TDorz1
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Nenorocirea cea mai mare nu-i atunci când omul nu ştie nimic, ci este atunci când ştie rău.
Rătăcirea cea mai primejdioasă nu este a celui care merge cu teamă, necunoscând drumul… căci acesta, îndată ce va întâlni pe cineva care ştie, îl va întreba şi-l va afla.
Ci rătăcirea cea mai primejdioasă este a celui care a apucat pe un drum rău, dar este încredinţat că acela este drumul cel mai bun. Acela nu numai că nu va mai întreba şi nu va asculta pe nimeni care l-ar îndruma bine, dar chiar va dispreţui pe toţi cei care nu vor merge pe drumul lui. Şi îi va osândi ca fiind toţi nişte rătăciţi.
Pe un astfel de om nici Dumnezeu Însuşi nu-l mai poate salva, fiindcă el merge voit şi încăpăţânat la pierzarea sa, nemaias-cultând de nimeni.

Când cineva este în stare să spună: Chiar dacă drumul meu ar fi rău, eu tot pe el vreau să mă duc! – atunci e limpede că nu mai ai ce-i face.
Când cineva îţi pune înainte părerea lui mai dinainte formată, împotriva oricărei păreri bune pe care i-ai arătat-o, acela, cu cât îi vorbeşti despre calea cea bună, cu atâta se va împotrivi mai mult. O va urî mai puternic. Şi va lupta contra ei mai înverşunat.

Aceasta a fost atitudinea formalismului păgân, aceasta a fost cea a formalismului iudeu şi aceasta este şi astăzi atitudinea oricărui formalism, fie a vechilor, fie a noilor sectanţi creştini, faţă de primenirea naşterii din nou adusă de Evanghelia Mântuitorului Hristos. Şi faţă de lucrarea cea vie şi rodnică a Duhului Sfânt în Biserica Sa. Începând din chiar primele ei zile şi până astăzi.

Până când omul nu cunoaşte neprihănirea lui Dumnezeu, desigur, nu e un nenorocit. Fiindcă nu se poate vorbi de o mântuire a cuiva, decât din clipa când el începe să cunoască neprihănirea prin care Dumnezeu îi făgăduieşte omului această mântuire. | Continuare »

Adunarea Oastei Domnului-Banceni 2013În zilele de 20 şi 21 iulie 2013, a avut loc adunarea anuală a Oastei Domnului la Mănăstirea Bănceni. Ca nişte Rusalii prelungite, cele două zile, frumos împletind slujba religioasă cu adunarea Oastei, s-au petrecut sub călăuzirea şi oblăduirea Duhul Sfânt revărsat din belşug. Firul roşu al predicilor şi al mărturisirii fraţilor chiar acesta a fost: prezenţa tainică a Duhului Sfânt şi călăuzirea Lui cea sfântă pe drumul curat al învăţăturii înaintaşilor, fără urmă de amestecătură sau sincretism. Cuvântul cheie a fost: ecumenismul şi lupta strânsă împotriva a tot ce implică acesta. La sfârşitul adunării, preoţi, călugări şi fraţi, în frunte cu Prea Sfinţitul Longhin, au ţinut un sfat prin care s-a dorit o încercare de redresare a drumului greşit pe care alunecă azi Oastea Domnului.
Am auzit întrebari de genul: „Ce atâta ecumenism, noi trebuie să-L vestim pe Iisus cel Răstignit“; „Aici, la Bănceni este doar o nuanţă a Oastei Domnului“.
Sigur, versetul de la I Corinteni 2, 2: „Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit“ este motto-ul Oastei Domnului, însă pentru a-L păstra între noi şi în noi pe Iisus Hristos cel Răstignit, trebuie întâi curăţat din mijlocul nostru şi din noi tot contextul ecumenist care se vrea imprimat atât Bisericii noastre, cât şi Oastei Domnului, context care, de fapt Îl desrăstigneşte pe Hristos. Pentru că Jertfa şi Crucea îi frig rău pe toţi cei care s-au lăsat înşelaţi sau încântaţi de falsele străluciri ale formei acesteia de creştinism secularizat şi sincretist, pe care o impune curentul ecumenist.
Iar, aici în Ucraina, nu este „doar o nuanţă de Oaste“, ci este însăşi nuanţa Oastei. Pentru că fraţii de aici sunt dintre cei care alcătuiesc rămăşiţa de Lucrare ce a păstrat nediluat şi neamestecat duhul Oastei celei dintâi. | Continuare »

pilda-celor-poftiti-la-cina-8Vorbirea fratelui Traian Dorz de la nunta de la Cricău – 3 septembrie 1988

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Slăvit să fie Domnul!
A potrivit Domnul şi Dumnezeu nostru, în înţelepciunea şi-n bunătatea dragostei Sale, ca, la vremea sfârşitului acestor ani, să gustăm bucuria petrecerilor noastre duhovniceşti în acest fel biblic şi sfânt, după buna şi străbuna credinţă a părinţilor noştri, precum au început primii noştri părinţi, la naşterea în istoria aceasta a neamului nostru.

