Eu nu ştiu cum…

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-10Traian DORZ, CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE

Eu nu ştiu cum Te-ai îndurat
de m-ai ales şi m-ai chemat,
căci eu nimic n-am făptuit
să fiu iertat şi miluit!
…Ce oare să-Ţi fi arătat,
că n-am avut decât păcat?
…Cum, oare, Tu la un tâlhar
i-ai dăruit atâta har?
…Cum oare-atât Te-ai aplecat
şi din adânc m-ai ridicat?

…O Doamne, ştiu: Tu m-ai primit
şi mai ales căci m-ai iubit!
…Pe tot întinsul viitor
doresc să-Ţi fiu ascultător,
recunoştinţă arătând
iubirii Tale orişicând.
Căci, Doamne, tot ce Tu mi-ai dat
e numai har nemeritat!

Un uriaş al lui Hristos

Pr-Iosif-Trifa-0Fragment din vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Vălani – 2 august 1981

Părintele Iosif, când Dumnezeu l-a trimis în Biserica noastră, când Dumnezeu l-a trezit pe el cel dintâi… când Dumnezeu i-a descoperit lui, cel dintâi, acest adevăr, lumină Evangheliei, lucrarea naşterii din nou în Biserica unde l-a pus Domnul, acest om slab cu trupul, bolnăvicios, în suferinţă, a crezut. Omul acesta a fost un uriaş al lui Hristos.
Omul acesta a fost un mare om al credinţei. El a crezut. În toată Biserica noastră cea încremenită şi amorţită în nişte forme seci, în nişte datini, în nişte reguli, în nişte rugăciuni care se făceau numai din carte (că nu mai era Duhul lui Dumnezeu Care să-i înveţe, Care să-i lumineze, căci erau scrise toate după tipic), unde se aduceau numai nişte lumânări… unde se sărutau numai nişte icoane… unde se trăgeau numai nişte clopote, dar fără credinţa vie, – acolo el a crezut cu adevărat. Ceilalţi, după ce se duceau din locul acela, deşi făceau toate aceste forme, făceau apoi şi cele mai grele păcate şi totuşi ziceau că sunt creştini.
Forme… Aici Dumnezeu a vrut să facă o trezire. Să aducă lumina. Să aducă viaţa de la început a primilor creştini, a marilor înaintaşi, a Sfinţilor Părinţi. Şi omul acesta trimis de Dumnezeu a crezut puternic… N-a văzut cu ochii săi, dar a închis ochii crezând. Fraţii lui l-au aruncat într-o groapă:
– Să nu mai ieşi, Iosife, de aici în veci. Lasă-ne pe noi fără Hristosul tău, lasă-ne pe noi cu obiceiurile noastre, cu formele noastre, cu religia noastră cea bună, cu care putem păcătui şi ne putem blestema şi urî unii pe alţii…
Şi aşa l-au aruncat fraţii lui într-o groapă, dar Dumnezeul lui Iosif l-a scos. Şi astăzi începe să se vadă că Dumnezeul lui Iosif a fost cu el. Că El l-a scos din groapă, şi astăzi vin fraţi de la mari depărtări, cerând: „Dă-ne, Iosife, hrană, că noi murim, nu mai avem nimic”. | Continuare »

Viespele şi mierea

Un învăţat neamţ a studiat viaţa viespilor şi a aflat un lucru interesant. Când o viespe află un fagur de miere sau altfel de dulceaţă, nu se apu-că să mănânce numai singură, ci face pe crainicul. Se duce şi dă de veste şi altor viespi şi le cheamă la înfruptare.
Să facem şi noi măcar atât cât fac aceste fiinţe sălbatice! Toţi cei ce am aflat dulceaţa Evangheliei să vestim şi altora această dulceaţă! Să strigăm pe toate drumurile cât de dulce este o viaţă trăită cu Domnul şi să-i chemăm şi pe alţii să guste din ea!

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Predică în Duminica Ortodoxiei

Rastignire_14Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. „Între doi tâlhari, măsură a dreptăţii s-a aflat Crucea Ta: căci unul, prin povara hulei, în iad a coborât, iar celălalt, uşurându-se de păcate, spre cunoaşterea teologiei [a urcat]…” (Tropar din Marele Post, glasul al 9-lea, la slavă)

