parabola-fiului-risipitor1Dintre nenumăratele interpretări la Pilda Fiului Risipitor, una anume ni se prezintă mai puțin, anume cea în care accentul cade pe sufletul fiului ascultător. Unii o numesc Pilda Fiului Risipitor, alții pilda Tatălui Iertător. O vom numi astăzi pilda Fiului Ascultător:
Fiul ascultător nu primește, într-adevăr, cele ale lumii acesteia pentru că el a rămas în bucuria Tatălui său. Dar la vederea generozității Tatălui față de fratele său, îi tresare inima, apare obsesia dreptății și este supus pericolului invidiei.
Așa ni se întâmplă adesea: părtași unor bunuri neînchipuit de mari prin împărtășirea cu însuși Dumnezeu, vin momente în care cineva de lângă noi obține ceva care deși nu este mare lucru, la prima vedere ne pare atât de demn de invidiat încât am lăsa toate numai pentru acel ceva care în realitate este atât de puțin față de ceea ce deja avem. Câți nu ne-am păcălit astfel?
Fiul cel mare totuși, în conversația cu Tatăl, încă nu îl invidiază pe fratele său, ci este adânc rănit pentru că nu înțelege inima Tatălui său. Mai concret, nu poate încă vedea modul în care iertarea și iubirea se pot menține vii, în această aparentă lipsă de dreptate și egalitate a reprimirii fiului risipitor în sânul familiei cu drepturi depline. Dacă ar fi fost el însuși tată, poate ar fi știut. De aceea mântuirea fiului ascultător este aceea de a înțelege și primi paternitatea integratoare a Tatălui, acceptând până la capăt poziția de Fiu Ascultător, sorbind tot paharul acesta. Paharul conține Iubirea Lui desăvârșită împlinită întru ascultare. Deznădejdea ne poaet cuprinde când, sorbind paharul Iubirii lui Dumnezeu vedem că are gustul atât de amar al biciuirii, al Crucii, al jertfei. Ne-am fi așteptat ca iubirea să aibă un gust mai plăcut. Dar vedem că mai amar decât amarul fiind, tot mai bun este Domnul și că nici cel mai mare amar al lumii acesteia nu este mai dulce decât cel mai puțin dulce al Domnului, mai simplu spus: cel mai mare amar al Domnului este mai bun decât cel mai mare dulce al lumii, căci dulceața lumii este amărăciune și amărăciunea Domnului este adevărata dulceață. Jugul Lui este ușor, de îndată ce învățăm a-l purta. | Continuare »

Fiul-cel-pierdut-13„Şi acolo şi-a risipit averea trăind în dezmierdări” (Luca 15, 13)

Astăzi, iubiţii mei creştini, astăzi este sărbătoarea noastră. Astăzi este sărbătoarea fiului risipitor; şi deoarece toţi suntem fii risipitori, de aceea zic că toţi sărbătorim. Să sărbătorim deci, pentru că nu se cuvine să îl imităm doar până într-un punct pe cel risipitor, ci trebuie să-l imităm până la capăt.
Risipitorul păşea pe drumul cel rău, şi când a ajuns deja pe marginea prăpastiei şi era gata să cadă în haosul iadului, un gând l-a mântuit. Ce valoare are în lume un gând! De la gând pornesc toate crimele (căderile), dar şi minunile virtuţii. Aşadar, un singur gând a fost suficient, ca un fulger, şi în ultima clipă a făcut o mântuitoare cotitură; a schimbat direcţia, a schimbat drumul, de acolo unde mergea spre iad, s-a întors spre cer.
Tema parabolei risipitorului este nemărginită. Ne prezintă două puteri: o putere este păcatul, iar alta este braţul cel puternic al Domnului, care îl prinde pe păcătos, îl ridică şi îl face copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei Lui. Din toată această minunată parabolă vreau să luaţi aminte doar la un singur lucru.

***
Fraţii mei, păcatul nu este o jucărie; este foc, care arde şi distruge. Nu are urmări doar pentru viaţa care începe după mormânt, ci are urmări chiar de aici, din această viaţă, urmări la care trebuie să fie atent orice om.
Păcatul înseamnă şi faliment economic. Distruge economic persoana, familia şi popoarele. Acest lucru îl poate observa chiar şi ateul. Acest lucru îl accentuează parabola atunci când zice că cel risipitor „a împrăştiat averea lui trăind în dezmierdări (desfrânări)” (Luca 15, 13).
– Păcatul este un faliment economic. Ca dovadă, întâi şi întâi este cel risipitor. Ce era mai înainte? Un sărăcuţ? Nu. Şi-a luat partea din uriaşa moştenire, a transformat-o în bani lichizi şi şi-a umplut punga. Şi ce a făcut cu ei? Unde i-a cheltuit? Spune Evanghelia: s-a încurcat cu anturaje rele. A început să cheltuiască averea sa în distracţii, în chefuri, la femei păcătoase, în cluburile de destrăbălare. Cheltuia mii şi nu producea nimic. Sfârşitul care a fost? A venit clipa în care a ajuns cerşetor de pâine. A căutat un post de păscător de porci şi fura roşcove. Vedem aici că păcatul este un faliment economic. Cel risipitor a falimentat trăind în păcat. | Continuare »

Fiul-cel-pierdut-5Iisuse, Domnul nostru,
cu sufletul zdrobit
mă-ntorc acum la Tine
din drumul rătăcit.

