LÂNGĂ IESLEA MINUNATĂ

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Slavă veşnică Marelui nostru Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pentru nespus de marea înţelepciune şi dragoste cu care a adus la îndeplinire planul Său dumnezeiesc făcut din veşnicie în Sine Însuşi pentru răscumpărarea întregii lumi din stăpânirea diavolului şi pentru mântuirea tuturor oamenilor din osânda păcatului strămoşesc.
Slavă veşnică Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, Care, pentru negrăit de marea Lui dragoste pentru noi, Îşi părăseşte slava pe care o are din veşnicie la Tatăl şi cu El şi primeşte să ia chip de rob umilit şi chinuit, pentru a ne răscumpăra astfel, prin preţul acestor ispăşiri nebănuit de grele, pe noi, toţi cei care eram vânduţi robi păcatului şi osândiţi astfel la o robie nemaisfârşită niciodată. Coborându-Se El mai prejos decât noi toţi, Iisus a putut astfel să ne ridice pe noi toţi, începând de la cei ce erau căzuţi mai jos decât toţi şi până la ceilalţi. Plătind prin viaţa Sa, Iisus, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, prin viaţa Sa dumnezeiască fără de păcat şi de-un preţ nespus mai mare decât toate vieţile noastre, ale tuturor oamenilor din toate vremurile la un loc, El a putut astfel să ne răscumpere pe fiecare dintre noi în parte şi pe toţi împreună; fiindcă ceea ce dădea El era nespus mai scump decât tot ceea ce valoram noi toţi laolaltă.
Astfel, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, cum Îl numesc toate Sfintele Scripturi, Iisus Hristos, Îşi începe lucrarea Sa mântuitoare de la ieslea minunată a peşterii din Betleem. Puterea cea veşnică a lui Dumnezeu primea să se smerească până la a se înfăţişa lumii sub chipul cel neputincios şi slab al unui copilaş omenesc. Slava Lui nebănuită şi strălucită din veşnicie cu Tatăl primea să se smerească până la a veni în lumea noastră în locul cel mai din urmă cu putinţă, într-o iesle, pe paie şi în mijlocul unor fiinţe şi lucruri dintre cele mai sărace şi mai josnice cu putinţă. | Continuare »

O, CE VESTE MINUNATĂ!

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Într-o noapte neuitată a venit la noi Iisus,
împlinind făgăduinţa ce prin înger s-a adus,
ca să facă mântuire pentru neamul omenesc,
după cum făgăduise mila Tatălui ceresc,
şi s-arate tot ce Duhul Sfânt grăise prin profeţi,
că Fecioara o să nască pe-Mpăratul Noii Vieţi;
că Mesia o să vină, întrupându-Se-ntre noi,
să ne mântuie din moartea şi osânda cea de-Apoi.

…Trei păstori, în câmp, de strajă împrejurul turmei stând,
au văzut din cer un înger… şi-apoi alţii mulţi cântând.
Şi-auzind că Se născuse Pruncul Sfânt Mântuitor,
plini de-o sfântă bucurie, colindară toţi în cor:

O, ce Veste Minunată
lângă Vifleem s-arată,
cerul strălucea,
îngerul venea
pe-o rază curată.

Minunatele noastre colinde sunt încă una din frumuseţile sufleteşti ale poporului nostru. Sărbătoarea Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este sărbătoarea bucuriei pentru toate popoarele, după cum a fost profeţit despre El, prin Duhul Sfânt, prin chiar glasul Sfintei Fecioare Maria, Maica Sa, când a zis ea: „…şi îndurarea Lui se va întinde din neam în neam peste cei care se tem de El” (Lc 1). | Continuare »

ÎN VECI NU POATE FI…

SpovedanieÎn veci nu poate fi iertare
pentru păcatul nimănui,
când n-ai căinţă pe măsura
mărimii şi-adâncimii lui.

În veci nu poate fi plătită
o nedreptate pe deplin,
când îndreptarea nu-i întreagă
şi-un strop din preţ e prea puţin.

Acel ce-şi calcă legământul,
nesocotind tot ce-a iubit,
doar c-o egală suferinţă
ar ispăşi desăvârşit.

