Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi, este, poate, istoria vie a nu puţini dintre noi, cei ce suntem aici de faţă. Aduceţi-vă aminte de Postul Mare din anul trecut! Ce serioşi ne facuserăm, cum începusem să ne pregătim pentru Sfânta împărtăşanie, cum ne pocăiam, primeam dezlegare şi ne împărtăşeam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocăinţa şi făgăduinţă noastră de a ne îndrepta viaţa, Părintele Ceresc ne-a dat partea moştenirii noastre de har care a judecat bunătatea Lui că ni se cuvine. Ce bine ne era în casa liniştită şi luminoasă a Tatălui Ceresc! Dar iată că a venit primăvara, au început distracţiile şi plăcerile. Luarea-aminte s-a împrăştiat, şi râvna duhului se tot stingea. După aceea a urmat o cădere – la început, poate, neaşteptată; în urma ei – a doua, a treia şi aşa mai departe. Sufletul s-a învârtoşat; gândurile s-au întunecat; simţămintele şi dorinţele au devenit grosolane. Şi acum puţini sunt, oare, care se aseamănă deplin cu fiul risipitor, ce sărăcise şi murea de foame?
Dar dacă am urmat fiului risipitor în cădere, să avem râvnă a-i urma şi în sculare. Am cheltuit, la fel ca el, moştenirea noastră harică; să ne grăbim acum, tot la fel ca el, a ne întoarce din nou în braţele Părintelui Ceresc, care întotdeauna sunt deschise pentru a ne primi. Tocmai asta este menirea Postului Mare care se apropie. Iar pilda fiului risipitor se citeşte acum ca să ne amintească Ia bună vreme care este lucrarea postului şi să nască în noi aplecarea [dispoziţia] de a croi în mintea noastră întregul drum pe care ne întoarcem la Domnul, de Care ne-am îndepărtat.
Să învăţăm, deci, aceasta de la fiul risipitor. Cu ce a început calea întoarsă a fiului risipitor la tatăl său? Cu faptul că şi-a venit în sine. Acesta este pentru toţi primul pas în mişcarea de la păcat către Dumnezeu; se poate spune că încă nici nu este pas, ci numai începutul mergerii, punctul de plecare. Păcatul cufundă sufletul în somnul uitării de sine, al nesimţirii şi al nepăsării. Şi păcătosul doarme adânc! Pe adormit trebuie să îl scoale cineva ca el să se ridice si să umble: ei bine, şi păcătosul trebuie deşteptat din aţipirea păcatului, pentru ca, deşteptându-se, să vadă primejdia şi să ajungă la hotărârea de a se scula şi a merge la Domnul. Tocmai în acest scop se aud de pretutindeni dimpreju-rul nostru glasuri îndemnătoare. Şi conştiinţa, şi cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul Părinţilor, şi rânduiala Sfintei Biserici, şi rânduiala zidirii lui Dumnezeu, şi împrejurările fericite, şi împrejurările nefericite – totul îl trezeşte pe păcătosul adormit, totul îi spune: „Scoală-te, cela ce dormi! Scoală-te, şi te va lumina Hristos!” Ce altceva ne va spune postul, ce altceva ne vor spune măreţele cântări şi citiri ale Postului, ce altceva ne va spune însăşi Evanghelia de azi decât acelaşi cuvânt: „Scoală-te, cela ce dormi, si învie din morţi!”? | Continuare »
Până mai ştii cărarea întoarcerii ’napoi,
întoarce şi-o sărută cu-al lacrimii şuvoi,
căci mâine ori cărarea, ori ochii nu mai sînt
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit până-n mormânt.
Până mai ai un tată şi-o mamă lângă-un prag,
întoarce-le sărutul înlăcrimat şi drag,
căci mâine ori sărutul, ori pragul e pustiu
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit până-n sicriu.
Până mai ai pe fraţii ce-aşteaptă-ndureraţi,
întoarce – şi-aşteptării un duh smerit să-araţi,
căci mâine ori nu-s fraţii, ori nu mai ai mijloc
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit şi-amar în foc.
Până mai ai pe cine să-ntrebi şi să urmezi,
întoarce şi urmează-l în tot ce-auzi şi vezi,
căci mâine o să-l ’nalţe al îngerilor şir
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit în cimitir.
Până mai ai o clipă de har la Dumnezeu,
întoarce spre iertarea păcatului tău greu,
căci mâine poate singur din uşă-I ai să pleci
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit pe veci de veci.
Traian Dorz, Cântările eterne
Din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981
„Dacă va veni vremea când şi ostaşii se vor lepăda de Oaste, când şi conducătorii ostaşilor se vor lepăda de Lucrarea Oastei şi de Duhul ei, Dumnezeu poate să-i pedepsească cu venirea altor încredinţări, străine; să se ridice din mijlocul lor învăţători străini şi să-i dezbine pe unii împotriva altora, pentru că este scris: «Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor», adică înaintea celor care nu ştiu să preţuiască aceste mărgăritare”.