Poporul nostru s-a născut creştin – toată istoria lui mărturiseşte acest adevăr. Poporul nostru nu s-a încreştinat după secole de păgânism de la naşterea lui, ca alte popoare. A făcut bunătatea lui Dumnezeu ca poporul nostru, de la naşterea lui, să îmbrăţişeze credinţa şi dragostea în Jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Toate vechile hrisoave ale poporului nostru mărturisesc că primii noştri părinţi s-au născut în credinţa creştină. Ce mare har de la Dumnezeu e acesta! Poate că n-au fost alte popoare în istorie să aibă acest har minunat să se nască şi în istorie, şi în credinţă, prin primii lor părinţi, în această minunată şi sfântă cunoaştere a lui Dumnezeu în care, de la început, ne-au scăldat în lacrimi şi-n rugăciune părinţii, mamele, taţii noştri credincioşi.
Acum, la sfârşitul acesta de veac, noi Îi mulţumim lui Dumnezeu că în poporul nostru a revenit minunata sărbătorire a acestor evenimente însemnate în felul frumos şi sfânt în care şi le petreceau primii noştri părinţi. Numai de-a lungul istoriei de după aceea, când popoare păgâne şi străine ne-au cotropit părinţii noştri şi pământul nostru, s-a încetăţenit obiceiurile păgâneşti peste frumoasele noastre obiceiuri de la început şi în sărbătorile minunate care rămân unice în via­ţa unui om, în aceste sărbători minunate pe care, la început, părinţii noştri le sărbătoreau aşa cum le sărbătorim noi acum. | Continuare »

ISPITO!

sarpele ce-mbie cu fructul otravitTraian Dorz, Cântări de drum

Ispito, tu eşti umbra seninului curat
şi vraja blestemată ce-atrage spre păcat,
şi şarpele ce-mbie cu fructul otrăvit,
şi pofta ce momeşte spre tot ce e oprit,
şi norul ce se lasă întunecat pe vis,
şi floarea-mbietoare spre margini de abis,
şi viermele ce roade a păcii rădăcini,
şi vântul rău ce stinge a inimii lumini,
şi sol satanic care pândeşte uneltind,
şi cursă care-atrage spre flacără zâmbind,
şi-ntunecarea minţii în clipa cea mai grea…

– Aşază-Te-ntre mine, Iisuse, – şi-ntre ea!

fuga lui LotTabloul de alături ne arată scăparea lui Lot din Sodoma şi Gomora. Doi îngeri se arătară lui Lot în chip de bărbaţi şi îi ziseră: „«Scoate pe ginerii tăi şi pe fetele tale din acest loc, că noi voim să stricăm locul acesta, pentru că mare este strigarea păcatului înaintea Domnului… sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta, pentru că Domnul vrea să piardă cetatea.» Şi ginerilor lui Lot li se părură o glumă aceste vorbe. Iar dacă s-a făcut de dimineaţă, grăbeau bărbaţii (îngerii) pe Lot, zicând: «Scoală-te, ia-ţi femeia şi pe cele două fete ale tale…» Dar Lot zăbovea şi cei doi bărbaţi l-au apucat de mână pe el şi pe soţia lui şi pe cele două fete (ginerii au rămas în foc) şi scoţându-i afară, au zis: «Mân¬tuieşte-ţi sufletul! Să nu te uiţi înapoi şi nici să nu stai în loc…» Şi Domnul a plouat peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc din cer… Şi s-a uitat femeia lui Lot, Sara, înapoi şi s-a făcut stâlp de sare“ (Citiţi pe larg această istorisire la Facere, cap. 19).

Când eram prunc la şcoală, mă îngrozeam de focul care a ars Sodoma şi Gomora. Parcă auzeam casele troznind şi parcă-i vedeam pe oameni fugind şi alergând să scape de pieire. Azi însă am o altă spaimă şi groază când mă uit la chipul de mai sus. În chipul de mai sus şi în istoria lui parcă văd o Sodomă şi Gomoră din zilele noastre. Când mă uit în lume, parcă văd o Sodomă şi o Gomoră sufletească mai grozave ca acelea din Biblie. Parcă văd cum troznesc în toate părţile casele (clădirile) sufleteşti ale oamenilor de azi şi văd focul pieirii sufleteşti cum se întinde dus de vânturile răutăţilor… văd suflete pierind în foc şi mă îngrozesc… mă înfiorez. Da, da, mă îngrozesc, dar nu de foc, ci de nepăsarea ce o văd cum stau oamenii liniştiţi, iar sufletul lor arde în focul răutăţilor. | Continuare »

Regele-DavidPoemul iubirii
şi-al dorului sfânt
cu harfa mi-l cânt.
Şi-n taina sfinţirii
îmi ard ispăşirii
un nou legământ

În noapte-o lumină
sclipeşte uşor,
iar eu mă-nfior
de starea divină.
Şi harfa-mi suspină,
Iisuse, de dor.

Iar gura-mi aşază
aprinsul sărut
şi cântecul mut
pe-a corzilor rază.
Şi las să le arză
un dor neştiut.

Din arderea lină,
un imn îmi aprind
şi tainic şoptind,
alerg spre lumină
şi harfa mea plină
de-acorduri mi-o-ntind.

M-apropii de Cruce
cu ochi rourând
şi harfa-mi cântând,
ofranda şi-aduce.
Şi-un zâmbet străluce
pe-obrazul Tău blând.

Şi-n dulcea vibrare,
adorm fericit
spre-un alt Răsărit.
Şi parcă o boare
pe buze-mi apare
din imnu-adormit.