Aşa se spune despre Crucea Domnului. Măsura dreptăţii s-a aflat între doi tâlhari: trei cruci a înfipt Pilat pe Golgota – [două pentru] doi tâlhari şi [una pentru] Dătătorul vieţii. Dar numai Crucea Mântuitorului a fost izbăvire întregii omeniri, Crucea care stătea la mijloc, ea este arma păcii, biruinţa cea nebiruită – biruinţă asupra diavolului şi asupra morţii. Dintre celelalte două cruci, una a fost mântuitoare pentru cel spânzurat pe ea, cealaltă a fost scară spre iad.
Doi tâlhari erau spânzuraţi pe cruci lângă Domnul Iisus Hristos, unul îl hulise tot timpul şi continua să-L hulească, iar celălalt era cât pe ce să hulească, dar şi-a venit în fire şi, cunoscându-şi păcatele, a strigat către Domnul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”. Şi i-a răspuns Domnul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.
Astfel, prin Cruce, prin suferinţă, a ajuns tâlharul cel înţelept să creadă în Hristos Cel răstignit – cum se spune, a crezut spre cunoaşterea teologiei. Iar când Domnul i-a iertat păcatele, acesta L-a cunoscut în El pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, a înţeles că Omul Acela care zace spânzurat fără slavă şi în necinste este slăvitul împărat al slavei, a înţeles că Acela Care pare acum slab şi neputincios este însuşi Atotputernicul Ziditor şi Stăpânilor al întregii lumi. Aşadar, tâlharului spânzurat în partea dreaptă i s-au deschis ochii minţii, ochii sufletului, şi a ajuns la aceasta prin pocăinţă, prin smerenie.
La fel şi Hristos S-a smerit pe Sine mai mult decât toţi oamenii, S-a umilit pentru ca astfel să şteargă şi să nimicească păcatul mândriei lui Adam. La fel şi tâlharul, cunoscându-şi cu smerenie păcatele, I-a cerut Domnului iertare şi, în acest fel, Domnul I S-a arătat în toată slava Sa. | Continuare »

Să ard de sete

Să ard de sete, tot n-aş bea din apele stricate
ce le-ntâlnesc în calea mea prin lumea de păcate.
Să mor de foame, tot n-ating mâncările-otrăvite
spre care ne-ncetat mă-mping păcate şi ispite. (bis)

Să crap de frig, nu mă-ncălzesc la focuri vinovate
pe unde slugile pândesc iubiri îndurerate.
Să pier în drumuri, n-aş intra în casa blestemată,
care-ar zdrobi şi-ar întrista iubirea mea curată. (bis)

Să umblu gol, tot n-am să-mbrac ce diavolul mi-ntinde,
să zac în şanţ, să mor sărac, pe Domnul nu-L voi vinde.
Mai bine plâng acum un ceas cu Domnu-n părtăşie
decât, fără Hristos rămas, să plâng o veşnicie. (bis)

ASCULTAREA

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-5Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR

Cel temător de Dumnezeu spunea la fiii odată:
– Voi, fiii mei, să vă-mbrăcaţi cu haina cea curată,
căci ea-i mai caldă,
mai de preţ,
mai bună şi frumoasă
şi numai astfel veţi intra în ceruri ca acasă!…

Cea mai curată haină e, să ştiţi: Neprihănirea,
frumoasă: Bunătatea,
iar cea caldă e Iubirea,
cea mai de preţ e orişicând, oriunde, Ascultarea,
ea celorlalte tuturor le-nfrumseţează starea.

Acestea-s haine sfinte,
iar acei ce le îmbracă
lui Dumnezeu şi alor Săi de-a pururi au să placă,
căci seamănă cu cei de Sus
şi slobodă intrare
afla-vor ei în Cerul Sfânt, la Marea Sărbătoare.

Dar neascultarea orişicând dezbracă pe oricine
şi-l lasă gol ca primul om, în frică şi ruşine,
îl scoate-afară din Eden,
de har îl depărtează,
căci fără haina ei în Cer nu-i nimenea să şază. | Continuare »

O, CLIPA RĂTĂCIRII

Traian Dorz, CÂNTAREA VEŞNICIEI

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-6O, clipa rătăcirii de câte ori mi-o plâng,
în cât de-amare lacrimi suspinul ei mi-l frâng
şi-n ce amare flăcări stă sufletul meu tot
când spinul ei din mine l-aş smulge şi nu pot!

Iisus, o, cât de-amar
e-al ispăşirii jar,
ajută-mi a-l răbda
pân’ la iertarea Ta!

O, pasul neascultării, nebun şi rătăcit,
ce bine-ar fi fost veşnic să nici nu-l fi gândit,
ce orb am fost când şoapta ispitei m-a împins
să merg spre unde iadul mă aştepta aprins!

O, duh viclean, ce mintea şi inima mi-ai dus
să-mi nimicesc cu fapta tot ce-am cântat şi-am spus,
o, cum n-am înţeles eu tot harul ce-am avut
şi care-acuma, veşnic şi veşnic, e pierdut!

O, sufletul meu ardă pe crucea mea de jar
şi flăcările treacă prin mine cât de-amar,
şi gura mea se strângă de-acest amar oţet
– dar vina mea să piară pe rugul meu, încet!…

Posteşti? Arată-mi prin fapte!

Ioan MARINI, Gânduri creştine (vol. 1)

– Posteşti? Atunci dovedeşte-mi asta prin fapte!
– Ce fel de fapte? – mă întrebi.
– Dacă vezi un sărac, ai milă de el; dacă vezi un duşman, împacă-te cu el; dacă vezi un prieten lăudat, nu-l pizmui; dacă vezi o femeie frumoasă, n-o pofti în inima ta.
Adevăratul post stă în a te îndepărta de păcat. Sfarmă lanţurile răutăţii (Isaia 58, 6), iartă semenului tău tot răul ce ţi-a făcut. Cel care posteşte, dar nu se lasă de păcate e ca acela care cu o mână zideşte, iar cu cealaltă dărâmă; e ca omul care acum se roagă lui Dumnezeu, apoi îl înjură şi îl blestemă pe aproapele.