… Mi-aduc aminte de ultima noapte a Părintelui Iosif…
Am fost lângă el în cele din urmă ceasuri.
Mi-aduc şi astăzi aminte despre nişte adevăruri pe care mi le-a spus şi pe care le-am mai însemnat undeva.
A zis: „Dumnezeu a trimis Lucrarea Oastei Domnului la poporul nostru, pentru salvarea şi mântuirea lui. Ce salt minunat ar fi făcut poporul nostru de la starea de barbarie în care îl aduseseră stăpânirile străine, până la statura înaltă a unui popor demn, civilizat, cult, nobil, credincios, dacă ar fi primit Lucrarea Oastei Domnului!”.
Dar atunci, conducătorii de atunci ai poporului au lepădat aceasta Lucrare şi au prigonit-o. Şi a spus profetul sfânt: „Dumnezeu poate să pedepsească poporul neascultării din pricina celor care n-au primit Cuvântul Său”. Încercările prin care am trecut poate au fost ceva din ceea ce a spus Părintele Iosif în noaptea de 12 februarie 1938.
Şi a mai spus: „Dumnezeu a trimis Lucrarea aceasta la Biserica noastră, dar conducătorii Bisericii noastre n-au primit-o şi au prigonit-o şi, iată, pe mine m-au dat afară… pentru învăţătura pe care am adus-o despre renaşterea spirituală şi pentru trăirea vie a credinţei strămoşilor noştri în Biserica noastră.
Iar Dumnezeu poate să pedepsească şi Biserica noastră cu venirea altor credinţe, străine, din pricină că n-au primit darul lui Dumnezeu care era această Lucrare trimisă special pentru reînviorarea şi renaşterea spirituală a membrilor Bisericii”.
Şi a mai spus un cuvânt: „Dacă va veni vremea când şi ostaşii se vor lepăda de Oaste, când şi conducătorii ostaşilor se vor lepăda de Lucrarea Oastei şi de Duhul ei, Dumnezeu poate să-i pedepsească cu venirea altor încredinţări, străine; să se ridice din mijlocul lor învăţători străini şi să-i dezbine pe unii împotriva altora, pentru că este scris: «Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor», adică înaintea celor care nu ştiu să preţuiască aceste mărgăritare”. | Continuare »
Mormântul unui mare om al lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna acoperit nu numai cu laudele noastre ori cu florile noastre, ci mai ales cu recunoştinţa noastră şi cu lacrimile noastre.
Dovada recunoştinţei noastre faţă de oamenii mari ai lui Dumnezeu nu sunt numai laudele şi florile noastre – deşi sunt şi acestea; şi nu numai recunoştinţa şi lacrimile noastre – deşi sunt şi acestea.
Ci adevărata dovadă este trăirea noastră după exemplul lor.
Trăirea noastră după exemplul lor cuprinde în primul rând curajul de a le mărturisi numele şi faptele în slujba adevărului sfânt pe care l au slujit şi l au înălţat ei.
Cea dintâi mare virtute şi cel mai înalt semn al unui trimis adevărat al lui Dumnezeu este curajul adevărului său. Curajul puternic şi neînfricat cu care îşi ţine şi îşi susţine solia divină pentru care a venit în lume.
Dacă acesta este un adevărat trimis al lui Dumnezeu, atunci Cel ce l a trimis – şi Care este Duhul Adevărului – îi dă deodată cu solia divină şi curajul divin al soliei sale.
Un sol ceresc trebuie să aibă neapărat un curaj ceresc. O solie fără curaj, cât de adevărată să fie, este ca un vultur fără zbor. Curând va cădea şi se va prăpădi printre găini.
Din cauza luminii pe care o poartă un mesager divin venind în zonele întunericului pe care trebuie să l spargă, – toate aceste negre vietăţi care mişună în acest întuneric şi care trăiesc din el, supărate de lumină, se ridică împotriva purtătorului ei.
Trebuie să ai curaj să le înfrunţi ţipetele şi să le dispreţuieşti ameninţările, să le sfidezi insultele şi să le suporţi răutatea. | Continuare »
De ce nu eşti cinstit, – de ce
n-ai DA cu DA şi NU cu NU,
de ce spui TU, când ALTUL e,
de ce spui ALTUL, când eşti TU!
De ce nu ZICI cum şi GÂNDEŞTI
sau, dacă zici, gândeşte-aşa,
de ce faci DA, când NU – grăieşti,
de ce faci NU, când tu spui DA!
Nelegiuit e-n veci acel
ce face DA, când zice NU,
acesta-i un satanic fel
– vezi, nu cumva să-l ai şi tu!
Acesta-i omul fariseu,
făţarnic în umblarea sa,
cel mai urât lui Dumnezeu,
când spune NU – şi face DA.