Vlad Gheorghiu

Sfântul Teofan Zăvorâtul 

Predica_de_pe_munte„De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat; iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.” „Ochi” este numită aici mintea, iar trup întreaga alcătuire a sufletului. Astfel, dacă mintea e simplă, în suflet e lumină; dacă mintea este vicleană, în suflet va fi întuneric. Dar ce este mintea simplă şi ce este mintea vicleană? Mintea simplă este aceea care primeşte tot ce este scris în cuvântul lui Dumnezeu cu credinţa nestrămutată că totul este aşa cum se spune acolo: în ea nu este loc pentru nici un fel de vicleşug sau îndoială. Mintea vicleană este aceea care se apropie de cuvântul lui Dumnezeu cu viclenie, cercetând şi iscodind cu gând făţarnic. Ea nu poate să creadă de-a dreptul, ci supune cuvântul lui Dumnezeu filozofărilor sale, apropiindu-se de el nu ca un ucenic, ci ca un judecător şi critic, verificându-1; iar apoi fie că îl ia în râs, fie că spune cu superioritate: „da, nu e rău”. Acest fel de minte nu are niciodată o atitudine fermă, fiindcă ea nu crede – lucru limpede – în cuvântul lui Dumnezeu, iar filozofările sale sunt totdeauna lipsite de statornicie: azi aşa, mâine altfel. Ca atare, în ea nu-s decât îndoieli, nedumeriri, întrebări rămase fără răspuns; nimic nu e la locul său acolo şi e silită să umble în întuneric, pe pipăite. Mintea simplă, în schimb, vede totul limpede: pentru ea fiecare lucru are un caracter definit de cuvântul lui Dumnezeu; de aceea, totul este în ea la locul său şi ea ştie întocmai cum să se poarte în orice împrejurare – umblă, care va să zică, pe drumuri netede, luminate, cu deplina încredinţare că acestea duc la ţinta cea bună.

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

zburati-pasarelelorM-am bucurat din toată inima mea ori de câte ori am văzut pe cel nevinovat scăpând din mâna celui vinovat.
Pe cel bun scăpând din mâna celui rău.
Pe cel slab scăpând din mâna celui tare.
Am văzut uliul zburând după porumbei, dar eu fericit eram numai când vedeam că nu putea să ajungă pe nici unul.
Am văzut câini fugind după iepuri, – dar mie îmi era inima strânsă până când vedeam că iepuraşii le-au scăpat şi câinii se întorc fără să fi ajuns pe nici unul.
Şi am văzut oameni răzbunători şi răutăcioşi urmărind pe nevinovaţi, spre a le face rău. Tot timpul m-am rugat cutremurat să-i păzească şi să-i scape Dumnezeu din ghearele şi din cursele lor. Şi din tot sufletul meu am mulţumit lui Dumnezeu ori de câte ori am văzut că El i-a izbăvit.
Când citesc povestiri sau aud întâmplări, doresc ca totul să se sfârşească numai cu salvarea celor nevinovaţi. Şi ce mult mă bucur când, într-adevăr, văd că se sfârşesc aşa!
Să vă spun una dintre cele care mi-au plăcut mai mult.

Pe când era copil în Nazaret, Domnul Iisus Hristos Se juca bucuros cu copiii din satul Lui.
Odată, după o caldă ploaie de vară, câţiva dintre copiii cu care de multe ori Se juca Iisus, se adunaseră pe marginea râuleţului ce curgea prin apropiere. Frământând lutul moale, ei făceau păsărele şi le aşezau pe malul apei, fiecare pe ale lui. Şi fiecare silindu-se să le facă mai frumoase decât ale celorlalţi.
Dar păsărelele făcute de mâinile micuţului Iisus erau cele mai frumoase, pentru că tot ce lucra El făcea cu dragoste, cu milă, cu simţire şi cu duioşie.
Soarele era spre seară şi razele lui, căzând pieziş peste faţa apei, o colora cu toate luminile curcubeului. Iar micuţul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, lua cu mâna Lui sfântă culorile de pe faţa apei şi Îşi vopsea cu ele păsărelele Lui în chip aşa de minunat, încât erau nespus mai frumoase decât păsărelele vii.
Toţi ceilalţi copii rămâneau uimiţi privind frumuseţea păsărelelor minunate ale lui Iisus. Dar unii începuseră să-L invidieze, fiindcă ei nu puteau face aşa ceva.
Iuda, care era şi el printre ei, nu mai putea de necaz, mai ales pentru că păsărelele pe care le făcuse el erau urâte şi grosolane. | Continuare »

Mărturisirea

Rasignire_177Traian DORZ, – după I Ioan 1, 9 –

Iertare Îţi cerem, Părinte-ndurat,
cu lacrimi Îţi cerem iertare,
că-n totul greşindu-Ţi, adânc vinovat
se simte din noi fiecare.

Iertare îi cerem Lucrării pustii
lăsată pe mână străină,
ajunsă să-şi plângă pierduţii copii
şi-altarele-ajunse ruină.

Iertare Îţi cerem că noi n-am aprins
mai viu focul sfânt şi mai tare,
ci vânturi străine-am lăsat de-au întins
îngheţ şi pustiu, şi-ntristare.

Iertare îi cerem întâiei iubiri
şi-ntâiei frăţii fericite
din vremea când toate-ale noastre simţiri
erau de-o credinţă sfinţite.

Iertare îi cerem Cuvântului Sfânt
primit cu căinţă curată,
iertare acelui dintâi legământ
ce-n lacrimi l-am pus prima dată.

Iertare le cerem că nu le-am păstrat
aceleaşi dintâi, neschimbate,
ci-n inima noastră-au pătruns cu păcat
străine chemări ascultate.

