drum inchis cu spiniDe când eram şi eu gospodar la ţară, îmi aduc aminte că aveam un loc peste care oamenii făceau cale scurtată (cale fărădelege). Am încercat în multe feluri să opresc această cale. Am scris pe o tăbliţă: „Trecerea oprită!“, dar oamenii au aruncat tabla cât colo. Am săpat un şanţ, dar oamenii trecură şi peste el. Pe urmă, am plantat în calea oamenilor spini şi umblarea a încetat.
Eu văd azi un adânc înţeles în această cale oprită cu spini. Când omul apucă pe calea cea fără de lege, pe calea fărădelegilor, Domnul încearcă în multe feluri să-l oprească din acest drum al pierzării. Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Evangheliei îi strigă omului: „Opreşte-te din calea asta! Opreşte-te din calea fărădelegilor!“. Dar omul nici habar nu are de această oprire.
Domnul Se apucă atunci şi sapă în calea omului o groapă, un necaz, dar omul sare peste groapa asta; scapă de necaz şi îşi vede de calea cea rea. Domnul sapă un şanţ mai adânc, adânceşte necazul şi încercarea, dar omul sare şi peste acest şanţ.
Pe urmă, Domnul sădeşte în calea vieţii omului spinii cei ascuţiţi şi statornici ai suferinţelor şi durerilor. Cu asta îl opreşte pe om din calea pierzării.
Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că ai umplut şi calea mea cea rea cu spinii suferinţelor! Lasă-i să crească şi să sporească, să nu mai apuc pe calea cea rea a pierzării!

Părintele Iosif Trifa, 600 de istorioare

În nr. 11, din 11 martie 1928, părintele [Iosif TRIFA] anunţa tipărirea unei cărţi noi:  – carte pe care însă n-a mai ajuns s-o termine şi s-o tipărească niciodată. Această carte, îmi spunea el, va trebui să primească titlul «Golgota».
Voia să strângă în ea tot ce-a putut scrie el mai frumos despre Jertfa cea Mare a dulcelui său Mântuitor.
Rastig-56În mare parte lipsa acestei cărţi se datoreşte greutăţilor tiparului şi, mai ales, păcatului celor care nu şi-au plătit datoriile.
O, câte astfel de mărgăritare scumpe a dus cu el în mormânt acest înzestrat om al lui Dumnezeu, numai pentru că satanica lăcomie de bani a unora din jurul lui l-a împiedicat să le dea la lumină atunci! Iar mai târziu au venit celelalte greutăţi.
Cartea «Însemnări de la picioarele Crucii» o avea mereu în inimă părintele, mai presus de toate celelalte. El strângea pentru ea tot ce putea scrie mai inspirat şi mai duios.
Nici cu 7 ani mai târziu, în 1935 (când ne mutasem în str. Turnului şi când locuia în odăiţa cu cele optzeci de trepte, de la etajul al treilea), încă nu socotea că a strâns tot ce gândea el că va trebui să cuprindă «Golgota» – cartea de încununare a muncii lui de rob şi apostol al Crucii şi Jertfei lui Iisus cel Răstignit.
În odăiţa aceea, îmi spuse într-o zi: „Cartea Golgotei trebuie să cuprindă în ea tot aurul şi lacrimile recunoştinţei din sufletul meu faţă de dragostea cu care m-a răscumpărat Scumpul meu Mântuitor. Ea trebuie să se cheme «Golgota» pentru că tot ce s-a făcut cereşte pe acest pământ este datorită Golgotei şi Jertfei Dumnezeieşti de pe Crucea ei. Vreau ca aceasta să fie ultima mea carte şi cel mai înalt răspuns pe care îl voi putea da Dragostei şi Jertfei Mântuitorului de pe Cruce, pentru mine, pentru noi…”
Dar n-a mai ajuns s-o poată sfârşi. Cum am mai spus, greutăţile nespus de mari şi oamenii nespus de mici printre care i-a fost dat să trăiască – nu i-au îngăduit să-şi împlinească nici acest gând minunat şi duios, ca şi pe atâtea altele. | Continuare »

20_Cuibul-din-podTraian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS

Copiii răutăcioşi şi neascultători nu rămân multă vreme nepedepsiţi.
Păsărelele cărora ei le strică puii şi ouăle sau animalele pe care ei le bat şi le chinuiesc strigă către Dumnezeu, căci ele nu se pot apăra de răutatea acestor copii. Iar Dumnezeu îngăduie ca răufăcătorii celor nevinovaţi să fie pedepsiţi.
Aşa a fost pedepsit şi Vasilică, fiindcă şi el era unul dintre acei copii răi cărora le place să tragă cu praştia în câini şi în pisici ori să strice cuiburile păsărelelor şi să le chinuiască puişorii.
Nici nu-i păsa lui când bietele păsări zburau plângând cu durere în jurul lui, rugându-l să nu le spargă cuibuşorul lor.
El râdea. Şi chiar pe cea mai subţire creangă se suia, nu-mai să ia ce este în cuib. Nu se temea de Dumnezeu să strice chiar şi cuibul rândunicii…
De multe ori i-am spus, înspăimântat de ceea ce făcea, lui Vasilică:
– Nu te temi tu de Dumnezeu ce faci?
Rândunica e sfântă, mă. Şi te va pedepsi Dumnezeu că tu strici cuibul ei.
Dar el râdea, zicând:
– Ce sfântă, mă! Vezi-ţi de treabă şi mă lasă în pace.
– Ai să păţeşti tu, vei vedea, Vasilică!
Şi parcă am ştiut…
Aveam noi pe atunci o şură mare. Tocmai sus, lângă acoperiş, nişte rândunici făcuseră un cuibuşor şi acum trebuia să aibă pui.
Eu le aruncam grăunţe prin şură, iar ele ciuguleau, apoi una se aşeza pe cuib, iar cealaltă, sus pe o bârnă lângă ea, stătea, se uita la mine şi la cuibuşorul lor şi cânta-cânta, de îmi umplea inima de drag. | Continuare »