Ai milă, Domnul meu,
Tu ştii ce sufăr eu
– şi-mi vină-n ajutor,
Preabun Mântuitor!

Viaţa mea trecută
prin greu noroi am tras,
dar vin acum la Tine,
în cel din urmă ceas.

O, iată-mă, Iisuse,
ca fiul rătăcit
eu vin acum la Tine,
sărac şi zdrenţuit.

Averea ce mi-ai dat-o
de mult eu am pierdut,
o, Bun Iisus, ai milă
de mine, cel căzut.

Viaţa mi-am pierdut-o
în pofte şi-n păcat,
dar, iată, vin la Tine
plângând îndurerat.

O, roagă-L Tu pe Tatăl
să iasă-n calea mea
şi-n mila Lui cea mare,
iertarea Lui să-mi dea…

Traian Dorz, Cântări uitate

Fiul-cel-pierdut-27Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi, este, poate, istoria vie a nu puţini dintre noi, cei ce suntem aici de faţă. Aduceţi-vă aminte de Postul Mare din anul trecut! Ce serioşi ne facuserăm, cum începusem să ne pregătim pentru Sfânta împărtăşanie, cum ne pocăiam, primeam dezlegare şi ne împărtăşeam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocăinţa şi făgăduinţă noastră de a ne îndrepta viaţa, Părintele Ceresc ne-a dat partea moştenirii noastre de har care a judecat bunătatea Lui că ni se cuvine. Ce bine ne era în casa liniştită şi luminoasă a Tatălui Ceresc! Dar iată că a venit primăvara, au început distracţiile şi plăcerile. Luarea-aminte s-a împrăştiat, şi râvna duhului se tot stingea. După aceea a urmat o cădere – la început, poate, neaşteptată; în urma ei – a doua, a treia şi aşa mai departe. Sufletul s-a învârtoşat; gândurile s-au întunecat; simţămintele şi dorinţele au devenit grosolane. Şi acum puţini sunt, oare, care se aseamănă deplin cu fiul risipitor, ce sărăcise şi murea de foame?
Dar dacă am urmat fiului risipitor în cădere, să avem râvnă a-i urma şi în sculare. Am cheltuit, la fel ca el, moştenirea noastră harică; să ne grăbim acum, tot la fel ca el, a ne întoarce din nou în braţele Părintelui Ceresc, care întotdeauna sunt deschise pentru a ne primi. Tocmai asta este menirea Postului Mare care se apropie. Iar pilda fiului risipitor se citeşte acum ca să ne amintească Ia bună vreme care este lucrarea postului şi să nască în noi aplecarea [dispoziţia] de a croi în mintea noastră întregul drum pe care ne întoarcem la Domnul, de Care ne-am îndepărtat.
Să învăţăm, deci, aceasta de la fiul risipitor. Cu ce a început calea întoarsă a fiului risipitor la tatăl său? Cu faptul că şi-a venit în sine. Acesta este pentru toţi primul pas în mişcarea de la păcat către Dumnezeu; se poate spune că încă nici nu este pas, ci numai începutul mergerii, punctul de plecare. Păcatul cufundă sufletul în somnul uitării de sine, al nesimţirii şi al nepăsării. Şi păcătosul doarme adânc! Pe adormit trebuie să îl scoale cineva ca el să se ridice si să umble: ei bine, şi păcătosul trebuie deşteptat din aţipirea păcatului, pentru ca, deşteptându-se, să vadă primejdia şi să ajungă la hotărârea de a se scula şi a merge la Domnul. Tocmai în acest scop se aud de pretutindeni dimpreju-rul nostru glasuri îndemnătoare. Şi conştiinţa, şi cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul Părinţilor, şi rânduiala Sfintei Biserici, şi rânduiala zidirii lui Dumnezeu, şi împrejurările fericite, şi împrejurările nefericite – totul îl trezeşte pe păcătosul adormit, totul îi spune: „Scoală-te, cela ce dormi! Scoală-te, şi te va lumina Hristos!” Ce altceva ne va spune postul, ce altceva ne vor spune măreţele cântări şi citiri ale Postului, ce altceva ne va spune însăşi Evanghelia de azi decât acelaşi cuvânt: „Scoală-te, cela ce dormi, si învie din morţi!”? | Continuare »

2 fiul risipitorPână mai ştii cărarea întoarcerii ’napoi,
întoarce şi-o sărută cu-al lacrimii şuvoi,
căci mâine ori cărarea, ori ochii nu mai sînt
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit până-n mormânt.

Până mai ai un tată şi-o mamă lângă-un prag,
întoarce-le sărutul înlăcrimat şi drag,
căci mâine ori sărutul, ori pragul e pustiu
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit până-n sicriu.

Până mai ai pe fraţii ce-aşteaptă-ndureraţi,
întoarce – şi-aşteptării un duh smerit să-araţi,
căci mâine ori nu-s fraţii, ori nu mai ai mijloc
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit şi-amar în foc.