Iertare le cerem părinţilor duşi
ce-ntâi ne-au chemat spre lumină,
că-n slujba Lucrării le-am fost nesupuşi,
răbdându-i pe-acei ce dezbină.

Iertare Îţi cerem, Părinte-ntristat,
cu lacrimi Îţi cerem iertare,
că-n toate greşit-am, şi-adânc vinovat
suspină din noi fiecare.

Nunta-din-CanaVorbire a fratelui Popa Petru (Săucani)
la nunta de la Gădălin – octombrie 1979

„Şi erau acolo şase vase de piatră, puse după obiceiul de curăţire al iudeilor” (In 2, 6).

Slăvit să fie Domnul!
Cred că fiecare ştim şi cuvintele acestea ne sunt aşa de cunoscute. Le-am auzit de atâtea ori, pe la atâtea nunţi. Este vorba despre neuitata nuntă din Cana Galileii, unde era aşteptat să vină şi Fiul lui Dumnezeu cu ucenicii Lui.
Unii dintre nuntaşi ştiau că trebuie să vină. Alţii nu prea ştiau că trebuie să vină chiar Fiul lui Dumnezeu, pentru că, de obicei, oamenii nu-L prea cheamă pe Dumnezeu în zilele bucuriilor lor. Numai la necazuri Îl mai cheamă oamenii: „Vino, Doamne, şi ajută-ne!”…
Dar mirii din Cana Galileii Îl cheamă pe Domnul la nunta lor, la bucuria lor. Ei au fost credincioşi. Binecuvântat să fie Dumnezeu că mai sunt şi printre tineri credincioşi ai Domnului! Cum şi cei din faţa noastră sunt credincioşi.
Şi la această nuntă, cine ştia că vine Fiul lui Dumnezeu, cine ştia că trebuie să vină era mereu îngrijorat. Şi de multe ori, ca şi Maica Sfântă, s-o fi uitat pe drum în lung şi-n lat: „Nu soseşte oare? Nu vine încă?”…
Alături de cei îngrijoraţi era şi Maria, Maica Sfântă, care a sosit înainte, până când El încă n-a sosit la nuntă, şi L-a întâmpinat cu bucuria inimii şi sufletului ei.
După ce s-a terminat vinul, i-a spus Domnului Iisus: „Nu mai au vin… S-a terminat vinul”… Ce bine că era acolo El, la nuntă, pentru că ştia Maria, Maica Sfântă, că El poate să dea cu îndestulare, să înmulţească şi să sature mulţimile. De aceea Sfânta Lui Maică aleargă la Domnul cu cuvântul acesta: „Nu mai au vin”… | Continuare »

1. O, pământule sfânt în care odihnesc osemintele sfinţilor noştri înaintaşi, fii binecuvântat!
Cu palmele noastre cele mai bătătorite de munca cinstită, dorim să-ţi închidem cât mai moale şi mai blând rănile brazdelor greşite, să-ţi netezim marginile răzoarelor tale dureroase, să-ţi aşezăm cât mai frumos pernele semănăturilor tale.
Pentru ca să ţi se vindece cât mai repede orice durere pe care ţi-am pricinuit-o şi să ţi se liniştească orice rană. Ca să fii cât mai frumos şi mai fericit, tu, pământule sfânt în care odihnesc ca într-un chivot de altar sfintele oseminte ale minunaţilor noştri înaintaşi sfinţi.

2. Pe aici, iată, chiar pe aici unde ţin eu picioarele mele înfiorate au călcat picioarele tatălui meu, s-au aplecat genunchii bunicului meu şi au sângerat palmele străbunilor mei. De aici au luat spicele de aur străbunele mele, bunica şi mama mea, atunci când erau fete tinere, frumoase şi harnice – făcându-şi din ele cununa secerişului şi punând-o peste părul lor bogat, frumos, strălucitor şi auriu, tot ca spicul grâului acestuia sau ca raza soarelui ceresc prin care mergeau ele, la fel de frumoase, ca grâul şi ca soarele. O, ce nalte şi adânci sunt lacrimile şi rugăciunile acestor gânduri!

3. După cum am dorit să înfrumuseţez acest pământ cu munca drăgăstoasă a mâinilor mele, tot aşa am dorit să înfrumuseţez acest cer cu lacrimile drăgăstoase ale rugăciunilor şi cântărilor mele. Pentru ca şi holdele pământului meu sfânt, ca şi livezile cerului meu slăvit să fie la fel de însorite şi de îmbelşugate. Toate pentru bucuria Preaiubitului meu Scump. | Continuare »