Părintele Arsenie Boca Prislop, 27.11.49 (din Cuvinte Vii)

Evanghelia, adică Vestea cea bună, cuprinde şi Judecata. Este desigur o zi înfricoşată, o zi a urgiei lui Dumnezeu, dar cu toate acestea este o zi dorită de creştinătate: ziua adeveririi nădejdilor noastre ultime.
Dar, ca să vorbim despre judecata lui Dumnezeu cu omul, e bine să lămurim, pe cât cu putinţă, şi în scurt, câteva din nedumeririle omului despre Dumnezeu.Judecata-de-apoi-10
Omul stă la îndoială despre existenţa lui Dumnezeu, pentru mai multe motive, dintre care pomenim pe acestea:

1. Că nu-L vede (deşi crede într-o mulţime de lucruri pe care nu le-a văzut, dar se sprijină pe cuvântul altora, pe care-i crede). Răspundem că Dumnezeu poate fi văzut, dar trebuie împlinită o condiţie: trebuie „inima curată” din cele nouă fericiri.

2. Stă omul la îndoială pentru că nu vede imediat răsplata lui Dumnezeu, atât pentru bine cât şi pentru rău. Cu alte cuvinte omul vede nedreptatea şi se sminteşte despre existenţa lui Dumnezeu, care o îngăduie, pentru că are o răbdare mai mare ca a noastră, aşteptând întoarcerea.
Zăbovim puţin asupra acestei nedumeriri, cu lămuririle următoare: Dacă Dumnezeu ar răsplăti răul întotdeauna şi numaidecât, ar însemna că e un Dumnezeu fricos dinspre libertatea omului şi întinderea răului, sau că Dumnezeu ar mai avea pe cineva împotrivă, cam tot aşa de tare, şi s-ar teme de întinderea stăpânirii sale.
Apoi, Dumnezeu nu răsplăteşte întotdeauna şi numaidecât nici binele, pentru că atunci oamenii ar face binele nu din dragoste şi libertate, ci din interes. O atare răsplătire ar coborî şi pe Dumnezeu şi fapta bună. Dar, din când în când Dumnezeu răsplăteşte imediat şi binele şi răul, deşi numai în parte, ca cei răi să se teamă şi să ştie că este o judecată, care îi ajunge. De asemenea se vede din când în când şi răsplătirea imediată a binelui, ca dragostea oamenilor de Dumnezeu să nu scadă. | Continuare »

Judecata-de-apoi-7Sfântul Ignatie Briancianinov
predică în Duminica Înfricoșatei Judecăți

Iubiţi fraţi! Nu de mult L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos născându-Se în peşteră, înfăşat cu scutece, culcat în iesle, primind asupra Sa o dată cu omenitatea toate neputinţele omeneşti, afară de păcat; nu de mult L-am văzut prigonit de Irod, fugind de sabia ucigaşilor în Egipt, întorcându-Se în Iudeea, necutezând să rămână în ea, sălăşluindu-Se în Nazaret – cetate săracă şi de puţină însemnătate a lipsitului de strălucire ţinut galilean, primind botez deopotrivă cu cei care aveau nevoie de botez, propovăduind pocăinţa şi venirea împărăţiei cerurilor.
Nu de mult am văzut acestea, şi ne pregătim de o nouă vedere duhovnicească, de o nouă şi cât se poate de uimitoare privelişte. Spre a ne face vrednici pe cât e cu putinţă omului de această privelişte, ne apucăm de curăţirea ochilor duhovniceşti – minţii şi inimii – prin nevoinţa postului. Ne apucăm să subţiem prin mijlocirea nevoinţei postului trupul nostru, pentru ca această catapeteasmă care acoperă firea noastră duhovnicească să nu fie peste măsură de groasă şi cu neputinţă de pătruns, să nu ne împiedice să privim cu cuvenita curăţie, credinţă şi străpungere spre Mântuitorul nostru, Cel ce S-a răstignit pentru noi, stricând pe cruce zidul cel din mijloc al despărţirii dintre noi şi Dumnezeu (Efeseni 2,14).
Şi ne mai aşteaptă încă o privelişte înfricoşătoare, o întâmplare cât se poate de înspăimântătoare: cea de-a doua venire pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos.
Pe cea dintâi o putem vedea prin pomenirea plină de evlavie, cea de-a doua ne este înfăţişată de Cuvântul lui Dumnezeu în culorile cele mai vii şi mai puternice. Această privelişte are putere să cutremure în chip mântuitor sufletul nostru cu frica lui Dumnezeu, să ne trezească din adânca nepăsare faţă de soarta noastră veşnică întocmai ca dintr-un somn adânc, cu care ne-a adormit viaţa noastră trupească.
Va veni Fiul Omului întru slava Sa. Preaplină de adâncă, statornică smerenie este prima venire a Domnului nostru pe pământ şi petrecerea Lui pe el. Domnul nu a băgat în seamă nimic din ce cinsteşte şi preţuieşte mult lumea. | Continuare »

Judecata-de-apoi-6Traian DORZ

Vai ţie, Betsaida, vai ţie, Horazim
– vă plângem cu durere
şi jalnic vă privim;
dacă-n Sidon vreodată şi-n Tir s-ar fi făcut
minuni ca-n voi, acestea în plâns ar fi căzut;
– de-aceea-n Judecata cea Mare de Apoi,
mai bine o să fie de ele ca de voi!