Până mai ai pe cine să-ntrebi şi să urmezi,
întoarce şi urmează-l în tot ce-auzi şi vezi,
căci mâine o să-l ’nalţe al îngerilor şir
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit în cimitir.

Până mai ai o clipă de har la Dumnezeu,
întoarce spre iertarea păcatului tău greu,
căci mâine poate singur din uşă-I ai să pleci
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit pe veci de veci.

Traian Dorz, Cântările eterne

Din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981

„Dacă va veni vremea când şi ostaşii se vor lepăda de Oaste, când şi conducătorii ostaşilor se vor lepăda de Lucrarea Oastei şi de Duhul ei, Dumnezeu poate să-i pedepsească cu venirea altor încredinţări, străine; să se ridice din mijlocul lor învăţători străini şi să-i dezbine pe unii împotriva altora, pentru că este scris: «Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor», adică înaintea celor care nu ştiu să preţuiască aceste mărgăritare”.

Inmorm-P-Iosif-(2)-Gl-D-'38… Mi-aduc aminte de ultima noapte a Părintelui Iosif…
Am fost lângă el în cele din urmă ceasuri.
Mi-aduc şi astăzi aminte despre nişte adevăruri pe care mi le-a spus şi pe care le-am mai însemnat undeva.
A zis: „Dumnezeu a trimis Lucrarea Oastei Domnului la poporul nostru, pentru salvarea şi mântuirea lui. Ce salt minunat ar fi făcut poporul nostru de la starea de barbarie în care îl aduseseră stăpânirile străine, până la statura înaltă a unui popor demn, civilizat, cult, nobil, credincios, dacă ar fi primit Lucrarea Oastei Domnului!”.
Dar atunci, conducătorii de atunci ai poporului au lepădat aceasta Lucrare şi au prigonit-o. Şi a spus profetul sfânt: „Dumnezeu poate să pedepsească poporul neascultării din pricina celor care n-au primit Cuvântul Său”. Încercările prin care am trecut poate au fost ceva din ceea ce a spus Părintele Iosif în noaptea de 12 februarie 1938.

Şi a mai spus: „Dumnezeu a trimis Lucrarea aceasta la Biserica noastră, dar conducătorii Bisericii noastre n-au primit-o şi au prigonit-o şi, iată, pe mine m-au dat afară… pentru învăţătura pe care am adus-o despre renaşterea spirituală şi pentru trăirea vie a credinţei strămoşilor noştri în Biserica noastră.
Iar Dumnezeu poate să pedepsească şi Biserica noastră cu venirea altor credinţe, străine, din pricină că n-au primit darul lui Dumnezeu care era această Lucrare trimisă special pentru reînviorarea şi renaşterea spirituală a membrilor Bisericii”.

Şi a mai spus un cuvânt: „Dacă va veni vremea când şi ostaşii se vor lepăda de Oaste, când şi conducătorii ostaşilor se vor lepăda de Lucrarea Oastei şi de Duhul ei, Dumnezeu poate să-i pedepsească cu venirea altor încredinţări, străine; să se ridice din mijlocul lor învăţători străini şi să-i dezbine pe unii împotriva altora, pentru că este scris: «Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor», adică înaintea celor care nu ştiu să preţuiască aceste mărgăritare”. | Continuare »

Mormântul unui mare om al lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna acoperit nu numai cu laudele noastre ori cu florile noastre, ci mai ales cu recunoştinţa noastră şi cu lacrimile noastre.

Dovada recunoştinţei noastre faţă de oamenii mari ai lui Dumnezeu nu sunt numai laudele şi florile noastre – deşi sunt şi acestea; şi nu numai recunoştinţa şi lacrimile noastre – deşi sunt şi acestea.
Ci adevărata dovadă este trăirea noastră după exemplul lor.

Trăirea noastră după exemplul lor cuprinde în primul rând curajul de a le mărturisi numele şi faptele în slujba adevărului sfânt pe care l au slujit şi l au înălţat ei.

Cea dintâi mare virtute şi cel mai înalt semn al unui trimis adevărat al lui Dumnezeu este curajul adevărului său. Curajul puternic şi neînfricat cu care îşi ţine şi îşi susţine solia divină pentru care a venit în lume.
Dacă acesta este un adevărat trimis al lui Dumnezeu, atunci Cel ce l a trimis – şi Care este Duhul Adevărului – îi dă deodată cu solia divină şi curajul divin al soliei sale.

Un sol ceresc trebuie să aibă neapărat un curaj ceresc. O solie fără curaj, cât de adevărată să fie, este ca un vultur fără zbor. Curând va cădea şi se va prăpădi printre găini.

Din cauza luminii pe care o poartă un mesager divin venind în zonele întunericului pe care trebuie să l spargă, – toate aceste negre vietăţi care mişună în acest întuneric şi care trăiesc din el, supărate de lumină, se ridică împotriva purtătorului ei.
Trebuie să ai curaj să le înfrunţi ţipetele şi să le dispreţuieşti ameninţările, să le sfidezi insultele şi să le suporţi răutatea. | Continuare »

De ce nu eşti cinstit, – de ce
n-ai DA cu DA şi NU cu NU,
de ce spui TU, când ALTUL e,
de ce spui ALTUL, când eşti TU!