Pe-acel ce, prima lui credinţă
trădând-o, alteia s-a dat,
doar o căinţă zdrobitoare
l-ar mai putea primi iertat.

Acelui ce nu-şi poate vina
spăla cu plânsul cel amar,
nici Sângele vărsat pe Cruce
nu i-o mai spală, – în zadar!

Căci dacă n-are-o pocăinţă
atâta cât e răul lui,
în veci nu poate fi iertare
pentru păcatul nimănui. (Traian DORZ)

Iată ce minunat a lucrat Dumnezeu şi de astă dată!

Traian DORZ fragment din ISTORIA UNEI  JERTFE

Pr-Iosif-si-CalfeleSuntem în decembrie 1937.
Foaia «Ostaşul Domnului» de la Bucureşti fusese oprită după nr. 3, din 21 nov., în timp ce lupta între duh şi literă era în cea mai dramatică desfăşurare.
Rând pe rând, preoţii şi cărturarii din Oaste se lepădau de voluntariatul ei curat şi frumos, trecând de partea interesului firesc şi lumesc.
Mulţimea fraţilor simpli însă rămăsese neclătinată, privind cu o milă amară la clătinarea şi prăbuşirea acelor păpuşi sărbătoreşti care defilaseră în fruntea ei…
Ecoul hotărârii fraţilor curajoşi răsuna încă de prin coloa¬nele foilor oprite. Dar nevoia de un organ de legătură între fraţi era cu atât mai mare, cu cât acum presiunea potrivnicului era din ce în ce mai mare. Şi ura lui mai necruţătoare.
După respingerea tuturor încercărilor de recurs pentru anularea sentinţei judecăţilor bisericeşti împotriva Părintelui Iosif Trifa, urmau acum presiunile pentru confiscarea întregii sale averi prin sentinţele judecăţilor civile.
Mitropolia grăbea, prin toate mijloacele pe care banul şi puterea ei le avea la îndemână, procesul împotriva omului lui Dumnezeu, bolnav şi lipsit. Foile mitropoliei trăgeau cu săgeţile cele mai veninoase împotriva a tot ce era adevărat, drept şi sfânt în Lucrarea Domnului şi în alesul Lui, pentru a-i rupe pe toţi fraţii de el şi a-i nimici total.
Iarăşi era cea mai mare nevoie să se găsească un alt „cirinean“, care să ajute la purtarea crucii o altă parte de drum.

Atunci eram din nou lângă Părintele Iosif. Venisem tocmai la timp, căci fratele Marini căzuse iarăşi la pat.
În ziua de 15 decembrie 1937 avurăm acasă, cu toţii, o stare de vorbă în legătură cu arzătoarea nevoie de foaie, în care părintele zise: | Continuare »

DESPRE SFÂNTUL IERARH NICOLAE

Predică a părintelui ARSENIE BOCA

„MILA ŞI ADEVĂRUL MERG ÎNAINTEA TA”
(Psalmul 88, 14)

Sfântul ierarh Nicolae e unul din cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e nici sfântul Ioan Gură-de-aur, a cărui sfântă Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce? Ne-ar putea explica cele două calităţi ale marelui ierarh:
Dragostea de popor – până la sacrificiu, şi Dragostea de Iisus – dragostea de Adevăr.
Deci „mila şi adevărul” pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.

Constantin cel Mare l-a găsit pe sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul Împăratului de recunoaştere a creştinismului ca religie de stat, de la anul 313, sfântul Nicolae, dimpreună cu toţi creştinii de prin temniţele Imperiului roman, sunt puşi în libertate.
La anul 325, când Împăratul Constantin a convocat primul sobor ecumenic, a toată creştinătatea, printre cei 318 sfinţi Părinţi ai lumii şi ierarhi era şi sfântul Nicolae.
Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus.
Atunci s-a cunoscut râvna sfântului Nicolae pentru Adevăr, care a şi trecut măsura. Căci sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sobor pentru hulirea lui: că Iisus n-ar fi Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulirea vrednică era de bătaie, căci Arie săpa la temelia creştinismului: ataca dumnezeirea Întemeietorului său. Ori creştinismul stă sau cade cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Întemeietorului său. | Continuare »