„SĂ ZICI CA EI, – gândeşte el
apoi, ce-ţi pasă, fă ca tu”,
– dar blestemat e-n veci acel
ce spune DA, când face NU.
…Tu, frate, umblă credincios,
cu Nu şi NU – cu DA şi DA,
căci Viu şi Sfânt este Hristos
şi El îţi va plăti aşa!… (Traian DORZ)
Cuviosul Sofronie Saharov
Mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi (sau despre păcatul stăpânirii şi înjosirii celorlaţi)
Oricât de bună ar fi şoseaua, şoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe viteza, să modifice puţin direcţia sau să se întoarcă ş.a.m.d. Aşa şi cu viaţa noastră: deşi înaintea noastră drumul ne este însemnat de Părinţi, de Apostoli şi de însuşi Hristos, totuşi mereu suntem nevoiţi să ne ţinem maşina pe acea linie care trebuie ţinută, pentru a nimeri ţelul nostru de pe urmă.
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor că deşi noi împărţim truda în fizică şi intelectuală, totuşi unimea şi mântuirea vin numai prin dragoste. Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească. | Continuare »
Tot trupul – că iarba; şi toată slava lui – că floarea ierbii: uscatu-sa iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac
Sfântul Ioan Gură de Aur
„De-ţi este voia, iubitule, să-l smereşti pe omul cel mândru, nu-l învăţa şi nu-l certa cu multe cuvinte, ci cu puţine şi înţelepte. Adu-i aminte numai de neputinţa firii omeneşti şi zi-i: Omule, ce te măreşti şi te mândreşti în deşert, fiind şi tu pământ şi cenuşă ca şi noi? Iar de va zice că se va face aşa când va muri, să-i zici că şi acum, când este viu, omul e pământ şi cenuşa, însă nu cunoaşte că este aşa, de vreme ce-şi vede frumuseţea trupului. Vede puterea şi cinstea, vede laudele mincinoşilor şi pe cei ce stau de slujesc mesei şi spun basme. Aşadar această nălucire a hainelor scumpe îl înşală [pe omul cel mândru] şi îl face să-şi uite firea. El nu merge niciodată la morminte să vadă coşciugele pline de împuţiciune şi de putoare, ci caută numai spre cele trecătoare, iar nu spre cele ce or să fie. Şi să-i zici lui iar: Ce te mândreşti, omule, care eşti pământ, şi cenuşă, şi putregai? Caută de vezi neputinţa şi vremea cea scurtă a vieţii celei pieritoare! Nu aştepta ziua morţii tale ca să te pocăieşti, căci moartea vine fără de nădejde şi nu o ştii când vine! Căci – dacă omul este pământ şi fum, şi totuşi cutează a zice: Mă voi sui la cer să mă fac şi eu dumnezeu! – ce n-ar fi zis, unde n-ar fi căzut cu gândul său, dacă n-ar fi avut neputinţa firii sale ca un frâu?
Deci, când vezi vreun mândru că-şi înalta grumazul ca un taur şi îşi ridică sprâncenele sus, zi către dânsul: Ce se mândreşte pământul şi pulberea, căci viaţa lui se ocărî şi cele din lăuntrul lui? Acestea să le zici şi împăratului! Şi nu te teme de coroana lui, nici de îmbrăcămintele de aur pe care le poartă, căci zice Sfânta Scriptură: „Toată slava omului că floarea ierbii este.“ Tu, omule mândru, ce te măreşti? Oare tu ai făcut cerul? Pogoară-te din înălţimea râpei şi ia aminte la neputinţa firii celei trecătoare: căci eşti pulbere, şi umbră, şi fum, şi iarbă, şi floarea ierbii.Ce gândeşti lucruri mari şi te măreşti în deşert? | Continuare »
TRAIAN DORZ, Cântarile Dintâi
Când pe pragul rugăciunii cu smerenie-am păşit,
o, de câte ori, Iisuse, Te-am minţit!
Când cu-a’ mele buze negre al Tău Nume l-am rostit,
o, de câte ori, Iisuse, Te-am minţit!
Te minţeam în faţa lumii când mă închinam smerit,
căci cu mâna ceealaltă am lovit!
Te minţeam atunci când milă arătam la cel lipsit,
căci pe-ascuns, cu răutate, l-am vorbit!
Te-am minţit atunci, Iisuse, mila Ta când o cerşeam,
căci pe altul, fără milă prigoneam.
O, de câte ori în viaţă, când smerit să par voiam,
eram doar de ochii lumii, Te minţeam!
Dar de-atâtea ori în viaţă când în Faţa Ta privesc,
am văzut că Tu ştii bine că minţesc…
Astăzi, lacrimile-amare ce le vărs necontenit
vor putea să spele oare ce-am minţit?