De ce nu ZICI cum şi GÂNDEŞTI
sau, dacă zici, gândeşte-aşa,
de ce faci DA, când NU – grăieşti,
de ce faci NU, când tu spui DA!

Nelegiuit e-n veci acel
ce face DA, când zice NU,
acesta-i un satanic fel
– vezi, nu cumva să-l ai şi tu!

Acesta-i omul fariseu,
făţarnic în umblarea sa,
cel mai urât lui Dumnezeu,
când spune NU – şi face DA.

„SĂ ZICI CA EI, – gândeşte el
apoi, ce-ţi pasă, fă ca tu”,
– dar blestemat e-n veci acel
ce spune DA, când face NU.

…Tu, frate, umblă credincios,
cu Nu şi NU – cu DA şi DA,
căci Viu şi Sfânt este Hristos
şi El îţi va plăti aşa!…  (Traian DORZ)

Cuviosul Sofronie Saharov

p_vames2Mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi (sau despre păcatul stăpânirii şi înjosirii celorlaţi)
Oricât de bună ar fi şoseaua, şoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe viteza, să modifice puţin direcţia sau să se întoarcă ş.a.m.d. Aşa şi cu viaţa noastră: deşi înaintea noastră drumul ne este însemnat de Părinţi, de Apostoli şi de însuşi Hristos, totuşi mereu suntem nevoiţi să ne ţinem maşina pe acea linie care trebuie ţinută, pentru a nimeri ţelul nostru de pe urmă.
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor că deşi noi împărţim truda în fizică şi intelectuală, totuşi unimea şi mântuirea vin numai prin dragoste. Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească. | Continuare »

Tot trupul – că iarba; şi toată slava lui – că floarea ierbii: uscatu-sa iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac
Sfântul Ioan Gură de Aur

Vamesul-si-fariseul-2„De-ţi este voia, iubitule, să-l smereşti pe omul cel mândru, nu-l învăţa şi nu-l certa cu multe cuvinte, ci cu puţine şi înţelepte. Adu-i aminte numai de neputinţa firii omeneşti şi zi-i: Omule, ce te măreşti şi te mândreşti în deşert, fiind şi tu pământ şi cenuşă ca şi noi? Iar de va zice că se va face aşa când va muri, să-i zici că şi acum, când este viu, omul e pământ şi cenuşa, însă nu cunoaşte că este aşa, de vreme ce-şi vede frumuseţea trupului. Vede puterea şi cinstea, vede laudele mincinoşilor şi pe cei ce stau de slujesc mesei şi spun basme. Aşadar această nălucire a hainelor scumpe îl înşală [pe omul cel mândru] şi îl face să-şi uite firea. El nu merge niciodată la morminte să vadă coşciugele pline de împuţiciune şi de putoare, ci caută numai spre cele trecătoare, iar nu spre cele ce or să fie. Şi să-i zici lui iar: Ce te mândreşti, omule, care eşti pământ, şi cenuşă, şi putregai? Caută de vezi neputinţa şi vremea cea scurtă a vieţii celei pieritoare! Nu aştepta ziua morţii tale ca să te pocăieşti, căci moartea vine fără de nădejde şi nu o ştii când vine! Căci – dacă omul este pământ şi fum, şi totuşi cutează a zice: Mă voi sui la cer să mă fac şi eu dumnezeu! – ce n-ar fi zis, unde n-ar fi căzut cu gândul său, dacă n-ar fi avut neputinţa firii sale ca un frâu?
Deci, când vezi vreun mândru că-şi înalta grumazul ca un taur şi îşi ridică sprâncenele sus, zi către dânsul: Ce se mândreşte pământul şi pulberea, căci viaţa lui se ocărî şi cele din lăuntrul lui? Acestea să le zici şi împăratului! Şi nu te teme de coroana lui, nici de îmbrăcămintele de aur pe care le poartă, căci zice Sfânta Scriptură: „Toată slava omului că floarea ierbii este.“ Tu, omule mândru, ce te măreşti? Oare tu ai făcut cerul? Pogoară-te din înălţimea râpei şi ia aminte la neputinţa firii celei trecătoare: căci eşti pulbere, şi umbră, şi fum, şi iarbă, şi floarea ierbii.Ce gândeşti lucruri mari şi te măreşti în deşert? | Continuare »

Vorbirea fratelui Tiriteu Ioan (Cârpeşti) la adunarea de la Vălani – 6 februarie 1982