Prin luptă şi stăruinţă

paianjenDespre regele Robert Bruce, din Scoţia, spune istoria că, bătut fiind de vrăjmaşi, s-a furişat descurajat într-o şură. Dimineaţa văzu un păianjen care încerca să-şi facă trecere printre firele lui. De cincisprezece ori i se rupse firul; de cincisprezec ori îl făcu din nou, până izbuti.
„Acest păianjen – zise regele – este trimis spre mustrarea şi încurajarea mea. Chiar de cincisprezece ori de voi fi bătut, n-am să mă las.“
Şi, intrând din nou în război, bătu pe vrăjmaşul lui.
Iubiţii mei fraţi ostaşi! În lupta noastră, să ne fie şi nouă pildă stăruinţa păianjenului! Oricâte lovituri ne-ar da vrăjmaşul diavol, să nu disperăm! Să înnoim atacul, şi… a noastră va fi biruinţa!
Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin stăruinţă şi luptă; şi „celui ce biruieşte şi păzeşte până la sfârşit, îi voi da să mănânce din pomul vieţii“ (Apocalipsa 2, 7).

Părintele Iosif Trifa, 600 de istorioare

Să nu renunţi la ţintă

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

În mijlocul tuturor încâlcitelor cărări înşelătoare pe care diavolul îi poartă pe toţi cei care se lasă înşelaţi de promisiunile lui viclene, numai o singură cale este mântuitoare şi dreaptă: calea cea strâmtă pe care ne-a chemat pe noi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi pe care a mers El întâi, întipărind pe ea urmele paşilor Săi luminoase şi neşterse pe veci.

În mijlocul tuturor ţintelor amăgitoare pe care satana le pune şi le tot mută în faţa tuturor celor care aleargă după fantomele deşertăciunilor lumeşti, una singură este ţinta mântuitoare şi adevărată: viaţa şi fericirea veşnică a adevărului şi a neprihănirii cereşti, spre care ne-a îndreptat Iisus, Domnul nostru preaiubit, şi spre care ţintesc toate cuvintele şi îndemnurile Sale şi ale alor Săi.

În mijlocul tuturor luptelor lumeşti în care oamenii se calcă în picioare şi se nimicesc unii pe alţii, numai una este lupta cea bună, alergarea cea câştigătoare, biruinţa cea încununată: aceea pentru premiul ceresc, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pentru slava lui Hristos.
Fericiţi toţi acei pe care harul lui Dumnezeu i-a chemat şi i-a ales pentru a le descoperi aceste adevăruri mântuitoare, cărora le-a deschis ochii să le vadă, mintea să le ştie preţui marea valoare şi inima să le primească. Pentru ca toţi aceştia să-L slăvească neîncetat pe Dumnezeu, pe Domnul iubirii şi al harului, Care S-a îndurat de ei mai mult decât de toţi ceilalţi (…). Şi, drept recunoştinţă, să-L iubească şi să-L asculte şi ei pe Dumnezeu pe măsura aceasta, adică mai mult decât toţi ceilalţi, fiindcă, faţă de toţi ceilalţi, ei au avut de la Dumnezeu un har nespus mai mare. Şi toţi aceştia, aleşi şi chemaţi, răscumpăraţi şi iubiţi, să nu mai renunţe niciodată nici la ţinta, nici la lupta şi nici la slava aceasta arătată şi dăruită lor de Dumnezeu, oricât de plină de spini le-ar fi calea, oricât de plină de răni le-ar fi inima şi oricât de plină de ispite le-ar fi viaţa. | Continuare »

CÂT VA TRĂI LUMINA

sfintii AiuduluiCât va trăi Lumina, pe vecii nesfârşiţi,
împărtăşi-I-vor soarta şi fiii Ei iubiţi!

O rază fiecare din focul Ei fiind
luci-vor prin unire, lumina-I întregind,
în lupta Ei cu bezna vor sângera aşa
iubiţi la fel cu Dânsa, loviţi la fel cu Ea.
În slujba mântuirii trudind stăruitor
li se va cere partea la jertfa Ei şi lor.
În preţul ispăşirii căderilor din har
alături de Lumină plăti-vor cu amar.
În calea-nsângerată spre Cerul cucerit
alături de Lumină urca-vor drum trudit,
Iar în triumful Slavei asupra celui rău
Hristos o să Şi-i facă părtaşi la Tronul Său,
Căci n-au căutat mărirea lumească, ci, smerit,
au suferit ocara cu Domnul lor iubit,
nu şi-au iubit viaţa, ci pân’ la moarte-au stat
alături de lumina Soliei ce-au purtat.

