, fratelui Traian
dă-i răsplată-n cer noian…
Ochii i-au secat în plâns, | Continuare »