Sfântul Ignatie Briancianinov
Predică în Duminica Vameşului şi a Fariseului
„Iubiţi fraţi! În Evanghelia care s-a citit astăzi, am auzit pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre vameş şi fariseu.
Din ce pricină a spus Domnul această pildă? El a spus-o pentru oamenii care, amăgiţi şi înşelaţi de părerea de sine, se întemeiază şi nădăjduiesc în dreptatea lor, în faptele lor bune, privesc spre ceilalţi oameni de la înălţimea părerii lor de sine şi amăgirii lor de sine, îi defaimă – adică au o părere proastă despre ei, îi dispreţuiesc, îi osândesc, îi vorbesc de rău atât în taină, în sufletul lor, cât şi la arătare, înaintea oamenilor.
Din ce pricină a rânduit Sfânta Biserică să se citească această Evanghelie înainte de intrarea în arena Postului Mare? Ca să ne păzească de părerea de sine şi defăimarea aproapelui, care nu lasă nicidecum simţământul pocăinţei să fie însuşit de inimă, iar dacă postul nu e împodobit cu rodul pocăinţei, nevoinţa postirii rămâne deşartă.
Şi nu numai atât: ea ne aduce vătămare, întărind în noi părerea de sine şi încrederea în sine. Aşa sunt toate nevoinţele trupeşti şi faptele bune cele văzute. Dacă socotim că săvârşindu-le aducem jertfă lui Dumnezeu, nu că îi plătim dintr-o datorie cu neputinţă de plătit, faptele bune şi nevoinţele noastre devin în noi părinţi ai trufiei pierzătoare de suflet.
Doi oameni s-au suit în templu să se roage, începe Domnul pilda Sa: unul fariseu, iar celălalt vameş. După aceasta, Domnul, Cunoscătorul inimilor, arată prin ce gânduri se vădea aşezarea de taină a inimii fiecăruia dintre cei doi care se rugau, prin ce gânduri închipuia fiecare dintre ei aşezarea sa faţă de Dumnezeu.
Fariseul era mulţumit de sine, se socotea vrednic de Dumnezeu, bineplăcut lui Dumnezeu. Dumnezeule, mulţumescu-Ţi, spunea el întru sine, adică vorbea în gând potrivit felului în care se vedea pe sine în taina sufletului său. Pentru ce mulţumeşte fariseul lui Dumnezeu? | Continuare »
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Duminica Vameşului si a Fariseului
Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (1 Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim, l, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului si ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.
Si ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ţi aminte ele fariseul şi ele vameşul din Evanghelie. „Mulţumesc ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dânsul. Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra – cununa de cinste. | Continuare »
Traian DORZ
Când se va striga odată
şi-al meu nume Sus,
ce va spune despre mine
Glasul lui Iisus?
Doamne, fă să spună bine Glasul lui Iisus.
Ce va spune despre-a mele
fapte Dumnezeu?
Am fost oare eu un vameş
ori un fariseu?
Doamne, fă să fiu un vameş, nu un fariseu.
Când voi fi ales odată
între buni sau răi,
oare cu cei răi voi merge
ori cu-aleşii Tăi?
Doamne, fă să fiu de-a Dreapta, cu aleşii Tăi!
Când se va rosti odată
Judecata mea,
oare ce va fi: iertare
ori osândă-n ea?
Doamne, fă să am iertare, nu osândă-n ea!
Când voi merge-n veşnicie
la cântări sau munci,
oare care o să fie
partea mea atunci?
Doamne, fă-n cântări să-mi fie partea mea atunci.
Traian DORZ, Cântarea Viitoare
Să nu te-ndoieşti vreodată
de Cuvântul lui Iisus,
tot ce spune Cartea-I Sfântă
va fi-ntocmai cum e spus.
Câtă vreme stă sus Cerul
şi cât stă pământul jos,
nu va trece nici o iotă
din Cuvântul lui Hristos;
nici o iotă, nici o iotă din Cuvântul lui Hristos.
Ţine-ntreg, smerit, Cuvântul,
căci de-i strici vreun înţeles,
chiar şi cel mai mic vreodată,
săvârşeşti un greu eres.
Partea ta va scoate-o Domnul
din Împărăţia Sa
şi din Sfânta Lui Cetate
El afară te va da;
El afară, El afară, El afară te va da.
Fii fără făţărnicie,
cum îţi cere Dumnezeu,
şi fereşte-te de duhul
prefăcut şi fariseu,
ca să ai neprihănirea
celor sinceri şi smeriţi,
căci doar cei ce-o au aceasta
sunt cu Domnul mântuiţi;
Sunt cu Domnul, sunt cu Domnul, sunt cu Domnul mântuiţi.