Iisus-Maria-si-Marta-7În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Ne simţim aşa de fericiţi într-un loc şi într-o stare ca aceasta, unde avem fericirea şi bucuria în inimile şi în sufletele noastre a unui alt prilej de felul acesta, a [sărbătoririi] unui suflet scump şi ales de Dumnezeu.
Vedem că, prin mila şi dragostea lui Dumnezeu, şi în seara aceasta avem rânduite alte bucurii şi fericiri sfinte datorită unui suflet iubit de Domnul şi ales de El, prin care a vrut să ne facă şi nouă o bucurie.
Dragii şi scumpii noştri! Suntem aşa de fericiţi lângă Cuvântul lui Dumnezeu şi ne sunt inimile pline de bucurie. Dar ne aducem aminte că toată bucuria şi fericirea noastră, şi din seara aceasta, a fost adusă cu atâtea lacrimi şi rugăciuni de către unii care, cu zeci de ani înainte, au înălţat mâinile către Dumnezeu şi glasul lor – şi au strigat mereu şi din satul acesta.
Ne aducem aminte de fratele Savu care, acuma zeci de ani în urmă, când el a auzit glasul lui Dumnezeu care l-a chemat pe nume, a ascultat. Şi de atunci s-au văzut şi paşii Domnului Iisus prin satul acesta. Bucuria noastră din seara aceasta nu ni se datorează faptelor noastre, nici ostenelilor noastre. Noi am intrat în bucuria altora şi în ostenelile altora.
Dragii noştri, ne bucurăm de sămânţa de atunci, semănată de cei dragi, de părinţii noştri scumpi sufleteşti, care au strigat către Domnul cu lacrimi şi şi-au întins mâinile. De atunci s-au pregătit bucuriile de azi. Şi ne-am bucurat de atunci mereu, [împreună] cu sufletele rămase în urma trecerii lor, cu cei care au rămas credincioşi în casa lor, în familia lor. Şi ne bucurăm şi în seara acesta; şi nu ştim cum să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru părinţii credincioşi care, în urma lor, au lăsat nişte copii credincioşi, ascultători. Nu putem spune nimănui îndeajuns bucuria pe care o simţim. Acei care sunt aici de faţă au părinţi în vârstă şi îşi aduc aminte de cei care s-au dus şi nu mai sunt între noi, aşa cum a fost fratele Savu, cel dintâi ostaş al Domnului din satul Vălani. Binecuvântaţi de Dumnezeu sunt aceşti părinţi. Ei se pot bucura şi odihni cu Domnul, căci şi-au făcut lucrarea încredinţată, şi-au dus până la moarte lupta cea bună. | Continuare »

Vamesul-si-fariseul-15TRAIAN DORZ, Cântarile Dintâi

Când pe pragul rugăciunii cu smerenie-am păşit,
o, de câte ori, Iisuse, Te-am minţit!

Când cu-a’ mele buze negre al Tău Nume l-am rostit,
o, de câte ori, Iisuse, Te-am minţit!

Te minţeam în faţa lumii când mă închinam smerit,
căci cu mâna ceealaltă am lovit!

Te minţeam atunci când milă arătam la cel lipsit,
căci pe-ascuns, cu răutate, l-am vorbit!

Te-am minţit atunci, Iisuse, mila Ta când o cerşeam,
căci pe altul, fără milă prigoneam.

O, de câte ori în viaţă, când smerit să par voiam,
eram doar de ochii lumii, Te minţeam!

Dar de-atâtea ori în viaţă când în Faţa Ta privesc,
am văzut că Tu ştii bine că minţesc…

Astăzi, lacrimile-amare ce le vărs necontenit
vor putea să spele oare ce-am minţit?

Vamesul-si-fariseul-11Sfântul Ignatie Briancianinov
Predică în Duminica Vameşului şi a Fariseului

„Iubiţi fraţi! În Evanghelia care s-a citit astăzi, am auzit pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre vameş şi fariseu.
Din ce pricină a spus Domnul această pildă? El a spus-o pentru oamenii care, amăgiţi şi înşelaţi de părerea de sine, se întemeiază şi nădăjduiesc în dreptatea lor, în faptele lor bune, privesc spre ceilalţi oameni de la înălţimea părerii lor de sine şi amăgirii lor de sine, îi defaimă – adică au o părere proastă despre ei, îi dispreţuiesc, îi osândesc, îi vorbesc de rău atât în taină, în sufletul lor, cât şi la arătare, înaintea oamenilor.

Din ce pricină a rânduit Sfânta Biserică să se citească această Evanghelie înainte de intrarea în arena Postului Mare? Ca să ne păzească de părerea de sine şi defăimarea aproapelui, care nu lasă nicidecum simţământul pocăinţei să fie însuşit de inimă, iar dacă postul nu e împodobit cu rodul pocăinţei, nevoinţa postirii rămâne deşartă.
Şi nu numai atât: ea ne aduce vătămare, întărind în noi părerea de sine şi încrederea în sine. Aşa sunt toate nevoinţele trupeşti şi faptele bune cele văzute. Dacă socotim că săvârşindu-le aducem jertfă lui Dumnezeu, nu că îi plătim dintr-o datorie cu neputinţă de plătit, faptele bune şi nevoinţele noastre devin în noi părinţi ai trufiei pierzătoare de suflet.