Traian DORZ, fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Era începutul lunii iulie 1953.
S-a format din nou încă un detaşament de vreo cincizeci de oameni, printre care mă aflam şi eu. Au venit nişte camioane, ne-au încărcat şi înspre seară eram la colonia Popeşti-Leordeni de lângă Bucureşti. Colonia era aşezată pe un deal de pe marginea Dâmboviţei, în mijlocul unui câmp larg de grădini şi sere. Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu, se improvizaseră nişte dormitoare, o bucătărie, magazii şi birouri pentru cele două, trei sute de deţinuţi politici din Ghencea, cu pedepse administrative între 12 şi 60 de luni, care eram trimişi aici.
Când am ajuns noi în curtea coloniei, înconjurată cu sârmă ghimpată, aici era gol, fiindcă cele vreo şase-şapte brigăzi nu veniseră încă de la muncă. Dar curând apărură la capătul aleii cu arbori care ducea în colonie, încolonaţi pe câte cinci, viitorii noştri fraţi de soartă pentru cine ştie câtă vreme.
În faţa coloniei, brigăzile fură oprite la câţiva paşi distanţă una de alta. Cineva strigă:
– Percheziţie!
Tresării. Ce cuvânt groaznic!
De la rândul întâi, începând din dreapta, fiecare deţinut, ţinând mâinile sus, trebuia să treacă prin faţa gardianului înarmat care îl controla în traistă, prin sân, prin buzunare, pe mâneci, prin pantaloni, de sus şi până jos, pentru a nu aduce ascuns nimic de pe câmp.
– Ce pot aduce de pe câmp? întreb pe unul.
– Legume, zarzavaturi, de pe unde lucrează. N-au voie nici să mănânce şi nici să ia cu ei nimic. Dar de mâncat mai mănâncă aplecaţi acolo în lanul de roşii, de ardei, de varză, de castraveţi, de ceapă, de praz. Cine îi poate opri de tot când ei lucrează între ele? Şi aici se dă mâncare foarte puţină, iar oamenii înfometaţi şi slăbiţi ar mânca. Acolo în câmp mănâncă gol tot ce apucă. Cartofi cruzi, praz gol, chiar şi ardei iuţi. E grozav cum le pot mânca goale, căci pâine nu au. Când ajung la roşii sau varză, este altceva. Dar praz gol, usturoi gol, ardeiul gol! | Continuare »

iacov-scara 1

O, dulce veşnicie,
mi-e dor, aşa de dor,
că-aş vrea să las pământul
şi trupul – şi să zbor
acolo unde totul,
în veac, e-al meu, al meu
şi unde, cât vecia,
voi fi cu Dumnezeu.

De mult mi-e dus acolo
al sufletului cânt
şi cum să mă mai lege
ceva pe-acest pământ
când inima şi dorul
mi-s sus, în cerul drag
şi-aicea numai trupul
mi-a mai rămas pribeag!

Acolo, orice floare
mă ştie şi mă vrea,
mă cheamă şi m-aşteaptă
pân-am s-ajung la ea…
O, dulce veşnicie,
o, cerul meu senin,
o, ia-mă, ia-mă, ia-mă,
deschide-te să vin!…

Vlad Gheorghiu

Traian-Dorz-003Era 2 iulie 1954.

După o zi şi o noapte de drum, ajungem la Dropia, cărând un geamantan de la gara Ciulniţa, pe jos, şase kilometri.
La Miliţie ni s-a pus pe buletin o ştampilă D. O. (domiciliu obligatoriu). Apoi am fost îndrumat să mă stabilesc la unul din locuitorii satului.

Dropia era un sat nou, făcut numai de 3-4 ani, când au fost aduşi aici toţi cei refugiaţi şi deportaţi de pe la frontiera cu sârbii ori din alte părţi ale ţării, care fuseseră răvăşite de război sau de stările de după el.
Erau aici sârbi luaţi din Banat pe vremea neînţelegerilor cu Tito. Erau nemţi luaţi în urma necazului cu fascismul german. Erau basarabeni refugiaţi din războiul de acolo… Macedoneni refugiaţi din partea cedată Bulgariei… Români din toate părţile: din Bucovina, din Banat, din Ardeal, din Oltenia… În sat erau aşezaţi grupaţi cam în acest fel, pe uliţe.
Dropia ori Satul Nou, cum i se mai spunea, fusese aşezat în mijlocul câmpiei semănată cu grâu… Când s-a hotărât strângerea tuturor acestor oameni aici, a fost un lucru mare.
Trebuie să se fi lucrat cu mult timp înainte la pregătirea planurilor cu aşezarea acestor sate în toată câmpia asta a Bărăganului. Mai erau încă multe altele asemenea acestuia.
Până în noaptea când au fost luaţi şi aduşi aici, ei nici nu bănuiau nimic. În noaptea hotărâtă au fost treziţi din somn şi, în două ore, trebuia să-şi ia tot ce puteau şi să fie la gară, unde aştepta câte un vagon pentru două familii…
Atunci şi-au luat fiecare ce-au putut, au pus în car sau în căruţă şi – la gară.
Până dimineaţa erau îmbarcaţi cu toţii şi trenul şi pleca.
Când au ajuns aici, era grâu verde cât vedeai cu ochii… În mijlocul câmpiei erau deja croite drept străzile viitoare. În locurile unde va trebui construite casele, doar câte un ţăruş pe care scria numele celui ce va locui acolo…
În mijlocul câmpului era locul în care va fi centrul comunei, cu tot ce trebuia să aibă comuna. Primărie, şcoală, dispensar, miliţie, cooperativă, gospodărie colectivă, tot…
Iar de aici din centru, în toate cele patru direcţii, uliţe drepte până departe… | Continuare »

TRAIAN DORZ, din LOCURILE NOASTRE SFINTE

Precum muntele, tot aşa şi clopotul ne vorbeşte despre Cer şi Viitor; şi precum Istoria, tot aşa şi piatra ne vorbeşte despre Trecut, despre Eternitate.
Piatra şi clopotul ne cheamă la Putna, la Cozia, la Alba Iulia – şi ne vorbesc despre Ştefan, despre Mircea, despre Horea. Cândva, din aceste locuri ne vorbeau ei, eroii şi profeţii noştri, ne mărturiseau ei, martirii şi jertfa lor. Atunci nu era nevoie să ne trezească clopot, să ne cheme flăcări, să ne strige pietre. Glasul lor răsuna mai înalt ca acestea, ardea mai fierbinte, tuna mai puternic. Răsunau munţii, se mişcau codrii, clocoteau văile. Şi toate inimile erau o singură inimă, toate braţele – un singur braţ, toate credinţele – o singură credinţă.