Şi vai, Capernaume, şi ţie tot atât,
căci pân’ la locul morţii de veci te-ai coborât.
Dacă Sodoma însăşi vedea ce-ai văzut tu,
şi-ar fi lăsat păcatul
şi-ar mai trăi şi-acu’;
– de-aceea-n Judecata cea ultimă şi grea,
mai greu va fi de tine, cu mult, decât de ea!

…Mai vai decât de ele, mă tem că e de noi,
cei ce trăim acuma ca-n zilele de-Apoi,
că nici o altă lume de oameni n-a văzut
minunile de care noi ştim
– dar n-am crezut!
De-aceea-n Judecata cea crâncenă de-Apoi,
mai vinovaţi ca toate mă tem că vom fi noi!

JudecataIată, Ceru-ntreg stă gata
să asculte-un singur Glas:
– Vine Domnul cu răsplata,
vine-al Judecăţii Ceas;
vin la Stânga şi la Dreapta,
cât hotare nu-i cuprind,
fiecare după fapta
care-au săvârşit trăind.

Iată, trâmbiţele sună,
iată, zările vuiesc,
peste toţi cei răi se-adună
prăpădul dumnezeiesc.
– Drept eşti, Doamne, Tu, Cel care
judeci astfel pe cei răi
ce-au vărsat fără-ncetare
sângele-alor sfinţii Tăi.

Dumnezeule Puternic,
dreaptă-i Judecata Ta,
vai de sufletul nemernic
care tremurând va sta.
Fericiţi cei ce ’nainte
de-a veni-al mâniei ceas
s-au întors, urmând fierbinte
al Iubirii Tale glas. | Continuare »

De curând, s-au împlinit 40 de ani de la trecerea la Domnul a fratelui Sava Acostăchioaie din Buda Mare, judeţul Dorohoi, actualmente mormântul său aflându-se dincolo de graniţele ţării noastre, pe lângă Cernăuţi, în Ucraina. Ne amintim cu drag o mărturiile despre viaţa şi suferinţele sale pentru cauza Domnului şi a Oastei Sale de pe acele meleaguri, mărturisită de el însuşi şi consemnată de fratele Traian Dorz în Istoria unei jertfe, volumul II.

DSCF2787w„…În 22 decembrie eram în satul Posat cu cărţile şi foile Oastei. După ieşirea din biserică, noi, câţiva fraţi, ne-am tras deoparte cântând cântările Oastei. Oamenii care beau şi fumau – că era hram – s-au tras către noi şi ascultau, dar, venind primarul, ne-a oprit, spunând că stricăm datinile, iar dascălul, cu ţigara în gură, ne-a spus să plecăm imediat de acolo.

Am fost chemat la postul de jandarmi, învinuit că sunt sectar adventist. D-l şef mi-a dat un pumn, înjurând pe bunul Dumnezeu.
I-am zis să nu mă mai înjure, că e păcat mare, iar dânsul mă silea să înjur şi eu.
D-l sergent instructor mi-a spus:
– Mă, nu vrei să te laşi de Oastea Domnului?
– Nu, niciodată nu mă voi lăsa, i-am răspuns eu.
Atunci el a prins a mă bate cu pumnii peste cap. Apoi a ordonat soldatului să mă lege cu lanţuri şi să mă arunce în beci.
Soldatul a adus lanţurile şi m-a legat strâns de tot. Când a adus lanţurile, eu am zis: Slăvit să fie Domnul! Am sărutat lanţurile şi am aşezat mâinile cu bucurie, să fiu legat. Aceasta era cam la ora două din zi; şi mă băgară în beci unde mă ţinură până la ora zece seara, legat.
Am auzit atunci pe soţia şefului strigându-l pe sală să nu-mi facă mie nici un rău, că toate câte mi le va face el mie se vor întoarce asupra lor (ea cunoaşte bine ce este Oastea Domnului). Dar şeful îi spune că are ordin de la preot…
După un timp mă scoate şi, strigând cu multă ameninţare, îmi cere iarăşi să mă las de Oastea Domnului. Eu i-am răspuns că nu mă las niciodată. | Continuare »

Sava-AcostachioaieTraian Dorz în Fericiţii noştri înaintaşi.