Un vechi propovăduitor al Evangheliei zicea: Nici un folos nu este a pune ziduri şi şanţuri lângă cetate şi a nu păzi poarta prin care intră potrivnicul. Ce folos este a schimba mâncă­rurile şi a nu schimba năravurile rele? Ce folos este a se înfrâna de la bucate şi a nu se conteni de la pofte şi păcate, care totdeauna sunt urâte! Atunci trupul de bucate va fi gol, iar sufletul de păcate va fi plin; oamenii ne vor judeca de bine, dar Dumnezeu ne va socoti ca pe nişte osândiţi şi păcătoşi.

Sfântul Efrem Sirul spune că cel care se înfrânează de la mâncare, dar de la păcat nu se conteneşte, e ca omul care scoate apă din fântână şi o toarnă într-un vas găurit, iar Sfântul Grigore spune că cel ce astfel posteşte e asemenea diavolului, care nu mănâncă niciodată. Aşadar, să nu postească numai gura, ci şi ochiul, şi auzul, şi mâna, să postească toate mădularele trupului nostru. Să postească mâinile, rămânând neprihănite de jaf şi hrăpire. Să postească picioarele, împiedicându-şi paşii de-a alerga la privelişti neîngăduite şi la păcat. Să postească şi gura, ferindu-se de cuvinte ruşinoase şi de ocări. Căci ce folos ar fi să postim de pasăre şi peşte şi să-i muşcăm şi să-i mân­căm pe fraţii noştri? Cel care bârfeşte mănâncă din carne frăţească, muşcă trupul aproapelui, de care ne-a înfricat şi Sfântul Pavel, zicând: „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi“ (Gal. 5, 15). | Continuare »

ISPITO!

Adam_and_Eve004Traian Dorz, Cântări de drum

Ispito, tu eşti umbra seninului curat
şi vraja blestemată ce-atrage spre păcat,
şi şarpele ce-mbie cu fructul otrăvit,
şi pofta ce momeşte spre tot ce e oprit,
şi norul ce se lasă întunecat pe vis,
şi floarea-mbietoare spre margini de abis,
şi viermele ce roade a păcii rădăcini,
şi vântul rău ce stinge a inimii lumini,
şi sol satanic care pândeşte uneltind,
şi cursă care-atrage spre flacără zâmbind,
şi-ntunecarea minţii în clipa cea mai grea…

– Aşază-Te-ntre mine, Iisuse, – şi-ntre ea!

Îmbrăcaţi în Hristos

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica Lăsatului sec de brânză – a Izgonirii lui Adam din Rai)

„… ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească pentru ca să-i treziţi poftele.“ (Romani 13, 14)

Există trei stări de credinţă şi trei feluri de credincioşi. Credinţă nestatornică, credinţă luptătoare şi credinţă neclintită. Creştini care au ajuns cu Hristos, creştini care umblă lângă Hristos şi creştini care trăiesc în Hristos.
În starea cea dintâi sunt cei care s-au predat Domnului, dar nu în totul. Şi-au predat viaţa, dar nu şi-au predat firea. În umblarea lor cu Domnul încă mai lucrează mult şi de multe ori firea lor cea veche, pornirile lor dinainte, care au ca rod gânduri şi fapte ce îi depărtează adeseori de Domnul Iisus şi de felul Lui de a fi. Aceştia seamănă cu un copil care umblă cu tatăl său, dar adeseori o ia prea înainte, ori rămâne prea în urmă. Unui astfel de copil i se întâmplă de multe ori să cadă, fiindcă el nu se ţine de tatăl. Şi uneori cade chiar foarte rău, dar cu toate acestea tot nu învaţă şi, îndată ce scapă dintr-un necaz, cade iarăşi în altul. Umblând când cu Domnul, când fără El, sufletul acesta nestatornic este când ici, când colo. El nu are o credinţă neclintită şi de aceea uşor este atras când de o părere când de alta. Când de o învăţătură, când de alta, când de o adunare, când de alta. Şi, de cele mai multe ori, rămâne ori într-o rătăcire, ori în alta.
Astfel de credincioşi nu ajung decât foarte puţini să aibă ca sfârşit al credinţei lor mântuirea pentru care au venit şi ei la Hristos când au fost chemaţi la Evanghelia dintâi. Cei mai mulţi degeaba au crezut (I Cor 15, 2). Şi suferă în zadar (Gal 3, 4).

În starea a doua sunt cei care s-au predat şi ei Domnului Iisus şi au făcut un pas mai departe, au ajuns până lângă Hristos. Şi-au întins mâna spre Mâna Domnului, se ţin chiar uneori strâns de Domnul, dar şi aceştia au adeseori clipe şi stări când se scapă de Domnul, când se poticnesc de câte ceva şi pentru că nu Domnul Iisus îi ţine pe ei, ci ei Îl ţin pe El, mâna lor slabă se desface şi ei cad. | Continuare »

DORINŢĂ

Traian DORZ

Înţeleptul înfrânării a grăit odată-aşa:
– Nu tu vrei,
ci este-n tine un păcat. Acela vrea!
Dar tu nu eşti numai trupul
sau nu trup în primul rând,
ci în primul rând eşti suflet
– nu uita ce-ţi spun, nicicând:
Sufletul mereu să-ţi ţină trupul strâns în frâul său
ca acesta să nu-l tragă în prăpastie şi-n rău,
să nu-l ducă la păcate de-unde nu mai e salvat
sau şi dacă e
rămâne cu o rană necurmat…