Acum avem nevoie de piatră şi clopot. Avem nevoie de munte şi de istorie. Avem mai mult ca oricând nevoie, fiecare dintre noi, să ne ducem cât mai des, să auzim, să simţim şi să ne pătrundem de graiul, de chemarea şi de avertismentul eroilor, profeţilor şi martirilor noştri, pe care ni le transmit ele.

Acolo sus pe înălţimi, rugăciunea şi trezirea noastră să-şi poată plânge slobod nevrednicia şi uitarea – şi cu toate mâinile să-L putem cuprinde pe Dumnezeul nostru, regăsindu-L iarăşi întreg, ca în vremea dragostei dintâi a noastră cu El şi a Lui cu noi.
Şi acolo jos, în colţuri şi umbre de ziduri şi chilii, lângă marile jertfe îngropate în ziduri şi sub lespezi, să putem pătrunde taina şi preţul existenţei noastre, prin înţelepciunea mântuitoare de suflet şi de neam.

Avem nevoie de graiul pietrei şi al clopotului, ca să ne străpungă nepăsarea şi să ne înspăimânte lenevia, să ne trezească lacrimile şi să ne învie sufletul prea uscat şi prea amorţit.

Veniţi să ascultăm la Putna cum strigă clopotele pe eroul credinţei noastre: «Ştefan-Ştefan, Ştefan-Ştefan…» Fără auz şi fără inimă trebuie să fie acela care, trecând pe acolo, nu simte şi nu înţelege ce strigă ele. Şi fără suflet trebuie să fie acela căruia nu-i dau lacrimile şi nu se cutremură de copleşitoarea măreţie a tot ce este viu şi etern în umbrele şi luminile din ziduri ori dintre ele, de graiul şi de tăcerile lor.

Avem nevoia cea mai mare, fiecare dintre noi, ca să ne lipim măcar din când în când fruntea de gratiile celulei lui Horea ori inima de Mausoleul eroilor de la Mărăşeşti. Să ne prosternăm zdrobiţi pe lespezile sau brazdele unde s-a vărsat sângele lor fierbinte şi nevinovat pentru răscumpărarea libertăţii de care ne bucurăm noi acum. Ei au fost răstigniţi şi sfârtecaţi pe crucea şi roata acestor Golgote pentru Credinţă şi pentru neam. Pentru iubire şi pentru dreptate. | Continuare »

manastire-Voronet3Aceste veşnice comori
ni-s mărturia vie
a celor ce nemuritori
s-au dus în veşnicie…

Orice troiţă şi izvor,
şi piatră,
şi cărare
sunt semne ce ne spun de-a lor
eroică nălţare.

Ce mari eroi ne-au ctitorit
aceste-aşezăminte,
ce nume-alese şi-au sfinţit
în ceruri
şi-n morminte!…

Spre-al lor trecut de slavă plin,
în fapte şi în nume,
privească fiii care vin,
cât vor trăi în lume.

Căci Viitorul din Trecut
se naşte spre lumină
ca ramurile ce-au avut
o sfântă rădăcină.

Traian Dorz, Locurile noastre sfinte

Ovidiu RUS

În 28 iunie 1982, seara, venise la noi şi fratele Roşianu de la Sibiu, care urma să stea şi el a doua zi pe banca acuzaţilor. Mai erau câţiva fraţi din Alba, iar fratele Traian sfătuia mereu şi-i încuraja pe fraţii care peste câteva ore, în faţa lui „Agripa”, trebuiau „să dea socoteală de nădejdea lor”:
– Eram în război, pe front, spunea el, şi se dădeau adesea lupte grele, în urma cărora rămâneau mulţi morţi pe câmpul de bătaie. Dar mai erau câteodată şi misiuni mai puţin riscante. Şi erau unii ofiţeri superiori care îi protejau pe cunoscuţii sau apropiaţii lor dintre ofiţerii inferiori, ferindu-i pe aceştia de locurile sau situaţiile, sau confruntările periculoase. Dar, pentru ca totuşi, la vremea evidenţierii, ei să poată fi decoraţi, când se ivea ocazia, le dădea acestora câte o misiune de luptă mai uşoară, unde riscurile erau minime şi din care puteau uşor scăpa nevătămaţi. Apoi, la încheierea misiunii lor, erau lăudaţi, decoraţi şi avansaţi în grad.
Aşa face şi Domnul cu noi. Ne trimite în câte o misiune uşoară, se foloseşte de o împrejurare cu cel mai scăzut grad de risc pentru noi, numai pentru ca, de dragul nostru, în ziua Răsplătirilor Sale veşnice, să poată avea motiv în faţa Tatălui Ceresc şi a îngerilor slavei Sale să Se laude cu noi că I-am rămas credincioşi şi să ne dea şi nouă cununa de biruitori.

Şi continuă apoi:
– Cel rău, în mândria şi în ura lui contra lui Dumnezeu şi a alor Lui, se umflă, se tot umflă şi rage, căutând să intimideze, să te facă să-l crezi puternic ca un leu. Domnul îl îngăduie până la o vreme; dar când El îi pune odată stavila în cale şi îl trânteşte la pământ, atunci vezi că nu era decât ca o pisică slabă.