Alături de Lumină vor străluci aşa,
uniţi şi-n răsplătire ca-n suferinţi cu Ea!

Traian Dorz, Cântări de drum

Paraclisul Prea Cuviosului Părinte Arsenie Boca

După obişnuitul început, zicem:

Tropare glasul al 4-lea:
Pe Sfântul Părinte Arsenie, slujitorul cel plin de râvnă şi dragoste dumnezeiască, cu bucurie, toţi cei credincioşi să-l lăudăm, căci sfânt povăţuitor şi rugător fierbinte ni l-a dăruit Dumnezeu, spre izbăvire de necazuri, boli şi suferinţe, spre mântuirea şi sfinţirea sufletelor noastre. (de două ori)

Slavă… şi acum…
Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu, pururi a spune puterile tale noi nevrednicii, că, de nu ai fi stat tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi din atâtea nevoi sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom depărta de la tine, Stăpână, că tu izbăveşti pe robii tăi pururi din toate nevoile.
Psalmul 50

CANONUL: Cântarea întâi, glasul al 8-lea

Apa trecându-o ca pe uscat şi din răutatea egiptenilor scăpând, israeliteanul striga: Izbăvitorului şi Dum­nezeului nostru să-I cântăm.
Stih: Sfinte Părinte Arsenie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi, fiii tăi.
Vlăstar ales din pământ românesc, plămădit cu har în grădina Maicii Sfinte, ai adunat, Părinte, cu îmbelşugare, daruri cereşti şi roade nemuritoare, spre a Domnului slăvire şi a noastă mântuire.
Stih: Sfinte Părinte Arsenie, roagă-te lui Hristos Dum­nezeu pentru noi, fiii tăi.
Chemat spre a Domnului slujire, prin a Măicuţei Cereşti ocrotire, ai purtat cu aleasă cinstire a preoţiei jertfire prin care, ca un părinte adevărat, cu vrednicie te-ai încununat. | Continuare »

Când ai trimis

Când ai trimis, Iisuse, ai Tăi învăţăcei,
le-ai spus nimic pe cale să nu-şi mai ia cu ei,

nici haină, nici avere, nici traistă, nici arginţi,
căci Te-ngrijeşti Tu Însuţi de orice trebuinţi,

să poarte ei mireasma Cuvântului Divin,
căci toate celelalte s-adaugă şi vin.

…Câţi au urmat Cuvântul şi-n lume Te-au vestit,
nimic n-au dus cu dânşii, nimic nu le-a lipsit.

Dar azi, Iisuse-atâţia ce-aleg al Tău sfânt drum,
de toate iau, şi numai pe Tine nu acum.

Averi, ades prea multe, arginţi prea sacul plin, –
credinţă, însă, Doamne, şi duh aşa puţin!

Materia-i atrage şi lunecă şi cad
din drumul mântuirii la moarte şi la iad.

De toate-au mulţi, Iisuse (şi mare ca şi mic),
dar când nu Te-au pe Tine ei n-au atunci nimic.