Un păcat făcut de suflet, sufleteşte-i şi plătit,
cel făcut unit cu trupul, de-amândouă-i ispăşit,
de-amândouă împreună,
ori în moarte,
ori aici,
căci nimica nu se pierde nici din mari
şi nici din mici! | Continuare »

Alte materiale la duminica izgonirii lui Adam din rai

Cum a biruit Iisus pe Satana – Pr. Iosif Trifa

[Postul este neplăcut omului firesc] – Traian Dorz

Voita cădere – Vlad Gheorghiu

Diavolul şi azi tot aşa îi ispiteşte pe oameni – Pr. Iosif Trifa

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul – Pr. Prof. Alexander Schmemann

Tristeţea strălucitoare – Pr. Prof. Alexander Schmemann

Armele duhovniceşti ale creştinului – părintele Augustin Kandiotis

NIMENI, DECÂT TU – Traian Dorz

LUMINA DE PE MUNTE – Pr. Arsenie Boca

OMILIA XX de la Matei –  Sfântul Ioan Gură de Aur

 A venit Postul, maica înfrânării – Sfântul Luca al Crimeei

Omilia despre profetul Iona şi despre post – Sfântul Ioan Gură de Aur

Îmbrăcaţi în Hristos – Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei

Să ne folosim de această vreme a Postului – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Despre taina postului minţii – Sfântul Ioan Gură de Aur

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – Sfântul Nicolae Velimirovici

„ADAME, UNDE EŞTI?”… – Pr. Iosif Trifa

 Poezii:

LA CEASUL POCĂINŢEI 

 DOAMNE, CUM AM ÎNDRĂZNIT?

TOT CE-I PE LUME RÂNDUIT

ASCULTAREA

 

Cântări potrivite cu evanghelia duminicii:

55. Tu singur îţi faci raiul; 56. Toate-averile din lume; 85. La ce-mi foloseşte, oare?; 88. Omule ce-n astă lume; 151. Să ştiu să tac!; 178. Noi n-avem aur; 179. La ce folos?; 280. În Iisus eu aflu totul; 648. Scumpă e comoara; 1006. Nu alunga pe nimeni; 1008. Fii larg la inimă

VINE ÎNVIEREA

Judecata-de-apoi-1Traian DORZ,
din CÂNTAREA VIITOARE

Vine Învierea morţilor, să ştiţi,
de-asta niciodată să nu vă-ndoiţi;
precum vine moartea când e ceasul ei,
vine şi-Nvierea tot pe-acest temei.

Este-o înviere pentru orice ins,
iar se reaprinde focul parcă stins;
învelit pe-o clipă de un lut de fum,
el se va aprinde mai ’nalt ca acum.

– Vine Învierea! – Credeţi voi, cei buni,
vine ceasul şi-astei ultime minuni;
adormiţi în Domnul fericiţi, crezând
că-Nvierea voastră vine în curând.

Este Înviere, – temeţi-vă toţi
cei tirani şi leneşi, vânzători şi hoţi;
apa şi pământul ce v-au astupat
vă vor da afară trupul înviat.

Şi-apoi Judecata celor înviaţi,
şi-apoi două cete: drepţi şi blestemaţi,
şi-apoi două locuri: Sfânt şi Chinuit,
şi-apoi Veşnicia fără de sfârşit.

Fiu pierdut

Traian DORZ

Fiu pierdut pornit pe calea desfătărilor deşarte,
tu ţi-ai părăsit pe tatăl în durerea cea mai mare
şi-acum rătăceşti în rele, mai departe, mai departe,
pe cărările pierdute, robul poftei pierzătoare.

Fiu pierdut pe drumuri triste de păcate şi de rele,
ţi-ai prădat întreg avutul în beţii şi desfrânare
şi-acum gol, flămând şi singur mai departe stai în ele
să paşti porcii stricăciunii, adâncindu-te-n pierzare.

Fiu pierdut ce pieri în tina ucigaşelor păcate,
Tatăl Sfânt de-atunci aşteaptă iar acasă să te-ntorci,
o, de-ai asculta chemarea-I, El e bun şi-ţi iartă toate,
vino astăzi, vin’ acasă, lasă turma rea de porci.

Fiu pierdut în negrul haos al căderii şi-al pieirii,
lângă tine e cărarea sfântă ce la Cruce suie,
o, apucă azi pe dânsa, s-afli Taina mântuirii
şi iertarea de păcate prin Iisus Hristos din cuie. | Continuare »