Inima noastră să fie zidită prin smerenie întru jertfelnic duhovnicesc închinat lui Dumnezeu
Domnul nostru Iisus Hristos a zis: Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi (In. 9, 39). Nişte trufaşi înţelepţi şi drepţi ai acestei lumi, cum erau fariseii iudei, nu puteau să asculte netulburaţi aceste cuvinte ale Domnului. Iubirea lor de sine şi înalta părere pe care o aveau despre ei înşişi s-au socotit jignite. La cuvintele Domnului ei au răspuns printr-o întrebare în care se făceau vădite în acelaşi timp şi nemulţumire, şi părere de sine, şi zeflemea, şi ură către Domnul, toate unite cu dispreţ faţă de El. Au doar şi noi suntem orbi? – au zis ei. Prin răspunsul Său la întrebarea fariseilor, Domnul a zugrăvit starea lor sufletească, ce fusese pricina începătoare a întrebării. De aţi fi fost orbi, le-a grăit El, n-aţi avea păcat. Voi, însă, ziceţi: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne (Ioan 9, 40-41).
Ce înfricoşătoare boală sufletească este părerea de sine! În treburile omeneşti, ea îl lipseşte pe cel mândru de ajutorul şi sfatul aproapelui, iar în lucrarea lui Dumnezeu, în lucrarea mântuirii, ea i-a lipsit şi îi lipseşte pe trufaşii farisei de cea mai preţioasă comoară, de darul lui Dumnezeu adus din cer de Fiul lui Dumnezeu: i-a lipsit şi îi lipseşte de dumnezeiasca Descoperire şi de cea mai apropiată împărtăşire cu Dumnezeu, care este unită cu primirea acestei Descoperiri. Fariseii se socoteau pe sine văzători, adică stăpâni în treapta cea mai înaltă şi pe deplin îndestulătoare ai adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, care nu au nevoie de nici o altă sporire şi învăţătură – şi pe acest temei au lepădat învăţătura despre Dumnezeu, pe care o predanisea chiar Dumnezeu în chip nemijlocit. | Continuare »
Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Vălani – 6 februarie 1982
Slăvit să fie Domnul!
În noaptea aceasta este o sărbătoare şi încă o sărbătoare deosebită. Ştiţi fiecare bine că ne-am adunat aici cu prilejul zilei onomastice a unei surioare…
Şi oamenii din lume, când îşi sărbătoresc zilele lor, îşi cheamă şi ei lumea acolo şi prietenii, şi rudeniile.
Oamenii vinului, când îşi sărbătoresc ei zilele lor, cheamă vinul acolo. Oamenii petrecerilor petrec în felul lor lumesc de petrecere, cu băuturi şi jocuri.
Iar voi, copiii lui Dumnezeu, chemaţi şi voi pe copiii lui Dumnezeu la sărbătorile voastre. Voi, toţi care-L iubiţi pe Domnul Iisus, chemaţi-L pe El la sărbătorile voastre! Că nu-L mai cheamă nimeni astăzi. Nimeni nu-L mai doreşte, nimeni nu-L mai aşteaptă. La toţi le place mai mult fără El, ca să nu le mai tulbure „liniştea” lor, ca să nu le mai tulbure obiceiurile lor seci şi murda-re, şi păcătoase.
Măcar voi chemaţi-L, copii ai lui Dumnezeu! Chemaţi-L voi la sărbătorile voastre! Chemaţi-L pe Iisus!
Spuneam mai alaltăieri, la o altă zi ca şi aceasta, despre cele trei ospeţe ale morţii. Şi atunci s-au gândit oamenii să petreacă cu ospeţe, dar au petrecut cu beţii, au petrecut cu lăutarii, au petrecut cu destrăbălare… Şi toate cele trei ospeţe s-au terminat cu moarte! De aceea li se mai spune şi „ospeţele morţii”.
Numai acele ospeţe la care este chemat şi Domnul Iisus, numai acele ospeţe se termină cu viaţă. Numai aceia au viaţa, cei care Îl cheamă pe Dumnezeu, care Îl caută pe Dumnezeu, care trăiesc viaţa cu Dumnezeu, care încep anii lor frumoşi cu Domnul Iisus. Şi atunci toate zilele fiecărui an, aşa de frumoase şi de binecuvântate curg la rând… Aşa se termină zilele începute cu Domnul Iisus.
Am vrea în seara aceasta să vorbim numai despre lucrurile acestea. Am vrea în seara aceasta să vorbim numai despre pruncie, numai de Scripturi, pentru că de aici începe viaţa ori bine, ori rău.
S-a mai amintit în locul acesta de Timotei, de tânărul Timotei, sufletul acela credincios care a avut o inimă credincioasă, pentru că a avut o mamă credincioasă şi o bunică credincioasă. Încât mai târziu îi spune Sfântul Apostol Pavel aşa de minunat şi de frumos: „Tu din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi!”. | Continuare »
Dorinţa de a fi lăudat este nu numai o urâciune, dar, de multe ori, şi aducătoare de mare ruşine şi pagubă celui doritor mereu de laude. O spun aceasta fiindcă am văzut în viaţa mea cum s-au făcut de râs, adeseori, astfel de oameni. Iată numai o astfel de întâmplare din viaţa unui copil care oricând umbla să facă orice, numai să apară el tare grozav şi toţi să se mire şi să-l laude.