Fratele Sava Acostăchioaie din localitatea Buda, judeţul Dorohoi, din nordul Moldovei, s-a născut prin anul 1902 şi a fost căsătorit, având patru copii, pe care i a crescut în frica şi dragostea Domnului, devenind şi ei credincioşi ostaşi ai Domnului. După plecarea sa la Domnul, copiii săi au rămas în locul lui nişte buni şi harnici fraţi şi lucrători în ogorul E¬vangheliei din aceste părţi de ţară care, mai apoi, au căzut în teritoriul înstrăinat al Bucovinei de Nord.
În Oastea Domnului a intrat prin anul 1930, când Lucrarea Domnului era în plin avânt duhovnicesc. Îndată ce Domnul l-a chemat şi l-a pus în slujba Lui, fratele Sava, plin de râvnă fierbinte, a început să-i cheme cu mult curaj pe toţi cei din jurul său pe calea mântuirii; şi în curând s-a format o adunare binecuvântată de suflete aprinse pentru Dumnezeu. O seamă de suflete dintre cei atraşi de el au devenit şi ei nişte curajoşi mărturisitori ai Evangheliei şi, înarmaţi cu Biblii şi multe alte cărţi şi foi de la Sibiu, au început să cutreiere casele şi sufletele până departe în jurul satului lor.
În curând s-au format alte puternice adunări frăţeşti cu care ţineau o strânsă legătură prin întâlniri şi serbări ţinute în diferite părţi. Lucrul începutului fiind foarte greu, au avut de întâmpinat mari şi multe împotriviri, dar prin puterea Domnului au trecut biruitori şi credincioşi prin toate. De multe ori au fost alungaţi din unele sate de către cete de bătăuşi organizaţi şi puşi la cale să i alunge cu ciomege şi cu pietre din hotarele lor.
Odată, fiind cu încă doi fraţi la biserică în unul din satele vecine unde merseseră să facă adunare şi duseseră cărţi pe care doreau să le împartă oamenilor, un preot i-a pus pe nişte slujitori ai bisericii să-i scoată afară din biserică, să-i bată, să-i trântească la pământ şi să le pună pe piept nişte pietre mari care erau acolo, proptite de peretele bisericii.
Fraţii au suferit toate acestea lăudând pe Dumnezeu şi rugându-se pentru cei care îi chinuiau. Până la urmă s-au ridicat mai mulţi oameni şi, certându-i cu mânie pe chinuitorii lor, i-au scos şi le-au dat drumul să plece…
– Noi, spunea fratele Sava, am dat slavă Domnului că ne-a învrednicit să suferim şi noi ceva pentru Numele Lui.
De atunci au rămas şi acolo câteva suflete dornice după Domnul Iisus, la care apoi au mers mai de multe ori, întemeind şi acolo o adunare frăţească, având mari bucurii şi biruinţe în Domnul Iisus. | Continuare »

RĂUL

Sfintii-40-de-mucenici-SevastiaTraian DORZ

Acel care-a iubit Credinţa adevărată a grăit:
– Mai rele decât necredinţa
şi decât răul mai cumplit
să ştiţi că-s falsele credinţe, ereticele-nvăţături,
răstălmăcirile Scripturii –  izvor de certuri şi de uri!
Pentru Credinţa-adevărată acestea-s cel mai mare rău
şi cea mai mare vătămare cinstirii către Dumnezeu.

Cu-acest venin amar, satana a otrăvit izvorul sfânt
al Evangheliei în lume
şi al Credinţei pe pământ.
Ca şerpii, falsele credinţe încolăcesc curatul trup
al Sfintei Domnului Biserici
pe care-o sug,
pe care-o rup…

Din pricina acestor rele şi blestemate născociri
ale vrăjmaşului Credinţei au pătimit atâţi martiri!
Atâţia oameni duşi la moarte
şi de credinţă-nstrăinaţi
şi pier atâtea binefaceri prin dezbinarea
dintre fraţi.

Căci toate relele Credinţei
şi toţi ceilalţi duşmani ai ei
sunt din afară de Credinţă…
Şi chiar de-ar fi ca nişte lei
uşor sunt cunoscuţi, căci chipul şi felul lor
e cel străin
şi nu pot face rău Credinţei,
oricât de mulţi şi aprigi vin. | Continuare »

Magiaru-3Cu puţin înainte de plecarea lui la Domnul, a avut o răpire sufletească şi a văzut cerul deschis, plin de strălucire şi de o frumuseţe de nedescris… Apoi a zis: „Ce vis frumos am avut… Mergeam pe un câmp minunat de flori… şi venea în întâmpinarea mea un Copil nespus de frumos…”
Aşa a adormit el în Domnul în 6 martie 1969, spunând: „Slăvit să fie Domnul!” Şi a rămas cu privirea aţintită spre Cer…

Fratele Magiaru Adam s-a născut în 24 noiembrie 1900, în satul Ghilad din judeţul Timiş. A rămas orfan de ambii părinţi la vârsta de 10 ani, crescând apoi în mijlocul multor greutăţi şi necazuri, fiind mereu slugă pe la alţii. În felul acesta Dumnezeu îl pregătea încă din copilăria lui pentru cea mai frumoasă chemare ce poate fi pe pământ: de a-L sluji pe Domnul Iisus Hristos.
În felul acesta a învăţat el să asculte şi să fie harnic şi cinstit, respectuos şi smerit, lucru atât de necesar unui suflet credincios – atât în slujba oamenilor, cât şi în slujba lui Dumnezeu.
În anul 1927 s-a căsătorit şi s-a mutat în Timişoara cu sora Marta, soţia lui, un suflet ales de Domnul, de acelaşi frumos fel ca al lui. Domnul le-a dat apoi, din unirea lor, trei fiice: pe Dorina [care a murit când avea doar câteva luni – n.n.], pe Cornelia şi pe Lucia, care au urmat credinţei bunilor lor părinţi.
A muncit 35 de ani ca angajat la Calea Ferată, dar în toţi aceşti ani n-a avut nici o mustrare, ci numai laude de la superiorii săi, pentru că Evanghelia lui Hristos şi Oastea Domnului de care s-a alipit cu toată familia lui l-a învăţat să fie totdeauna corect, harnic şi conştiincios în toate lucrurile şi datoriile sale.
În timpul războiului, o bombă i-a aprins toată casa, arzându-i tot avutul strâns cu muncă grea. Mult timp s a chinuit greu în sărăcie şi lipsuri. Dar şi aceasta l-a ajutat să cânte: „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
Deşi avusese parte de toate aceste necazuri şi multe altele, totuşi fratele Adam încă nu era pe deplin credincios, fiindcă nu trecuse încă prin naşterea din nou, fără de care nimeni nu poate fi mântuit, chiar dacă este un om religios, cum fusese până atunci şi el. | Continuare »