Doi oameni s-au suit în templu să se roage, începe Domnul pilda Sa: unul fariseu, iar celălalt vameş. După aceasta, Domnul, Cunoscătorul inimilor, arată prin ce gânduri se vădea aşezarea de taină a inimii fiecăruia dintre cei doi care se rugau, prin ce gânduri închipuia fiecare dintre ei aşezarea sa faţă de Dumnezeu.
Fariseul era mulţumit de sine, se socotea vrednic de Dumnezeu, bineplăcut lui Dumnezeu. Dumnezeule, mulţumescu-Ţi, spunea el întru sine, adică vorbea în gând potrivit felului în care se vedea pe sine în taina sufletului său. Pentru ce mulţumeşte fariseul lui Dumnezeu? | Continuare »

Vamesul-si-fariseul-8O, iartă-mi, Te rog, Doamne, atâtea rugăciuni
prin care-Ţi cer doar pâine şi pază, şi minuni,
căci am făcut adesea din Tine robul meu,
nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu!
În loc să vreau eu, Doamne, să fie voia Ta
Îţi cer şi-Ţi cer întruna să faci Tu voia mea,
Îţi cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiţi ce vreai,
ci să-mi slujeşti în toate, să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai…,
gândindu-mă că dacă Îţi cânt şi Te slăvesc
am drept să-Ţi cer întruna să faci tot ce doresc!…

O, iartă-mi felu-acesta nebun de-a mă ruga
şi-nvaţă-mă ca altfel să stau în faţa Ta,
nu tot cerându-Ţi Ţie să fii Tu robul meu,
ci Tu cerându-mi mie, iar robul să fiu eu!
Să înţeleg că felul cel bun de-a mă ruga
e să doresc ca-n toate să fie voia Ta!

Traian Dorz, Cântări de drum

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Duminica Vameşului si a Fariseului

Vamesul-si-fariseul-21Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (1 Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim, l, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului si ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.
Si ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ţi aminte ele fariseul şi ele vameşul din Evanghelie. „Mulţumesc ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dânsul. Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra – cununa de cinste. | Continuare »

Traian DORZ

Când se va striga odată
şi-al meu nume Sus,
ce va spune despre mine
Glasul lui Iisus?
Doamne, fă să spună bine Glasul lui Iisus.

Ce va spune despre-a mele
fapte Dumnezeu?
Am fost oare eu un vameş
ori un fariseu?
Doamne, fă să fiu un vameş, nu un fariseu.

Când voi fi ales odată
între buni sau răi,
oare cu cei răi voi merge
ori cu-aleşii Tăi?
Doamne, fă să fiu de-a Dreapta, cu aleşii Tăi!

Când se va rosti odată
Judecata mea,
oare ce va fi: iertare
ori osândă-n ea?
Doamne, fă să am iertare, nu osândă-n ea!

Când voi merge-n veşnicie
la cântări sau munci,
oare care o să fie
partea mea atunci?
Doamne, fă-n cântări să-mi fie partea mea atunci.

Vamesul-si-fariseul-22Traian DORZ, Cântarea Viitoare

Să nu te-ndoieşti vreodată
de Cuvântul lui Iisus,
tot ce spune Cartea-I Sfântă
va fi-ntocmai cum e spus.
Câtă vreme stă sus Cerul
şi cât stă pământul jos,
nu va trece nici o iotă
din Cuvântul lui Hristos;
nici o iotă, nici o iotă din Cuvântul lui Hristos.

Ţine-ntreg, smerit, Cuvântul,
căci de-i strici vreun înţeles,
chiar şi cel mai mic vreodată,
săvârşeşti un greu eres.
Partea ta va scoate-o Domnul
din Împărăţia Sa
şi din Sfânta Lui Cetate
El afară te va da;
El afară, El afară, El afară te va da.

Fii fără făţărnicie,
cum îţi cere Dumnezeu,
şi fereşte-te de duhul
prefăcut şi fariseu,
ca să ai neprihănirea
celor sinceri şi smeriţi,
căci doar cei ce-o au aceasta
sunt cu Domnul mântuiţi;
Sunt cu Domnul, sunt cu Domnul, sunt cu Domnul mântuiţi.

Vamesul-si-fariseul-12Doamne, nu sunt vrednic să-mi înalţ spre Tine
ochii ce-au sclipire încă spre ispite,
mâinile ce-au încă urme de ruşine,
buzele ce-au încă vorbe nesfinţite!…

Doamne, nu sunt vrednic să-Ţi dezleg cureaua
încălţării Tale, când îmi vii în casă,
peste-a Tale glezne albe cum e neaua
lacrimile mele negre urme lasă.

Doamne, nu sunt vrednic de a Ta-ndurare
c-am deschis ispitei inima curată…
– Tu i-ai dat în flăcări inimii iertare,
dar ea nu-şi mai iartă vina niciodată.

Doamne, nu sunt vrednic nici de-o mângâiere
c-am lăsat în alţii lacrimă şi rane,
buzele iubirii le-am udat cu fiere,
mâinilor blândeţii le-am bătut piroane.