Eram în primul an de şcoală. Era iarnă, iar în şanţul din curtea şcolii noastre apa îngheţase. Copiii făcuseră din el gheţuş şi se înghesuiau să se dea pe el. În recreaţie, îndată se repezeau cu toţii acolo, să se dea pe gheaţă, înghesuindu-se, rupând încălţămintea, împingându-se şi căzând, cum se întâmplă adeseori în astfel de locuri.
Dintre toţi însă, Vasilică, băiatul cel lăudăros, era mereu primul. Se grozăvea să-l vadă toţi că nimeni nu-i ca el. Dar când a văzut odată că mai pot ca el şi alţii, – ce s-a gândit?
– Daţi-vă la o parte! le-a strigat el tuturor. Eu am să fac ce nimeni dintre voi nu mai poate.
– Să vedem! au zis ceilalţi.Îndată Vasilică şi-a aruncat încălţămintea din picioare şi, desculţ prin zăpadă, se repezi să se dea pe gheaţă. Uimiţi, ceilalţi copii stăteau deoparte şi se mirau râzând, strigând şi lăudându-l că, într-adevăr, aşa nimeni nu s-a mai dat pe gheaţă.
Vasilică se grozăvea şi mai tare. Picioarele i se făcuseră roşii ca focul, îl ardeau şi îl usturau ca pe jar, dar mândria lui nu-l lăsa să se oprească, ci, continuând aşa, dorea să-i uimească şi mai mult pe toţi copiii, ca, privindu-l, toţi să-l laude şi mai tare.
Deodată însă apare domnul învăţător cu o nuia. Pe ne-aşteptate, îl prinde pe Vasilică de guler chiar când se pregătea să le arate celorlalţi că poate să se dea chiar şi numai într-un picior. Ca să vadă ei cine mai face ca el… Şi când începu să-i care cu nuiaua peste spate, un hohot de râs izbucni din gura tuturor copiilor, de răsuna satul.
L-am petrecut toţi copiii cu râsete până în clasă. Sărmanul Vasilică nu mai ştia ce să facă de usturime şi de ruşine. | Continuare »
Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii
Rugăciunea este o acţine de concentrare şi de desprindere de realitatea materială, este ancorarea într-un domeniu nou pentru orice om, chiar dacă e credincios, pentru că rugăciunea nu înseamnă o recitare mecanică a unor texte şi îndreptare din când în când a atenţiei spre sensul cuvintelor. Rugăciunea este o răpire, o ieşire din sine şi o îndreptare spre Dumnezeu, într-un mod tainic şi neînţeles chiar de cel ce o practică. Rugăciunea este un dar al Duhului Sfânt.
În primul rând, rugătorul să ştie că se angajează într-o acţiune plină de capcane demonice. Oricine care s-a rugat, oricât de rar şi care a dorit să simtă dulceaţa rugăciunii ştie de ce greutăţi şi ispite s-a lovit. Stai în faţa televizorului ore întregi şi te uiţi la un film plin de banalităţi şi de lucruri comune şi nici un gând lăturalnic nu te abate de la deşucherile care se petrec pe ecran. În schimb, te aşezi la rugăciune – nu vorbesc de cei care fac din rugăciune un lucru mecanic, ci de cei care vin cu bună intenţie să se roage – şi o mie de gânduri lăturalnice te asaltează, de multe ori chiar contrarii intenţiilor tale bune. Amintiri, preocupări stupide şi neimportante îţi invadează mintea, cuvinte urâte, glume, orice te poate abate de la rugăciunea care ar trebui să te lege de Dumnezeu.
De aceea, cel care doreşte să aibă o rugăciune îmbunătăţită trebuie înainte de orice să realizez că este un mare păcătos, să îşi supravegheze atitudinile, faptele, gândurile şi să-şi dea seama cât de mult păcătuieşte în fiecare zi şi în fiecare ceas, aşa cum spun rugăciunile din Canonul Sfintei Împărtăşanii.
Încet-încet, el trebuie să-şi facă un scut împotriva ispitelor lumii – atât cât se poate – şi să nu se sperie dacă, la început, acest scut este foarte penetrabil la ispitele satanei; cu timpul, scutul se întăreşte şi diavolul pătrunde mai greu dincolo de el. | Continuare »
Poezii în lectura autorului Traian Dorz
 |
MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA
“Doamne, şi eu, nenorocita femeie, un căţel sunt.