Traian Dorz, Cântările Dintâi

Tânărul bogat

 Părintele Constantin Galeriu

tanarul bogatŞi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? (Matei XIX, 16). – După mame, copii, vine şi un tânăr. Martor la cele petrecute, tânărul este sincer frământat de întrebările esenţiale ale vieţii pe care şi le pune sufletul omenesc, mai ales la această vârstă. Sfântul Evanghelist Marcu arată că el alergând la Iisus, a şi îngenuncheat înaintea Lui. Răspunsul Mântuitorului, însă, uimeşte: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu (Matei XIX, 17). Nu era Mântuitorul bun? Tocmai El, de Care fuge răul chiar şi la pomenirea numelui Lui? El, Care dăruieşte sănătate bolnavilor, pâine celor flămânzi, viaţă celor care au şi murit. Doar El este singurul îndreptăţit să întrebe: Cine poate găsi păcat în Mine? (Ioan VIII, 46). Dar, tâlcul răspunsului Său se află mult mai adânc. Tânărul caută acest răspuns esenţial de la Iisus, ca de la un învăţător oarecare. Domnul, însă, îi descoperă şi ne descoperă că Bun şi Izvorul binelui este Unul Dumnezeu. Oamenii au încercat de atâtea ori în istorie, de la ispita lui Lucifer din Eden, prin gustarea „din pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea III, 6) să decidă ei şi să se instituie drept factori hotărâtori ai „binelui şi răului”. Urmarea a fost fărâmiţarea unităţii umane şi moartea. De aceea, când Mântuitorul spune: Bun este numai Unul Dumnezeu (Matei XIX, 17), ne arată că viaţa nu este cu putinţă decât în comuniunea cerească cu Izvorul vieţii, cu Cel absolut bun şi Unul. Cât de adevărată este spusa celor vechi: „Câte capete, atâtea păreri”, ba chiar în acelaşi cap, puzderie de păreri ce se contrazic. Despărţiţi de Dumnezeu – Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos – pierdem şi viaţa şi unitatea în Bine, Adevăr şi Iubire. Pe măsură ce creşte egoismul tot mai individualist, creşlte şi fărâmiţarea lumii, se înmulţesc şi suferinţele. Şi, dimpotrivă, cu cât cineva e mai aproape de bunătatea divină, descoperită în Hristos, devine mai bun. Să ne gândim doar la zilele din urmă, de grave calamităţi, când în suferinţă ne-am redescoperit unitatea în iubire divină. | Continuare »

PE CEI BOGAŢI…

Pe cei bogaţi fă-i, Doamne, să vadă cât de goi
rămânem toţi când Mâna Ţi-o-nchizi de către noi.
Pe cei săraci fă-i, Doamne, să vadă ce bogaţi
putem cu toţii-ajunge de mila Ta purtaţi.
Pe cei trufaşi fă-i, Doamne, să afle tremurând
măsura ce uitată nu trebuie nicicând.
Pe cei smeriţi fă-i, Doamne, să afle fericiţi
ce mari sunt cei ce umblă cu-adevărat smeriţi.
Pe cei nălţaţi fă-i, Doamne, să caute şi spre jos,
pe cei căzuţi, să caute spre Cer mai curajos,
pe câţi le merge bine, să nu prea râdă-acum,
pe cei zdrobiţi fă-i, Doamne, să nu prea plângă-n drum,
Ci toţi să-şi amintească, în orice stare sunt,
că toate trec, – nimica nu-i veşnic pe pământ!
Să caute-a face bine, cât pot şi au prilej,
căci prea curând şi sigur îi spulberă-un vârtej!

Traian Dorz, Cântări de drum

… ancheta lungă şi grea a celor opt luni de zile şi nopţi

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE (fragment)

O, de câte ori am gândit, gemând prin anii aceia mulţi şi crânceni, ce bine ar fi fost dacă poporul nostru ar fi avut mai multe mame credincioase! Dacă legile erau cum erau, măcar oamenii care erau puşi să le aplice să fi fost oameni. Şi să le aplice omeneşte…