Doamne, nu sunt vrednic!…, dar cu ce-ndurare
mă-nconjori cu flăcări, mă hrăneşti cu jale
şi m-adăpi cu lacrimi, pentru clipa-n care
vor culege îngeri rodul trudei Tale!…

Traian Dorz, Cântarea anilor

Inima noastră să fie zidită prin smerenie întru jertfelnic duhovnicesc închinat lui Dumnezeu

vamesul si fDomnul nostru Iisus Hristos a zis: Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi (In. 9, 39). Nişte trufaşi înţelepţi şi drepţi ai acestei lumi, cum erau fariseii iudei, nu puteau să asculte netulburaţi aceste cuvinte ale Domnului. Iubirea lor de sine şi înalta părere pe care o aveau despre ei înşişi s-au socotit jignite. La cuvintele Domnului ei au răspuns printr-o întrebare în care se făceau vădite în acelaşi timp şi nemulţumire, şi părere de sine, şi zeflemea, şi ură către Domnul, toate unite cu dispreţ faţă de El. Au doar şi noi suntem orbi? – au zis ei. Prin răspunsul Său la întrebarea fariseilor, Domnul a zugrăvit starea lor sufletească, ce fusese pricina începătoare a întrebării. De aţi fi fost orbi, le-a grăit El, n-aţi avea păcat. Voi, însă, ziceţi: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne (Ioan 9, 40-41).
Ce înfricoşătoare boală sufletească este părerea de sine! În treburile omeneşti, ea îl lipseşte pe cel mândru de ajutorul şi sfatul aproapelui, iar în lucrarea lui Dumnezeu, în lucrarea mântuirii, ea i-a lipsit şi îi lipseşte pe trufaşii farisei de cea mai preţioasă comoară, de darul lui Dumnezeu adus din cer de Fiul lui Dumnezeu: i-a lipsit şi îi lipseşte de dumnezeiasca Descoperire şi de cea mai apropiată împărtăşire cu Dumnezeu, care este unită cu primirea acestei Descoperiri. Fariseii se socoteau pe sine văzători, adică stăpâni în treapta cea mai înaltă şi pe deplin îndestulătoare ai adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, care nu au nevoie de nici o altă sporire şi învăţătură – şi pe acest temei au lepădat învăţătura despre Dumnezeu, pe care o predanisea chiar Dumnezeu în chip nemijlocit. | Continuare »

Popa-Petru-(Saucani)Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Vălani – 6 februarie 1982

Slăvit să fie Domnul!
În noaptea aceasta este o sărbătoare şi încă o sărbătoare deosebită. Ştiţi fiecare bine că ne-am adunat aici cu prilejul zilei onomastice a unei surioare…
Şi oamenii din lume, când îşi sărbătoresc zilele lor, îşi cheamă şi ei lumea acolo şi prietenii, şi rudeniile.
Oamenii vinului, când îşi sărbătoresc ei zilele lor, cheamă vinul acolo. Oamenii petrecerilor petrec în felul lor lumesc de petrecere, cu băuturi şi jocuri.
Iar voi, copiii lui Dumnezeu, chemaţi şi voi pe copiii lui Dumnezeu la sărbătorile voastre. Voi, toţi care-L iubiţi pe Domnul Iisus, chemaţi-L pe El la sărbătorile voastre! Că nu-L mai cheamă nimeni astăzi. Nimeni nu-L mai doreşte, nimeni nu-L mai aşteaptă. La toţi le place mai mult fără El, ca să nu le mai tulbure „liniştea” lor, ca să nu le mai tulbure obiceiurile lor seci şi murda-re, şi păcătoase.
Măcar voi chemaţi-L, copii ai lui Dumnezeu! Chemaţi-L voi la sărbătorile voastre! Chemaţi-L pe Iisus!
Spuneam mai alaltăieri, la o altă zi ca şi aceasta, despre cele trei ospeţe ale morţii. Şi atunci s-au gândit oamenii să petreacă cu ospeţe, dar au petrecut cu beţii, au petrecut cu lăutarii, au petrecut cu destrăbălare… Şi toate cele trei ospeţe s-au terminat cu moarte! De aceea li se mai spune şi „ospeţele morţii”.
Numai acele ospeţe la care este chemat şi Domnul Iisus, numai acele ospeţe se termină cu viaţă. Numai aceia au viaţa, cei care Îl cheamă pe Dumnezeu, care Îl caută pe Dumnezeu, care trăiesc viaţa cu Dumnezeu, care încep anii lor frumoşi cu Domnul Iisus. Şi atunci toate zilele fiecărui an, aşa de frumoase şi de binecuvântate curg la rând… Aşa se termină zilele începute cu Domnul Iisus.
Am vrea în seara aceasta să vorbim numai despre lucrurile acestea. Am vrea în seara aceasta să vorbim numai despre pruncie, numai de Scripturi, pentru că de aici începe viaţa ori bine, ori rău.
S-a mai amintit în locul acesta de Timotei, de tânărul Timotei, sufletul acela credincios care a avut o inimă credincioasă, pentru că a avut o mamă credincioasă şi o bunică credincioasă. Încât mai târziu îi spune Sfântul Apostol Pavel aşa de minunat şi de frumos: „Tu din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi!”. | Continuare »

Dorinţa de a fi lăudat este nu numai o urâciune, dar, de multe ori, şi aducătoare de mare ruşine şi pagubă celui doritor mereu de laude. O spun aceasta fiindcă am văzut în viaţa mea cum s-au făcut de râs, adeseori, astfel de oameni. Iată numai o astfel de întâmplare din viaţa unui copil care oricând umbla să facă orice, numai să apară el tare grozav şi toţi să se mire şi să-l laude.