Vorbind apoi de cinstea şi de marele har de care se învrednicesc cei ce au parte de suferinţa pentru Domnul şi pentru cauza Lui, de bucuria şi de puterea pe care o primesc în suferinţă cei ce o acceptă senin şi curajos, la un moment dat a exclamat cu toată convingerea:
– Aşa merg mâine la judecată, cum aş merge la nuntă!
| Continuare »

074-webCât se tot vesteşte astăzi
şi cu tot mai larg ecou,
în zadar sunt toate-toate
fără naşterea din nou.
Poate să se spună-oricâte
frumuseţi ce sunt sau nu-s,
orişicâţi le spun, zadarnic,
fără naşterea de Sus!

Cât de bine-ar fi, nu-l poate,
cât de mult ar fi, e greu;
în zadar sunt toate fără
naşterea din Dumnezeu!
Nimeni n-a ajuns vreodată
al evlaviei erou,
nici moştenitor al Slavei
fără naşterea din nou.

Însuşi Dumnezeul Veşnic
în Cuvântul Său a spus
că în Cer nu intră nimeni
fără naşterea de Sus.
O, chemaţi la mântuire,
dar spuneţi oricui mereu
că n-o are nimeni fără
naşterea din Dumnezeu!

Traian Dorz, Cântările din urmă

Rusalii_231. Un adevărat scriitor poate fi numai acela care se poate transpune în toate stările în care poate ajunge un suflet omenesc.
Pentru ca el să se poată adresa tuturor – şi totuşi fiecare dintre cei care iau cunoştinţă de mesajul lui să simtă că ceea ce este spus acolo parcă este spus anume pentru el. Aceasta înseamnă a vorbi în felurite limbi.

2. În felul acesta, el poate să-l ia de mână pe fiecare cititor, pe fiecare ascultător al său,
de pe oricare treaptă a cunoştinţei, a evlaviei, a sfinţeniei ar fi,
– şi să-l ajute, invitându-l: Priet   ene, mută-te mai sus! (Lc 14, 10).
Şi fiecare să-l înţeleagă.
Şi fiecare să simtă că scriitorul însuşi este cel puţin acolo unde îl invită pe el să suie.

3. Atunci păstorul va fi model pentru turmă (I Ptr 5, 3).
Scriitorul, model pentru cititori (II Tes 3, 9).
Înaintaşul, model pentru urmaşi (Iac 5, 10).
Propovăduitorul, model pentru credincioşi (I Tim 4, 12).
Şi tânărul – chiar şi el – un model pentru cei bătrâni (Tit 2, 7).
Numai aşa ne vor auzi toţi vorbindu-le fiecare în limba lui lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, după cum auzeau ascultătorii Cincizecimii din Ierusalim.

4. Când îţi vei deschide gura, fiecare să te înţeleagă vorbindu-i ca şi cum ai fi sufletul lui şi ai cunoaşte tot ce-i acolo.
Ca şi cum ai fi trimis numai la el,
ca şi cum ai fi frate numai al lui, soţul lui, prietenul lui cel mai apropiat.
Numai aşa poţi fi binefăcătorul fiecăruia – şi al tuturor.
Aceasta înseamnă cu adevărat a avea darul vorbirii în limbi.

5. Oricât de minunate ar fi chiar lucrările tale, – lasă-le pe toate acestea să le spună alţii.
Tu spune sufletelor care te ascultă numai despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.
Căci numai privirea la lucrurile Lui îi vor înălţa şi pe ei, şi pe tine. Toate celelalte numai vă vor coborî şi pe tine, şi pe ei. | Continuare »

inaltarea lui IisusTe-ai dus, Iisuse Dulce, spunând: Eu vin curând!
– ca să-Ţi aştept întruna întoarcerea iubită,
să nu-mi prea pară lungă durerea aşteptând,
nici noaptea, prea amară, nici viaţa, prea zdrobită.

Te-am urmărit cu ochii îndureraţi şi grei,
dar prea curând nălţimea şi norii Te luară
şi-n locul Tău rămase durerea-n ochii mei,
şi-n jurul meu, pustiul, şi-n inima mea, pară.

De-atunci privesc întruna pe drumul nepătruns
spre norul după care Te-ai dus de lângă mine,
dar nu văd decât golul în care Te-ai ascuns
şi n-am decât pustiul durerii după Tine.

O, cele trei cuvinte ce mi le-ai spus plecând
mi-au fost ca trei săruturi pe buzele-mi uscate,
le voi simţi de-a pururi pe gura mea, arzând
ca o pecete dulce de cele-ncredinţate!

De-atunci, aştept întruna să vii, precum ai spus,
sau să primesc solia trimisă după mine,
dar totul este singur şi gol, Iubit Iisus,
şi totu-i nici viaţă, nici moarte, fără Tine!

Stau îngerii-alături şi vor a mă-ntări,
dar nici o-mbărbătare suspinul nu-mi alină.
– O, dacă sunt atâtea pe Tine-a Te opri,
pe mine nu-i nici una, Iisuse, spune-mi: – Vină!

Traian Dorz, Cântarea Veşniciei

T_Dorz_18ani… În anul următor, la examenul de religie, am fost primul din şcoală. Am primit ca premiu cartea «Corabia lui Noe», scrisă de Părintele Trifa.
Ca primul şi singurul copil al părinţilor mei – şi ocupat peste măsură, cum erau copiii ţăranilor de atunci, cu tot felul de munci – eu aş fi avut prea puţin timp liber să citesc. Dar cartea aceasta mi-a cucerit inima. Şi, de la cele dintâi rânduri gustate din mers, n-am mai lăsat-o din mâini.