Cer dragostea Ta. Dă-mi o firimitură şi ajunge…”
„…Hristos, binefăcător. Hristos, mare doctor. Doctor unic. Doctor fără de arginţi, care n-a luat nicio răsplată. Singura Lui răsplată era ca oamenii să creadă în adevăratul Dumnezeu, să facă voia Lui cea sfântă şi să devină copiii Lui iubiţi. În felul acesta, faima Lui s-a întins pretutindeni. Toţi vorbeau despre Hristos. Toţi doreau să-L vadă. Toţi doreau să-L audă.Toţi doreau să-i ducă pe bolnavii lor la Hristos. Doreau foarte mult să-L întâlnească pe Iisus Hristos. Hristoase, suntem păcătoşi şi bolnavi. Când vei trece prin satul nostru, ca să ne înveţi, să ne dai iertare, să ne mângâi, să ne faci bine bolnavii?
Şi Hristos – neobosit – se ducea pretutindeni. Călătorind, a ajuns şi în părţile Tirului şi ale Sidonului, adică a ajuns la marginile Iudeii, la graniţe. Dincolo, locuiau cananeii, oameni care nu credeau în adevăratul Dumnezeu. Cananeii erau idolatri. Trăiau în întuneric. Credeau în vrăjitori. Prin vrăji îi chemau pe demoni. Erau demonolatri (închinători la demoni). Necredincioşii sfârşesc în demonolatrie. Cine nu crede în adevăratul Dumnezeu, va sfârşi în a-l avea dumnezeu pe diavolul. Va ajunge să tremure de vrăjitori şi vrăjitoare şi să-i plătească pentru a-i face vrăji. Ce lume nefericită!
***
Aşadar, în părţile Tirului şi ale Sidonului, în aceste părţi în care împărăţea vrăjitoria şi idolatria, în această împărăţie a satanei, iată că vine Iisus Hristos. Ce demon, ce vrăjitor poate să stea înaintea lui Iisus Hristos? Unde păşeşte Iisus Hristos cu piciorul Său, diavolul fuge. Şi iată că Iisus Hristos Îşi arată puterea. Face minunea. O femeie, care locuia în părţile acelea, o cananeancă, cum a aflat că Iisus Hristos se apropie, aleargă şi începe să strige cu putere: ,,Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!” (Matei 15, 22). | Continuare »
O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti! (Matei XV, 28)
Rugăciunea şi credinţa femeii canaanence din Sfânta Evanghelie de astăzi a fost atât de mişcătoare, de stăruitoare şi plină de smerenie că vedem pe însuşi Mântuitorul Hristos mirându-se şi zicând: „O, femeie, mare este credinţa ta!“ Pentru rugăciunea ei fierbinte şi pentru străduinţa ei, Dumnezeu face zadarnică puterea iadului şi vindecă pe fiica ei, alungând pe demonul care chinuia biata copilă.
Această Sfântă Evanghelie ne-o pun înainte sfinţii părinţi, ca să învăţăm de la această femeie păgână stăruinţa în rugăciune şi mai ales smerenia şi credinţa înaintea lui Dumnezeu şi, mai cu seamă, ca să ne întărească în nădejdea izbăvirii. Dacă Domnul Hristos a primit şi a ajutat pe această femeie păgână, cu atât mai mult vom fi ajutaţi noi, cei care avem pecetea Botezului în numele Sfintei Treimi. Să vedem acum cine era femeia canaaneancă şi ce păcate făcuse de intrase diavolul în copila ei.
Fenicienii, de mai multe sute de ani, deveniseră un popor vestit prin comerţul lor şi îngrămădiseră cele mai mari bogăţii în oraşele acestea, Tir şi Sidon, unde vedem că locuia această femeie canaaneancă. Locuitorii din aceste oraşe duceau o viaţă de lux şi desfrânări. Luxul, ca întotdeauna, a adus după el desfrânarea cea mai grozavă.
Cultul oficial al fenicienilor era păcatul cel mai ruşinos, desfrânarea. Faptele cele mai desfrânate şi mai criminale erau faptele preferate ale zeiţei Astarte. Regii şi prinţii erau primii, iar poporul după ei, întrecându-se cu toţii a îndeplini astfel de fapte care nu erau altceva decât cele mai necurate urgii.
Templele acestor zei, de unde pleca religia aceasta şi aceste scârboase păcate, făcură din lumea civilizată haznaua tuturor viciilor. Aşa se strică popoarele pe calea progresului material fără frâul moral, fără Dumnezeu; numai adevărata religie descoperită de Dumnezeu va putea să ţină lumea în frâul moral.