Eram în primul an de şcoală. Era iarnă, iar în şanţul din curtea şcolii noastre apa îngheţase. Copiii făcuseră din el gheţuş şi se înghesuiau să se dea pe el. În recreaţie, îndată se repezeau cu toţii acolo, să se dea pe gheaţă, înghesuindu-se, rupând încălţămintea, împingându-se şi căzând, cum se întâmplă adeseori în astfel de locuri.
Dintre toţi însă, Vasilică, băiatul cel lăudăros, era mereu primul. Se grozăvea să-l vadă toţi că nimeni nu-i ca el. Dar când a văzut odată că mai pot ca el şi alţii, – ce s-a gândit?
– Daţi-vă la o parte! le-a strigat el tuturor. Eu am să fac ce nimeni dintre voi nu mai poate.
– Să vedem! au zis ceilalţi.Îndată Vasilică şi-a aruncat încălţămintea din picioare şi, desculţ prin zăpadă, se repezi să se dea pe gheaţă. Uimiţi, ceilalţi copii stăteau deoparte şi se mirau râzând, strigând şi lăudându-l că, într-adevăr, aşa nimeni nu s-a mai dat pe gheaţă.
Vasilică se grozăvea şi mai tare. Picioarele i se făcuseră roşii ca focul, îl ardeau şi îl usturau ca pe jar, dar mândria lui nu-l lăsa să se oprească, ci, continuând aşa, dorea să-i uimească şi mai mult pe toţi copiii, ca, privindu-l, toţi să-l laude şi mai tare.
Deodată însă apare domnul învăţător cu o nuia. Pe ne-aşteptate, îl prinde pe Vasilică de guler chiar când se pregătea să le arate celorlalţi că poate să se dea chiar şi numai într-un picior. Ca să vadă ei cine mai face ca el… Şi când începu să-i care cu nuiaua peste spate, un hohot de râs izbucni din gura tuturor copiilor, de răsuna satul.
L-am petrecut toţi copiii cu râsete până în clasă. Sărmanul Vasilică nu mai ştia ce să facă de usturime şi de ruşine. | Continuare »

Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii

Rugăciunea este o acţine de concentrare şi de desprindere de realitatea materială, este ancorarea într-un domeniu nou pentru orice om, chiar dacă e credincios, pentru că rugăciunea nu înseamnă o recitare mecanică a unor texte şi îndreptare din când în când a atenţiei spre sensul cuvintelor. Rugăciunea este o răpire, o ieşire din sine şi o îndreptare spre Dumnezeu, într-un mod tainic şi neînţeles chiar de cel ce o practică. Rugăciunea este un dar al Duhului Sfânt.

În primul rând, rugătorul să ştie că se angajează într-o acţiune plină de capcane demonice. Oricine care s-a rugat, oricât de rar şi care a dorit să simtă dulceaţa rugăciunii ştie de ce greutăţi şi ispite s-a lovit. Stai în faţa televizorului ore întregi şi te uiţi la un film plin de banalităţi şi de lucruri comune şi nici un gând lăturalnic nu te abate de la deşucherile care se petrec pe ecran. În schimb, te aşezi la rugăciune – nu vorbesc de cei care fac din rugăciune un lucru mecanic, ci de cei care vin cu bună intenţie să se roage – şi o mie de gânduri lăturalnice te asaltează, de multe ori chiar contrarii intenţiilor tale bune. Amintiri, preocupări stupide şi neimportante îţi invadează mintea, cuvinte urâte, glume, orice te poate abate de la rugăciunea care ar trebui să te lege de Dumnezeu.
De aceea, cel care doreşte să aibă o rugăciune îmbunătăţită trebuie înainte de orice să realizez că este un mare păcătos, să îşi supravegheze atitudinile, faptele, gândurile şi să-şi dea seama cât de mult păcătuieşte în fiecare zi şi în fiecare ceas, aşa cum spun rugăciunile din Canonul Sfintei Împărtăşanii.
Încet-încet, el trebuie să-şi facă un scut împotriva ispitelor lumii – atât cât se poate – şi să nu se sperie dacă, la început, acest scut este foarte penetrabil la ispitele satanei; cu timpul, scutul se întăreşte şi diavolul pătrunde mai greu dincolo de el. | Continuare »

Femeia-cananeanca_3Acolo unde e credinţă,
chiar dacă omul e căzut,
e semn că el mai poate-ntoarce
spre Dumnezeul Nevăzut.

Acolo unde e durere
şi lacrimă pentru păcat,
e semn că s-a născut căinţa
şi omul poate fi salvat.

Acolo unde e dorinţa
fierbinte după Dumnezeu,
e semn că-n om lucrează Duhul
şi-l va trezi din somnu-i greu.

Acolo unde creşte-o rază
de dragoste pentru Hristos,
e semn că s-a sfârşit cu traiul
nepăsător şi păcătos. | Continuare »