FIUL RISIPITOR

Fiul-cel-pierdut-21Părintele ARSENIE BOCA

Pilda aceasta numai Dumnezeu o putea spune; căci limba omenească nicicând n-a putut cuprinde în mai puţine cuvinte, mai simplu şi mai profund toată tragedia omului, peste care El revarsă un ocean de iubire şi înţelepciune.
Toţi ne recunoaştem în acest fiu risipitor, căzut de la cinstea de fiu al lui Dumnezeu, până la „rangul” unui porcar decăzut şi cu sufletul în zdrenţe.
Tatăl i-a respectat partea de avere, deşi o avea în dar. I-a respectat darul libertăţii, în baza căruia omul poate sui nebănuitele trepte ale desăvârşirii, dar poate coborî şi până la cea mai grozavă desfigurare morală.
„Cina cea de taină” – cel mai cunoscut tablou din Renaştere – a fost lucrat de Leonardo da Vinci în vreme de 12 ani. A căutat mult un model pentru Iisus. În sfârşit l-a găsit într-un tânăr, frumos la chip, bun, blând, cu suflet mare şi radiind de dragoste, un vrednic urmaş al lui Iisus. L-a zugrăvit deci la locul de cinste. Pe ceilalţi apostoli i-a găsit mai uşor afară de Iuda. Acesta trebuia să exprime, – dacă nu chiar să fie – modelul neîncrederii, veninul invidiei, încremenirea îngustimii, răutatea şi trădarea. Aproape se împlineau cei 12 ani de când începuse tabloul, când iată că găseşte la Milano un om, care corespundea întocmai vederilor lui Leonardo. Îl plăteşte ca model şi-l aduce în trapeza mănăstirii, unde zugrăvea „Cina cea de taină”. Era model de Iudă: întunecat la chip, deci şi la suflet, brăzdat de patimi, vulcan de ură şi de necredinţă.
Pictura se apropia de sfârşit. În sufletul lui „Iuda” se petrecea o frământare cumplită; când, deodată, opreşte pictorul şi-i spune: „Tot eu am fost model şi acum 12 ani, când zugrăveai pe Iisus !” Leonardo a strigat speriat: „Tu, eşti acelaşi ?!” Mai departe istoria nu ne spune nimic, dar se înţelege ce s-a petrecut, adică ce se petrecuse… Fapt este că oricât ar fi cineva de cufundat în ticăloşie, oricât iad ar avea în suflet, oricâte turme de porci ar avea zugrăvite pe obraz, Dumnezeu totuşi crede în fiul său, omul, şi el nu este cu desăvârşire pierdut. | Continuare »

“Fiindca oricine se inalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înalţa”

Sfântul Nicolae Velimirovici: Predică la Duminica Vameşului şi a Fariseului

Vamesul-si-fariseul-20Un om a mers în pădure ca să aleagă un copac din care să facă grinzi pentru acoperiş. Şi a văzut doi copaci, unul lângă altul. Unul era neted şi înalt, dar era putred pe dinăuntru, şi celălalt era cu dâmburi şi urât pe dinafară, dar era sănătos pe dinăuntru. Omul a oftat şi şi-a zis: „La ce-mi foloseşte mie acest copac înalt, necioturos, dacă este putred pe dinăuntru şi din care nu pot să fac bârne? Celălalt, chiar dacă este cioturos şi urât, cel puţin este sănătos pe dinăuntru şi astfel, dacă muncesc puţin mai mult, pot să-l folosesc la bârne de acoperiş pentru casa mea.” Şi, fară să se gândească mai mult, a ales acel copac.
Tot la fel va alege şi Dumnezeu între doi oameni pentru casa Sa şi nu va alege pe cel care pare bun pe dinafară, ci pe cel a cărui inimă este plină de dreptatea sănătoasa a lui Dumnezeu.
Cei mândri, ai căror ochi sunt într-una ridicaţi spre cer, în vreme ce inimile lor sunt lipite de pământ, nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu; sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu numai cei smeriţi şi blânzi cu inima, ai căror ochi sunt plecaţi spre pământ, în vreme ce inimile lor sunt bogate întru cele cereşti. Ziditorul lumii alege oamenii care caută la păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la faptele lor cele bune. Căci Dumnezeu este doctorul care vine la patul pe care stă fiecare dintre noi şi întreabă: „Unde te doare?” Omul care foloseşte de venirea doctorului, că să-i spună despre toate durerile şi slăbiciunile sale, este înţelept, dar omul care îşi ascunde durerea şi se laudă cu sănătatea sa, este nebun. Ca şi cum doctorul vizitează oamenii pentru sănătatea lor şi nu pentru starea lor de boală! Marele Ioan Gura de Aur spune că „Este rău să păcătuieşti, deşi aici se poate da ajutor; dar să păcătuieşti şi să nu îngădui păcatul – aici nu se mai poate nici un ajutor.”
Deci să avem înţelepciune şi să stăm la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, să simţim că ne aflam înaintea doctorilor celor mai buni şi mai milostivi, care ne întreabă pe fiecare dintre noi, cu purtare de grijă şi cu dragoste: „Unde te doare?” Să nu ne lenevim în nici un chip, să-I spunem toată boala noastră, rănile noastre şi păcatele noastre.
Domnul Iisus ne spune despre aceasta în pilda vameşului din pericopa Evanghelică de astăzi. În Evanghelie se spune că Domnul a spus această pilda celor care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi. Nu cădem şi noi printre cei cărora Domnul le spune această pilda? Nu va răzvrătiţii, ci mărturisiţi-vă boala, ruşinaţi-vă de ea şi luaţi leacul pe care vi-l dăruieşte Doctorul cel mai bun şi mai milostiv. Într-un spital erau mulţi bolnavi. Unii aveau febră şi nu mai puteau aştepta până la venirea doctorului; alţii umblau de colo colo, crezându-se sănătoşi şi nu voiau să-i vadă doctorul. Într-o dimineaţa, doctorul a intrat să-i viziteze pe bolnavi. Doctorul era împreună cu un prieten, care era plin de daruri pentru bolnavi. | Continuare »