Prin înrudirea fiilor lui Israel cu regele din Tir, divinităţile şi moravurile fenicienilor pătrunseră în Ţara Sfântă şi îndată se înălţară, în oraşe şi pe dealuri, temple şi arbori sacri, focare de idolatrie şi desfrânare. Şi aşa, încetul cu încetul, scârboasele destrăbălări ale cultului siro-fenician au pătruns şi la Ierusalim, putând Templul lui Dumnezeu cel prea sfânt. Aşa era ţara unde vedem azi că a intrat Iisus cu ucenicii săi. | Continuare »
Bucură-te cea plina de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele Dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei din întuneric: Veselește-te și tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în brațe pe slobozitorul sufletelor noastre. Cel ce ne-a dăruit nouă și învierea. 
Traian DORZ, din CÂNTAREA ÎNVIERII
Binecuvântează-i veşnic, Dumnezeul meu, pe-acei
care Te-au slujit statornic, de-ai putut să crezi în ei,
care-au mers frumos şi rodnic, vrednici în cuvânt şi-n crez
– Dumnezeul meu, pe-aceia să-i mai binecuvântezi!
Răsplăteşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe câţi
Ţi-au luptat cu vitejie, rămânând nedoborâţi,
ce-au primit mai bine crucea decât scaune şi-arginţi
– Dumnezeul meu, pe-aceia pune-i între cei mai sfinţi!
Fericeşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe-acei
ce-au purtat printre ispite dragostea-Ţi curată-n ei,
ce, prin anii de surghiunuri, şi-au ars cel mai tainic foc
– Dumnezeul meu, pe-aceia du-i în cel mai dulce loc!
Străluceşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe-acei
ce-au trecut lumini prin lume, purtând Semnul Tău pe ei,
ce-au sfârşit frumos tot lucrul care Tu le-ai rânduit
– Dumnezeul meu, pe-aceia nalţă-i cel mai strălucit!
Steagul Biruinţei Tale,
Dumnezeule Slăvit,
prin ce lupte, câte veacuri
şi-n ce fel a strălucit!
De când l-a nălţat Golgota
peste şarpele înfrânt,
ce puteri şi ce potrivnici
a zdrobit înaintând!
Ce mâini sfinte-l înălţară
şi-l purtară până az’
tot mai nalt şi tot mai sigur,
mai frumos şi mai viteaz!
L-au stropit cu sânge sfinţii
şi martirii fericiţi,
arşi pe rug sau traşi pe roată,
dar în veci nebiruiţi!
L-au scăldat în lacrimi ochii
sfintelor fecioare, mii,
– toţi cei ce-au murit privindu-L
pentru veci de veci sunt vii.
– El e Steagul Oastei noastre,
după El suim luptând,
cu El vom intra-n Cântarea
Biruinţei în curând!
Traian Dorz, Cântarea biruinţei
1. Ceea ce ai cerut Tu din totdeauna, Dumnezeul meu, a fost şi va fi mereu nespus de greu pentru puterea firii mele omeneşti.
2. Înţelegerea tainei iubirii Tale cu hotare fără margini, cu adâncimi fără sfârşit, cu înălţimi fără limită, cu felurimi necuprinse de nici un număr – înţelegerea acestora, zic – cere stări de răpiri divine, urcuşuri dureroase şi îndelungi.
3. Sau adâncuri în a gândi, până la care se poate ajunge numai cu preţuri nespus de grele. Numai pe drumurile unor cumplite renunţări sau cerinţe. Numai prin usturătoare arderi şi mistuiri interioare.
4. Nevoiţi-vă să urcaţi pe calea cea strâmtă – ai zis Tu, Domnul meu, arătându-mi cu ce fel de moarte şi mortificare zilnică trebuie să-mi port eu paşii mei după lumina Ta, ca să pot lăsa urme luminoase.
5. Omorâţi mădularele voastre – este porunca Ta, care m-a înspăimântat nu pentru sfinţenia ei, ci pentru mulţimea şi puterea celor condamnate în mine.
6. Pentru marea greutate cu care trebuie să fiu zilnic un ucigaş al propriilor mele porniri. Al fiilor propriei mele însuşiri carnale.
7. Cât de cruntă este, Doamne, această luptă între duh şi fire, care totdeauna trebuie să sfârşească cu o ucidere. | Continuare »
Oricât de lovit
vei zăcea zdrobit,
chinuit şi răpus,
– nu-nceta a-L iubi,
a-L ruga şi-a-L sluji
pe Iisus, pe Iisus, pe Iisus!
El ţi-aude-oricând
inima strigând
şi-ţi va da-nmiit
tot ce-ai suferit;
să-L urmezi supus
pe Iisus, pe Iisus, pe Iisus!…
Oricât de-ncercat
vei umbla apăsat
şi pribeag de-ai fi dus
nu-nceta a-L urma,
cât de grea-i calea ta,
pe Iisus, pe Iisus, pe Iisus.
Oricât de hain
te-ar lovi cel străin,
chiar pe rug de-ai fi pus,
– nu-nceta a-I cânta,
crede-aşa, mori aşa,
cu Iisus, cu Iisus, cu Iisus!…
Traian Dorz, Cântarea biruinţei