Prima duminică după aceea era ziua de 8 iunie 1930. Toată ziua citisem din cartea mea…
La ceasul al treilea după-amiază, m-am predat Domnului. Singur, ascuns în podul şurii, îngenuncheat pe fân, ca să mă pot ruga în voie şi să pot plânge singur, nevăzut de nimeni.
Era Ziua întâi de Rusalii, Ziua Naşterii mele de Sus, Ziua Venirii Duhului Sfânt.
Aşa a vrut Tatăl Ceresc: trupeşte să mă nasc în Ziua Naşterii Domnului Iisus, iar duhovniceşte să mă nasc în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt. O, cât Îi sunt de recunoscător pentru amândouă!…
Dar toate acestea le-am mai spus şi altă dată. Am mai spus şi despre primele mele zile şi luni de credinţă…
N-am spus însă îndeajuns despre imaginea luminoasă şi aproape cerească a acelui om sfânt prin care Dumnezeu îmi dăruise toate acestea şi care, în sufletul meu de atunci, aveau un loc şi o strălucire unice.
Despre Părintele Iosif, de când am început să citesc scrierile lui, mi-am făcut o părere atât de înaltă, încât nu era cu nimic mai prejos decât cea despre un mare apostol şi sfânt al lui Dumnezeu…
Această părere am păstrat-o tot timpul vieţii mele şi ea n-a scăzut întru nimic în anii mei petrecuţi cu omul lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, mi s-a statornicit pe totdeauna în locul cel mai înalt al sufletului meu.
De obicei, despre oameni, înainte de a-i cunoaşte, îţi faci o părere foarte înaltă, iar după ce îi cunoşti, această părere coboară mereu, tot mai jos.
Dar cu Părintele Iosif acest lucru nu s-a petrecut aşa niciodată şi în nimeni. În faţa mea, cel puţin, el n-a coborât în nici o situaţie, ci s-a înălţat mereu…
Am fost martor la multe din cele mai intime şi mai omeneşti momente ale lui – dar nici o clipă nu l-am văzut jos…
O, ce deplin încredinţat sunt acum de strălucirea cerească cu care a trecut printre noi acest smerit sfânt al lui Dumnezeu, acest înflăcărat slujitor al Duhului Sfânt! | Continuare »

Maica-Domnului-100Traian DORZ

O, Dragoste-a lui Dumnezeu
mai scumpă ca orice mereu,
tu singură nu-mbătrâneşti
şi anii tineri nu-ţi sfârşeşti.
Ce minunată eşti oricând,
aceeaşi frumuseţe-având,
crescând mereu mai fericit
prin anii tăi fără sfârşit;
mai scumpă ca orice mereu,
o, Dragoste-a lui Dumnezeu!

O, Dragoste-a lui Dumnezeu,
mai tare ca orice mereu,
tu singură poţi fi deplin
şi-n cei ce trec, şi-n cei ce vin,
tu singură poţi da oricând
tărie, spre-a munci cântând,
nădejde-a învia slăvit
spre tot ce e după Sfârşit;
mai tare ca orice mereu,
o, Dragoste-a lui Dumnezeu!

O, Dragoste-a lui Dumnezeu,
mai dulce ca orice mereu,
tu singură ne ierţi pe toţi
şi poţi să ne-nţelegi şi poţi,
respinsă ne-ncetat de-un prag,
să-ntorci mereu spre el cu drag,
îndurerată ani la rând,
s-aştepţi şi să primeşti iertând;
mai dulce ca orice mereu,
o, Dragoste-a lui Dumnezeu!

Core_Datan_Abiram„Şi au zis: Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt“ (Numeri 14, 4).

Ceea ce trece ca un fir roşu prin călătoria israelitenilor spre Canaan e ispita întoarcerii înapoi, în Egipt.
În frământările israelitenilor de a se întoarce în Egipt, Biblia a pus marile frământări ale mântuirii sufleteşti. A pus marea luptă ce se dă între firea cea nouă şi cea veche, între omul cel lumesc şi cel duhovnicesc.
Cea mai mare primejdie pentru călătoria mântuirii noastre este chemarea să ne întoarcem înapoi în Egipt. Şi această chemare vine mai întâi din lăuntrul nostru. Ne cheamă înapoi firea noastră cea veche, omul nostru cel vechi.
A doua primejdie vine din afară. Şi pe aceasta o vedem tot mereu în călătoria israelitenilor. „Adunătura care plecase din Egipt tot mereu îi îndemna pe copiii lui Israel la cârtire contra lui Moise şi la întoarcere în Egipt“.
O astfel de răscoală se vede şi în cartea Numeri capitolele 13 şi 14. Unii slabi de credinţă, dintre cei ce iscodiseră Canaanul, speriară poporul, zicând: Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat este o ţară în care curge lapte şi miere, şi iată-i roadele. Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii lui Anac.
Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în noaptea aceea. Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aron şi toată adunarea le-a zis: „De ce n-am fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n am fi murit în pustia aceasta?
Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie; iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf. Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?“
Şi au zis unul altuia: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt“.
Fraţii mei, luaţi aminte mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă şi ea, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei: Noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi, în Egipt, ca să scape de „pustie“ şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne „turma cea mică“. Vor rămâne cei tari în Domnul, să păşească înain¬te pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor. | Continuare »