În noaptea de 6 martie 1982, presimţind că i se apropie sfârşitul, s-a ridicat de pe patul lui de boală, şi a luat lumânările pregătite pentru moarte, a trecut în camera fetei lui, Maria, a trezit-o din somn şi i-a cerut să-i aprindă lumânările, căci îngerul Domnului a venit după el ca să plece. Apoi s-a rugat câteva clipe Domnului, după care s-a aşezat pe pat, a mai respirat de câteva ori, apoi a trecut fericit şi senin în braţele Domnului Iisus, pe Care L-a iubit şi L-a slujit din tot sufletul său până la capăt.

Fratele Pavel Dragomir s-a născut în 11 august 1905, în satul Tufari de lângă Orşova, judeţul Mehedinţi, din părinţi muncitori săraci, având încă doi fraţi şi o soră. Părinţii erau aproape total necredincioşi, tatăl, mai ales, era pătimaş beţiv şi jucător de cărţi. Astfel el n-a avut de la cine să primească nici o creştere creştinească.
La vârsta de 18 ani s-a îmbolnăvit de tifos şi a zăcut multă vreme fără nici o nădejde. Mama sa, având totuşi puţină credinţă şi ţinând mult la el, a început să postească şi să se roage Domnului Iisus şi Maicii Domnului pentru salvarea lui.
În ziua de 15 august, sărbătoarea Maicii Domnului, tânărul Pavel a avut o viziune: o femeie îmbrăcată în alb s-a pogorât din văzduh şi a făcut asupra patului său semnul Crucii, apoi i-a zâmbit cu bunătate şi a dispărut. În acel ceas, bolnavul a strigat-o pe mama lui, i-a povestit minunea, apoi s-a ridicat din pat şi s-a plecat la rugăciune împreună cu mama lui, fiind vindecat.
S-a căsătorit în februarie 1934, în Mehadia, cu soţia sa Anca, fată dintr-o familie de oameni credincioşi. Aceasta l-a ajutat foarte mult, îndemnându-l pe calea credinţei, deoarece el încă era atras spre păcatul trăirii lumeşti.
În timpul războiului, înainte de a pleca pe front, Domnul l-a mai cercetat o dată puternic, printr-o altă salvare minunată. Lucrând în sărbători la căratul lemnelor de la pădure, s-a răsturnat o dată cu el vagonul încărcat cu lemne. Pavel şi soţia lui au căzut în apă, iar lemnele s-au răsturnat peste ei. Numai Domnul i-a scăpat de la o moarte sigură, dar amândoi s-au ales cu fracturi şi schilodiri. Aceasta i-a învăţat să nu mai lucreze în sărbători şi să nu mai calce Cuvântul lui Dumnezeu. | Continuare »

Iisus-Maria-si-Marta-7Frumoasă-i chibzuinţa de-a şti şi-a înţelege,
în marile ocazii, ce parte a-ţi alege,
când unic e prilejul şi unic e Cuvântul,
a şti să laşi oricâte şi-a tace, ascultându-l.

Cuvintele Divine mai scumpe-s şi mai rare
ca orice pietre scumpe şi-orice mărgăritare;
când ai o minte sfântă şi-o gură sfântă-n casă,
atunci oricâte treburi şi orice grijă lasă!

…Aşa făcea Maria din casa neuitată,
când Domnul, cu iubire, venea la ei vreodată;
ea-nţelegea c-aceste prilejuri sunt preasfinte
şi asculta cu lacrimi divinele-I cuvinte.

Când Omul Sfânt vorbeşte, ascultă-l tot ce spune,
căci fiecare vorbă a lui e-nţelepciune!
Nici un cuvânt nu-i pierde, căci vine ziua-n care
de-acel cuvânt avea-vei nevoia cea mai mare!

Ce mari sunt astăzi sfinţii cu vorbele-nţelepte,
cu faptele frumoase şi gândurile drepte!
Aceştia, orişiunde, vor preţui nu firea,
ci Taina şi-Adevărul, tăcerea şi iubirea… | Continuare »

Traian-Dorz_056-ATraian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

În ziua de 3 martie [1981] eram acasă în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intrară în casă doi… Totdeauna vin cel puţin doi. Unul îmi era bine cunoscut – era căpitanul cel înalt şi cotrobăitor care mă chinuise tot timpul de când mă eliberasem în 1964. De multe ori veniseră la mine tot ei, cei doi: el şi cu maiorul care îmi luase cutia de casete şi de multe alte ori caietele, corespondenţa, cărţile… Mă obişnuisem cu ei şi mă gândeam de fiecare dată să le vorbesc cât pot şi lor despre Dumnezeu, despre voia Lui, despre conştiinţă şi despre Judecată, pe când ei mă înjurau, mă bruscau, mă ameninţau furioşi. […]