Ştii ce prigoniri am răbdat

Mozaic-sf-Pavel-predicandTraian Dorz

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii
(a Vameşului şi a Fariseului) – II Timotei 3, 10-15 –

Pe calea Domnului Iisus, nici un ucenic şi urmaş al Său n-a putut merge fără cruce, n-a putut birui fără suferinţe şi n-a putut umbla fără prigoniri. Ori Îl urmezi pe Iisus cu adevărat, şi înseamnă că le ai din plin pe acestea, ori dacă nu le ai pe acestea înseamnă că nu-L urmezi pe Iisus cu adevărat.
De ce trebuie neapărat, urmându-L pe Iisus, să ai şi prigoniri, nu ştiu. Aşa trebuie! Aşa este scris că trebuie să fie: toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus trebuie să fie prigoniţi (II Tim 3, 12). În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri (Fapte 14, 22). Nimeni dintre voi să nu se clatine în necazuri, căci ştiţi singuri că la aceasta sunteţi rânduiţi (I Tes 3, 3). Fiindcă şi Hristos a suferit… şi v-a lăsat o pildă ca să călcaţi pe urmele Lui (I Pt 2, 21).
Faptul că orice trimis al Domnului Iisus trebuie să sufere prigoniri din partea lumii, aţâţată de diavolul împotriva sa, este deci un lucru ştiut. Dar adevăraţii trimişi ai lui Hristos, ştiind mai dinainte acest adevăr, strigă fericiţi spre toate aceste suferinţe încă înainte de a ajunge în ele: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia?… Nu! Nimic, nimic, nimic nu va fi în stare să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus… Pentru că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare ce are să fie descoperită faţă de noi (Rom 8, 18; 35; 38). | Continuare »

DOAMNE, EU MEREU TOT CUGET…

Doamne, eu mereu tot cuget rostul multora pe lume,
dar oricât mi-aş bate capul, nu găsesc răspuns anume…
Multă vreme suferinţei nu-i vedeam un rost sub soare
până ce-am privit mai bine viaţa asta trecătoare,
până ce-am luat aminte ce rămâne şi ce piere,
şi-atunci am văzut măsura dintre râset şi durere,
dintre soarta şi sfârşitul celor cu viaţa-amară
şi-ale celor cu o viaţă păcătoasă şi uşoară.

Şi când am luat aminte la răsplata lor odată,
am văzut că suferinţa este binecuvântată,
că ea face calea strâmtă să sfârşească-n fericire,
pe când viaţa fără lacrimi duce-n veşnica pieire.

De aceea-n astă lume, unul trece ca prin apă,
fără plâns şi fără chinuri el trăieşte pân’ la groapă,
pe când altul, de cum naşte până trebuie să moară,
când o suferinţă-i trece, alta vine şi-l doboară,
– dar acela-n suferinţă stă în legături cu Cerul,
pe când cel fără necazuri este-nvârtoşat ca fierul.

Şi-am văzut în lumea asta, în tot necuprinsul Firii,
că durerea-i rânduită ca un drum al mântuirii, | Continuare »

Dincolo de Poarta cea Tainică

Ioan-Marini-22Traian Dorz, din ISTORIA UNEI  JERTFE

…Dar îndată ce apăru primul număr, mă pomenii acasă cu o tele­gramă din partea fratelui Marini de la Sibiu: „Vino imediat, sunt grav bolnav…“
Vestea m-a izbit ca o săgeată arzătoare în inimă.
Am început să mă rog şi să plâng pentru el cu toată durerea sufletului meu. Era chemarea dragostei din adâncul inimii fratelui şi tovarăşului meu de lupte îndelungate şi grele… Strigătul unei iubiri mari, dar peste care uneltirile unui duh străin, care voise să ne despartă, aruncase pe o clipă o umbră trecătoare.
Acum, în faţa marii încercări, această iubire îşi revenea dintr-o dată la strălucirea pe care i-o dăduse de la început Dumne­zeu şi destinul nostru împreunat. Duhul străin nu reuşise. Bi­ruise iarăşi duhul Lucrării, duhul dragostei, duhul căii curate pe care ne-o poruncise Domnul…