De-a lungul experienţelor mele, eu am învăţat acest mare adevăr şi anume: cu oricare om care vine în faţa mea… ori în faţa oricărui om aş fi dus, eu să-l privesc şi să-i vorbesc conştient de toată greutatea importanţei veşnice a acestui moment. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu îl aduce pe acest om la mine, ori mă duce pe mine la el, tocmai pentru ca să-i vorbesc lui despre sufletul său şi despre Dumnezeu, cele două singure valori adevărate şi eterne… Poate că data aceasta este ultima sau unica dată din viaţa mea ori din a lui când ne mai vedem şi când am ocazia să-mi îndeplinesc datoria aceasta faţă de el. Şi apoi ne vom mai întâlni – sigur! – numai o singură dată, în faţa Scaunului Judecăţii lui Hristos. Să pot privi atunci cu linişte pentru el în ochii lui Hristos. Şi cu linişte pentru Hristos în ochii lui. În faţa Domnului, pentru că i-am spus ce fusesem dator să-i spun şi în faţa lui pentru că făcusem ce puteam face pentru mântuirea sa.
Odată i-am mai spus şi unui alt furios care venise să-mi ia Biblia şi să mă insulte pentru râvna mea faţă de Dumnezeu:
– Domnule, dincolo de această uniformă ai şi dumneata un suflet cu care poate foarte curând ai să mergi în faţa acelui Dumnezeu pe Care Îl înjuri şi Îl batjocoreşti acum, ca să dai socoteală de toate acestea. Ce vei face atunci? Nu L mai înjura!
Şi omul s-a domolit dintr-odată, căutând încurcat dezvinovăţiri… că el nu-i aşa de rău. Că legea îl obligă, că pâinea lui… I-am răspuns liniştit:
– Legea nu-l obligă pe nimeni să fie fiară, ci să fie om. Dacă cel care aplică legea este om, el o aplică omeneşte, iar dacă este fiară, o aplică sălbatec. Aşa că nu legea este rea, ci omul care o aplică, fiindcă el o aplică aşa cum este sufletul său. | Continuare »

Ruperea legăturii noastre cu Tatăl ceresc

murillo_plecarea-fiului-risipSă cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.
Evanghelia începe prin a ne spune că:
„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie». Şi le-a împărţit lor averea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe“.
Ce i-a venit feciorului cel mai tânăr să facă acest lucru? De bună seamă ceva îndemnuri slabe. Nu-i mai plăcea lucrul… Apucase cu prieteni răi… Apucase cu petreceri şi chefuri de noapte. Tatăl poate că începuse să-l cam mustre. El voia acum să scape de controlul tatălui său… Voia să fie liber… Voia să facă ce vrea şi să trăiască cum vrea. Îşi închipuia el, cât de frumoasă trebuie să fie o astfel de viaţă.
Iată-l plecat la drum. De bunăvoie o rupe cu casa părintească, o rupe cu tatăl său şi pleacă într-o ţară depărtată. Duioasă este această despărţire. Tatăl se uită cu jale după fiul plecat. Îl petrece cu ochii în zare, suspinând: «Oare se va mai întoarce scumpul meu copil?». […] Grozavă este această rupere!

O astfel de grozavă rupere se petrece şi în viaţa noastră cea sufletească, pentru că pilda cu fiul cel pierdut este o oglindă în care, uitându-ne, ne vedem pe noi înşine şi viaţa noastră cea sufletească. Tatăl din pilda Evangheliei este Dumnezeu, este Tatăl ceresc, iar fiul suntem noi cei care – prin păcatele noastre – rupem legătura dintre noi şi El. Păcatul rupe legătura dintre noi şi Tatăl ceresc. | Continuare »

Fiul-cel-pierdut-16Traian DORZ, din Cântările Căinţei

Ce repede trec toate deşartele clipite
ce inima le cere şi lumea le promite!
Cu ce preţ scump de jertfe le cumperi totdeauna
şi ce curând cu tine nu mai rămân’ nici una!

O, de-ai căuta şi de-ai afla
în Domnul mântuirea ta,
ce strălucit şi fericit
ar fi al tău sfârşit…

Ce gust amar îţi lasă frumoasele cuvinte
prea repede călcate de fapta care minte,
cu ce nădejdi curate le sărutai odată,
şi-acuma ce zdrobită ţi-e inima-nşelată!

Ce gol pustiu rămâne în sufletul din care
s-a prăbuşit un munte şi s-a-ngropat un soare,
ce târg amar e-acela când dai iubirea sfântă
pe una care-n lacrimi viaţa ţi-o-nmormântă!

O, ochi ai mei, scăldaţi-mi credinţa-n orice pară,
dar nu lăsaţi s-o prindă îngheţul ce-o omoară.
O, inima mea, arde-mi şi te topeşte toată,
dar nu te mai desparte de Soare niciodată.

Fiul-cel-pierdut-17

În braţele tatălui…, Preot IOSIF TRIFA

Predică la Duminica Fiului Risipitor, Sfântul Nicolae Velimirovici

Căile pocăinţei, GRIGORIE IEROMONAHUL

Începutul pocăinţei – cunostinţa păcatului, GRIGORIE IEROMONAHUL

BUNĂTATEA TATĂLUI CERESC, Traian DORZ

Dar trupul este pentru Domnul, Traian DORZ

Siguranţa iertării şi statornicia întoarcerii, Preot IOSIF TRIFA

„Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu”, Preot IOSIF TRIFA

 Poezii:

NU-ŢI RISIPI DIN VIAŢĂ, Traian DORZ

Fiu pierdut, Traian DORZ

Tatăl te iubeşte

Întoarce-te, fiu rătăcit

Cântări potrivite cu evanghelia duminicii:

36. Când vrei să vii?; 37. O, de ce tu nu vrei?; 38. Tatăl te iubeşte; 39. Deschide-ţi, frate, inima; 61. Suflete pierdut prin patimi; 67. Copil eram cândva; 68. Dacă-i cea din urmă dată; 71. Dacă încă n-ai ales; 73. Nimica nu-i mai scurt; 81. Un glas plin de iubire; 87. Vin’ la Tatăl; 90. Ce bucurie este-n cer!; 104. Străină-a fost viaţa mea; 115. Doamne, nu sunt vrednic; 123. Primeşte-mă, Iubire; 556. Întoarce-te, fiu rătăcit; 557. Încă mai poţi să vii; 567. Suflete, din amorţire; 581. Vino azi şi-ascultă, frate; 583. E mult de când te-ai dus; 589. Dacă nu-i acuma vremea; 591. O, dragul meu; 592. De ce nu vii?; 594. Suflete sărmane; 595. Suflet căit şi-ndurerat; 598. O, de nu-L mai iubeşti pe Domnul; 600. Pe unde-ai fost?; 616. Astăzi vin din nou la Tine; 617. Atunci când am plecat; 619. O, Sfânt Izvor; 620. O, mă-ntorc şi plâng, Părinte; 623. Erai căzut, căzut; 919. De ce nu vii nici astăzi?; 928. Vino când te cheamă Domnul;  929. În zadar se mai grăbeşte; 930. Mai cheamă-mi, Iisuse; 931. Prin întunericul din lume

Fiul-cel-pierdut-5Traian Dorz, CÂNTAREA ANILOR

Fii binecuvântată, ziua
din care Tatăl Îndurat
m-a-mbrăţişat pe totdeauna,
pierdutul fiu pe veci aflat!

Fii binecuvântată, ziua
din care m-am întors, aflând
şi haina nouă, şi ospăţul
din Casa Tatălui Preablând!

Fii binecuvântată, ziua
din care către cer întind,
prin lacrimi, braţele credinţei
cu care ştiu c-am să-l cuprind!

Fii binecuvântată, ziua
ce mă îndemni s-alerg mereu
şi să mă lupt s-ajung cununa
ce mi-o păstrează Domnul meu!

Fiul-cel-pierdut-18Sfântul Igantie Briancianinov,
Predică în Duminica Fiului Risipitor

Iubiţi fraţi! Sfânta Biserică, această maică iubitoare de fii a credincioşilor, care i-a născut întru mântuire şi ia asupra sa toate grijile ca fiii săi să nu rămână lipsiţi de moştenirea lor – Cerul, pregătindu-i de săvârşirea cu izbândă a nevoinţei care vine a sfintelor Păresimi, a rânduit astăzi să se citească la Dumnezeiasca Liturghie pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre fiul risipitor.
În ce stă nevoinţa sfintelor Păresimi? Ea este nevoinţa pocăinţei, în zilele de faţă ne aflăm înaintea unui răstimp care este afierosit cu precădere pocăinţei, stăm ca şi cum am fi la uşa lui şi cântăm cântarea plină de umilinţă: Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!
Ce ne descoperă cel mai mult pilda Domnului nostru pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi? Ea ne descoperă neurmata, nesfârşita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care aduc prinos de pocăinţă. Bucurie se face în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), le-a vestit Domnul oamenilor, chemându-i la pocăinţă – şi ca spusele Lui să se întipărească mai adânc în inimile ascultătorilor, a binevoit să adauge la ele o pildă. Un oarecare om bogat, ne povesteşte pilda evanghelică, avea doi fii. Cel mai tânăr şi-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moştenire. Tatăl a împlinit rugămintea mezinului. După ce au trecut câteva zile, acesta, luându-şi averea, a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit tot avutul în desfrânări. După ce a risipit totul, în ţara aceea a venit o vreme de foamete. Fiul bogatului nu numai că a început să aibă greutăţi, ci a ajuns chiar într-o stare cu totul jalnică. Aflat în asemenea strâmtorare, s-a lipit de unul dintre oamenii locului, iar acela l-a trimis pe câmp să-i pască porcii. Nefericitul, chinuit de foame, ar fi fost bucuros să-şi umple burta cu mâncarea cât se poate de grosolană cu care se hrăneau porcii! Lucrul acesta însă nu a fost cu putinţă. În starea aceasta aflându-se, până la urmă şi-a venit în fire şi, amintindu-şi de belşugul ce umplea casa părintească, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său. În cugetul său se pregătise deja, pentru a-şi pleca tatăl spre milostivire, să-şi recunoască păcatul, să-şi recunoască nevrednicia şi să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata robilor şi slugilor acestuia. | Continuare »

Fiul-cel-pierdut-13Doamne,
cât de multe toamne
şi câţi ani amari trecură
şi-un copil pe căi străine
rătăceşte fără Tine.
Îl tot chemi, dar el nu vine,
l-am văzut pe căi de ură
prea amare toamne,
Doamne.

Demult,
am stat odată să Te-ascult
şi-am auzit o clipă
un glas duios, un glas durut:
– Întoarce-te, copil pierdut!
Dar glasul nu l-am cunoscut
şi iar pe neagra lor aripă
m-au dus al relelor tumult
mai mult.

Dar az’,
din ochi îmi curg fără zăgaz
pe faţă lacrimi multe,
mi-aduc aminte şi suspin,
o, cât sunt, Doamne, de străin,
în lacrimi jalea mi-o alin,
nu-i nimeni să m-asculte,
spre Tine strig la greu necaz
şi az’.