În vremea aceea nu puteam călători pe calea ferată decât dacă obţineam de la poliţie o autorizaţie de călătorie. Pentru asta trebuia să depun o cerere înainte cu opt zile. În cerere trebuia să arăt unde merg şi pentru ce.
Am făcut cererea cu o oarecare teamă. Ştiam că mi se vor pune piedici. Dar mă rugam cu durere şi cu stăruinţă lui Dumnezeu să înlăture orice piedică. Presimţeam că se apropie ceva grav. I-am trimis fratelui îndată un liniştitor răspuns telefonic: „Sunt cu tot sufletul lângă tine… Vin cât pot mai repede…“
Am obţinut autorizaţia de plecare… (Nu ştiam atunci că mult mai târziu, după 12 ani, voi afla-o la dosarul anchetei mele şi că va trebui să răspund şi atunci pe larg la insinuarea: Care a fost „adevăratul motiv“ al plecării mele la Sibiu?…)
Până să ajung eu însă la Sibiu, apăru şi al doilea număr din foaie. Pe pag. 3 a acestui număr – ultimul scris de fratele Marini – m-a izbit titlul şi scrisul, ca o înştiinţare de moarte:
„Dincolo de Poarta cea Tainică…
Este rânduit oamenilor să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata. (Evrei 9, 27)“
Am presimţit că îşi scrisese chiar pentru sine acest gând.
„…O întâmplare neobişnuită, o boală, sunetul clopotului sau altceva ne face să privim spre Poarta cea Tainică, spre care, obişnuit, noi nu prea vrem să privim; spre Poarta cea Tainică – poartă prin care fiecare din noi trebuie să trecem odată: moartea. | Continuare »

CAZUL ZAHEU – la Duminica a 32-a după Rusalii

zaheu1Pr. Nicolae Steinhardt

„Iisuse, Care ai înviat din morţi, Inviază şi sufletele noastre”
(Acatistul învierii Domnului).

Zaheu a fost ticălos. De lucrul acesta se cuvine să fim ferm convinşi şi pe acesta trebuie să-l avem mai întâi în vedere, dacă ne este vrerea să tălmăcim în adâncime textul evanghelic (Luca 19, 2 şi urm.) unde el este pomenit.
Era bogat – asupra punctului acestuia se opresc îndeobşte comentatorii, pornind, de altfel de la text. Dar nu aici aflăm esenţa. Nu toţi bogaţii sunt răi şi nemilostivi, nu toţi săracii sunt buni şi nepizmaşi.
Zaheu era vameş – iată trăsătura principală. Vameş, adică slujitor al ocupantului roman, trădător de neam, colaboraţionist – cum se spune în veacul nostru, şi tocmai termenul acesta recent ne ajută să pricepem cum nu se poate mai desluşit situaţia.
Se vânduse cotropitorilor ţării sale, îi slujea, se făcuse slugoiul lor. De aceea era şi vrăjmăşit şi dispreţuit, nu întrucât era bogătaş, ci ca vânzător şi om de încredere al unei puteri străine şi invadatoare, străduindu-se a-i procura venituri, taxe, biruri prin orice mijloace şi punându-se fără preget la dispoziţia ei.
Este adevărat că Zaheu, de îndată ce se schimbă, ia hotărâri băneşti: dăruieşte jumătate din avere săracilor, declară că va despăgubi împătrit pe cei nedreptăţiţi de el. Dar aceasta din pricină că setea de avuţii reprezenta viciul său major – abcesul purulent al unei maladii interne.
Pe cale monetară avea, aşadar, să se manifeste mai întâi prefacerea prin care trecuse.
Tămăduirea operează cu precădere tocmai în locul cel mai sensibilizat şi mai infectat.
Căci în interval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai că se vindecase de patima bănească (de fapt consecutivă unei patologii mai cuprinzătoare), ci devenise un alt ins; nu pierise numai arghirofilia, se cutremuraseră înseşi profunzimile fiinţei sale. Şi aceasta este minunea: dispariţia omului vechi ivirea omului nou.
Şi tot aceasta, în general vorbind, este marea şi uimitoarea minune a lui Iisus Hristos.
Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor.
Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi. | Continuare »

Săptămâna de rugăciune ecumenică – închinare la idoli

rug ecumenica

Săptămâna 19-26 ianuarie întinează din nou imaginea Bisericii Ortodoxe Române. Bine au numite unii: „săptămâna de urâciune ecumenică“.
Însuşi întâi stătătorul ei a binecuvântat această practică eretică. Slujba de deschidere a avut loc chiar la Catedrala Patriarhiei Ortodoxe Române.
Ai putea spune că e ca o închinare la zei, acest mod ecumenist de „rugăciune“. Biserica Ortodoxă, înălţând rugăciuni împreună cu atâţia feluriţi închinători, în atâtea felurite moduri, împreună cu atât de multe credinte şi încredinţări, e ca şi cum îşi aşază Dumnezeul pe unul dintre soclurile atât de multor dumnezei, e ca şi cum Dumnezeul nostru este unul dintre dumnezeii cărora se pot închina oamenii, unul dintre cei mulţi… Nu Unul Dumnezeu, precum mărturiseşte Simbolul Credinţei noastre.
Însăşi tema propusă dezbaterilor: „Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau“ (Ioan 4, 7) este una care contrazice propria lor ideologie ecumenistă. Este poate unul dintre cele mai concludente exemple antiecumenice (antihristice). Când Mântuitorul a zis: „Dă-mi să beau“, nu a zis aceasta pentru că El avea nevoie de apă, ci pentru că samarineanca avea nevoie de apa cea vie, pe care o aducea Hristos lumii.
Asociaţia ecumenică a Bisericilor din România dă acestui verset o interpretare aberantă, lipsită de credibilitate şi de suport chiar şi în faţa unora fără cunoştinţe teologice: „Întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos și femeia samarineancă ne invită și pe noi să gustăm din apa de la un alt izvor și, de asemenea, să oferim ceva din ale noastre. În diversitate, ne-am îmbogăți reciproc“ (aici). De unde poţi scoate o astfel de explicaţie? În toată pericopa evanghelică nu se menţionează că Hristos ar fi băut până la urmă apă de la samarineancă. Din contră, El Însuşi spune şi femeii: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică“, precum şi ucenicilor care-L îmbiau la masă: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui“ (Ioan 4, 34). Şi tot acelaşi Sfânt Apostol îndeamnă: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 7).
Cum se poate ca Biserica Ortodoxă să aprobe, mai mult, să binecuvânteze, atâta orbire duhovniească? Unde îşi găseşte Biserica Ortodoxă argumente pentru a justifica acest „alt izvor“ pe care-l propune Asociaţia ecumenică a Bisericilor din România?
Ce fac celelalte culte în această săptămână, nu e treaba noastră, dar prin binecuvântarea pe care a dat-o acestui idolatru mod de rugăciune şi prin participarea la astfel de slujiri, Biserica noastră îşi subminează autoritatea, integritatea şi credibilitatea în faţa atâtor acuze ce i se aduc de către împotrivitorii ei. Însă doar instituţia Bisericii este cea care se decredibilizează, căci credincioşii adevăraţi nu dau curs acestei „binecuvântări“, urmând cu statornicie învăţătura Sfinţilor Părinţi. Nu e prima dată când doar conducătorii bisericii apobă unele erezii, dar poporul nu i-a urmat niciodată…

Poate că şi noi ar trebui să avem o săptămână de post şi Psaltire în acelaşi timp, nădăjduind în nemărginita milă a lui Dumnezeu faţă de poporul drept credincios…

vezi video aici

Vlad Gheorghiu

VOI, CEI CE-AŢI FOST

vindec-celor-10-leprVoi, cei ce-aţi fost adânc legaţi
şi Dumnezeu v-a dat scăpare,
voi pân’ la moarte-I datoraţi
recunoştinţa cea mai mare!

O, nu uitaţi, o, nu uitaţi
ce I-aţi promis, ce-I datoraţi,
pliniţi al vostru legământ
căci Dumnezeu e Sfânt, Sfânt, Sfânt!

Voi, cei ce L-aţi chemat la greu,
iar El v-a scos din suferinţă,
voi până-n veci lui Dumnezeu
Îi datoraţi recunoştinţă!

Îi datoraţi să-L preamăriţi
pentru-ndurările-I slăvite,
să-L lăudaţi şi să-I vestiţi
minunile de voi trăite.

Îi datoraţi, trăind frumos,
să fiţi urmaşilor lumină,
să aibă şi ei în Hristos
pe veci încredere deplină.

O, nu uitaţi ce v-aţi legat
când El v-a scos din strâmtorare,
– El Şi-a-mplinit Cuvântul dat,
dar cum vi-l împliniţi voi, oare?

Traian Dorz – Cântarea anilor

CEA DINTÂI CONDIŢIE

Domnul Iisus HristosPână când nu te-ai născut într-o familie, cum să fii moştenitorul acestei familii?
Până n-ai intrat într-o casă, cum să lucrezi în ea?
Până n-ai îmbrăcat uniforma, cum să spui că eşti ostaş?

Naşterea din nou este actul prin care reintri în familia lui Hristos.
Uşa prin care reintri în Casa lui Dumnezeu.
Mijlocul prin care primeşti dreptul de a lucra în via Sa.
S-a vorbit atât de mult despre naşterea din nou, dar este încă nevoie să se vorbească şi mai mult. Căci, deşi ea este o condiţie pe care Însuşi Mântuitorul nostru a pus-o, spunând că fără ea este cu neputinţă să vadă cineva Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 3)
sau să intre în ea (Ioan 3, 5) – şi cu atât mai puţin să lucreze în mijlocul ei –
totuşi sunt din ce în ce mai mulţi acei care, în loc să intre prin această uşă în staulul Domnului, sar prin altă parte. Prin alte mijloace. Prin alte apucături (Ioan 10, 1).

Numai prin uşa naşterii din nou, numai prin uşa pocăinţei şi a convertirii, au intrat în împărăţia Evangheliei lui Hristos toţi aleşii Săi sfinţi, de la început şi până la sfârşit.
Numai prin baia naşterii din nou s-au primenit toţi cei care s-au botezat cu botezul lui Hristos,
şi care au luat crucea lui Hristos şi au mers după El,
şi care au putut bea paharul lui Hristos, şi au putut purta jugul Său,
şi care s-au îmbrăcat în Hristos şi au devenit împreună-lucrători cu Dumnezeu (I Cor. 3, 9).

Lucrarea Domnului este clădirea lui Dumnezeu, ogorul Său, Trupul lui Hristos, turma Sa, moştenirea Lui (I Cor. 3, 9; Efes. 2, 20; Colos. 2, 7; Evrei 3, 3-4; I Petru 2, 5; 5, 2)
pe care El o veghează ca pe lumina ochilor Lui,
pe care o îngrijeşte cu nespusă iubire (Ps. 23),
pe care El o apără cu putere şi cu grijă (Ps. 121, 4-8)
şi pe care o ţine în mâinile Lui (Isaia 53, 10).
Toată această lucrare este în primul rând duhovnicească (I Cor. 2, 10-16), | Continuare »