Şi vin
cu cel mai dureros suspin
să-Ţi cer iar mângâiere:
Primeşte, Doamne-un fiu pribeag
ce caută iar al casei prag,
pierdutul anilor şirag
să-i ierţi, Părinte-Ţi cere
şi lasă-n sufletu-mi străin
alin… (Traian DORZ, La Golgota)

Fiul-cel-pierdut-12Traian Dorz, din Cântări uitate

Iisuse, Domnul nostru, cu sufletul zdrobit
mă-ntorc acum la Tine din drumul rătăcit.

Ai milă, Domnul meu, Tu ştii ce sufăr eu
– şi-mi vină-n ajutor, Preabun Mântuitor!

Viaţa mea trecută prin greu noroi am tras,
dar vin acum la Tine, în cel din urmă ceas.

O, iată-mă, Iisuse, ca fiul rătăcit
eu vin acum la Tine, sărac şi zdrenţuit.

Averea ce mi-ai dat-o de mult eu am pierdut,
o, Bun Iisus, ai milă de mine, cel căzut.

Viaţa mi-am pierdut-o în pofte şi-n păcat,
dar, iată, vin la Tine plângând îndurerat.

O, roagă-L Tu pe Tatăl să iasă-n calea mea
şi-n mila Lui cea mare, iertarea Lui să-mi dea…

Ca Rut

RuthIisus, am flămânzit!
…M-aş duce pe câmpie
să văd de pot să-mi lase
secerătorii mie
doar spicele rămase
în urmă la cosit.

Şi, iată, pe-nserat,
mă-ntorc cu braţe pline
de snopi cu roade grele.
Ştiam că pentru mine
Tu-mi pregăteşti din ele
un prânz îmbelşugat.

Pe-acelaşi sfânt ogor,
săracă şi străină,
am să mă-ntorc şi mâine.
Din holda Ta divină
să-mi fac spre hrană pâine
şi cântec pentru dor.

Şi-am să aştept apoi
ca Rut, să mă răscumperi
şi să mă faci mireasă;
imensul dor să-mi stâmperi
când ne-om întoarce-Acasă,
Iisuse, amândoi.

Vlad Gheorghiu

O, NU-I UŞOR!

Traian DORZ, Cântările Căinţei

Fiul-cel-pierdut-3O, nu-i uşor, Iisuse, să sufăr şi să tac,
când mi-aş striga durerea ca tunetul de tare,
dar din mormântul vinei în care plâng şi zac,
n-aş vrea să-Ţi cer, Iisuse, nimic, decât iertare.

Iertare pentru gândul temut şi îndoit,
cel încolţit din duhul ne-ncrederii în Tine
când, în adânc, cu-ndemnul viclean m-am învoit
şi mi-am robit fiinţa nădejdilor străine.

M-am îndoit, Iisuse, de drumul Tău curat
şi de puterea-Ţi care n-ar şti cum să-mi ajute,
şi-atunci înşelătorul lumina mi-a furat,
târându-mă în bezna acestei temniţi mute.

O, Tu, Liberatorul puternic şi milos
al tuturor acelor ce zac în vreo-nchisoare,
ai milă şi de mine, căzut atât de jos,
desferecă-mi iubirea şi lasă-mi-o să zboare!

Şi lasă-mi-o să zboare din nou la Ţărmul Sfânt
la care fericirea mi-o-mbrăţişa curată
când lacrimile tainei sfinţeau un legământ
cu mii de juruinţe să nu-l calc niciodată…

Traian DORZdin «ISTORIA UNEI  JERTFE» (fragment)

Bătea un vânt tăios… era februarie. Eram flămânzi şi îngheţaţi de tot.
Într-un târziu, a venit trenul. Ne apropiară şi pe noi, ţipând porunci. Începură să coboare şi să urce oameni. Toţi trei paznicii noştri intrară atunci într-un fel de spaimă, alergând în jurul nostru care înainte, care înapoi, nu cumva să fugim vreunul sau să vorbim cu cineva.
– Mai bine le puneam bandiţilor lanţurile, se căia ofiţerul. Am tresărit când mă auzii numit bandit.
– Ţineţi-vă de mâini! Sus! Nu cumva să mişte vreunul!
– Nu vă temeţi domnilor, nu fuge nimeni! îi asigurară careva dintre noi.
Am fost înghesuiţi toţi într-un compartiment, cu cei doi paznici cu tot. Al treilea a rămas pe coridor. În mijloc, la picioarele noastre, fură trântite lanţurile noastre nefolosite şi nefolositoare.Pentitenciarul-Gherla
Astfel am călătorit, citind sau auzind numele atât de cunoscut al tuturor opririlor de cale ferată până la Cluj. Apoi, mai târziu, de la Apahida, am luat-o la stânga, până când am auzit:
– Urmează Gherla!
Atunci paznicii noştri au intrat iarăşi în alarmă.
– Fii atent! Coboară!… Nu care cumva vreunul…
– Nu vă temeţi, domnilor! îi asigurarăm iarăşi noi, liniştiţi.
– Doi câte doi! Vă ţineţi de mână! Daţi-i drumul!
Şi iarăşi am luat-o pe jos, ţinându-ne paşii prin mijlocul drumului, într-o mână cu bagajul şi în cealaltă ţinând mâna celuilalt. Mergeam între trei pistoale scoase – acum era noapte – într-adevăr, ca nişte primejdioşi răufăcători.
Am ajuns la poarta fiorosului Penitenciar Gherla, despre care auzisem şi citisem încă de mult. Ştiam că era, după Aiud, una dintre cele mai vechi şi mai renumite închisori, cunoscute încă de pe vremea stăpânirii austro-ungare. Pe aici au trecut – sau au rămas pe veci aici – mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni despre care auzisem. | Continuare »