TDorz1La Cluj am fost dus în fundul celui mai izolat coridor. Apoi a început ancheta lungă şi grea a celor opt luni de zile şi nopţi, din martie până în noiembrie, când am fost dus la judecată şi condamnat.
Aici am retrăit clipă de clipă şi pas cu pas cumplitul calvar al celei mai grele şi mai lungi golgote din viaţa mea de până atunci. Fiindcă, dacă până acum, de câte ori fusesem dus, aveam a răspunde doar pentru mine singur, acum trebuia să răspund pentru mulţi…
Înainte de a fi luat eu în 13 martie, nu mai aflasem să fi fost arestaţi nici unii dintre fraţi, în afară de Voina de la Sebeş, despre care n-am fost întrebat nicăieri şi niciodată nimic. Dar în acelaşi timp cu mine au mai fost arestaţi mulţi fraţi din ţară. La Craiova, la Timişoara, la Galaţi, la Suceava, la Deva…
Anchetatorul nostru, un căpitan, ne cunoştea atât de bine pe toţi, încât ne am putut uşor încredinţa că omul acesta ne urmărise ani de zile pe fiecare.
Din prima zi mi-a spus, exprimând fără să-şi dea seama, adevărul tainic al planului ceresc:
– Domnule Dorz, aţi fost daţi în mâinile mele. N-are nici un rost să vă faceţi iluzii. Trebuie să ştiţi că noi cunoaştem totul despre voi toţi. Eu trebuie doar să stabilesc gradul de vinovăţie al fiecăruia dintre voi. Aşa că vedeţi! Orice aţi încerca, tot acelaşi va fi rezultatul…
– Şi dumneavoastră sunteţi în mâinile lui Dumnezeu. Toţi suntem în mâinile Lui, am zis eu încet, privind în ochii lui. Faceţi ce trebuie să faceţi!
Părându-i-se probabil că prima noastră întâlnire şi începutul discuţiilor noastre n-a fost potrivit, vrând să ocolească alunecarea vorbirii noastre pe acest făgaş, a luat îndată o atitudine aspră şi mi-a poruncit dur:
– Stai acolo la masă! Vei răspunde numai la ce te voi întreba eu! Şi fără să mi vorbeşti despre Dumnezeu şi despre Hristos! Despre asta ai vorbit până acum destul şi prea mult altora… Acum va trebui să dai aici seama pentru toate acestea! | Continuare »

Cu cântări duhovniceşti

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 26-a după Rusalii)

„Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.” (Efeseni 5, 19)

Ce dulce răsună versetul de la sfârşitul acestui apostol, când Sfântul Pavel, sătul să tot mustre, află să le spună acestor fraţi şi un îndemn fericit. După atâtea cuvinte grele, află să le dea un cuvânt bucuros.
De fapt, acest ultim verset era ca un medicament vindecător al atâtor boli de care sufereau aceşti fraţi. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti… Şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.

Se poate că şi de acest îndemn era multă nevoie pe vremea aceea în Biserica efesenilor. Unde se răspândesc atâtea slăbi-ciuni, unde se ajunge până la îmbătarea cu vin, acolo nu cântarea duhovnicească răsună, ci mai degrabă cântările lumeşti.
Atunci când firea pământească se încălzeşte cu vinul îmbătător, gura găseşte mai degrabă cântecele lumii, decât cântările Domnului. Fiindcă inima umblă după iubirea lumească şi nu după iubirea lui Hristos.
Cântările duhovniceşti erau încă din bisericile primilor creştini unul din cele trei mijloace de creştere şi întărire duhovnicească a fraţilor şi surorilor care se adunau pentru zidirea şi mângâierea lor sufletească.
Psalmii, cântările de laudă şi cântările duhovniceşti le erau recomandate mereu fraţilor când se adunau împreună. Sfântul Pavel spune acest lucru, întocmai ca aici efesenilor, şi colosenilor (Col 3, 16), şi corintenilor (I Cor 14, 26).
Şi la fel face şi Sfântul Apostol Iacov (Iac 5, 13). | Continuare »

PREA PUŢIN

Marturisirea2Prea puţin credinţa noastră
este-a unor fii cereşti
şi prea mult a unor oameni
slabi, nevrednici şi lumeşti.

Prea puţin ni-e rugăciunea
ca un soare cald pe cer
şi prea mult ne e ca norii
ce se-mprăştie şi pier.

Prea puţin e postul nostru
ca al sfinţilor smeriţi
şi prea mult e rar şi rece,
postul unor prea grăbiţi.

Prea încet suntem spre bine,
prea grăbiţi suntem spre rău,
voia Domnului uitând-o
şi călcând Cuvântul Său.

Prea gol sufletul ne doarme
fără-al harului olei
şi, prea plini de duhul lumii,
lenevim cu ochii grei.

…Doamne, ce vom face-n clipa
când va arde unde stăm?
Când Îţi vom vedea Venirea,
cum o să Te-ntâmpinăm?

Traian Dorz, Cântarea viitoare

Postul copiilor

cum sa ne crestem copiii

Părinţii care doresc să dea copilului o educaţie creştină uneori se pierd la luarea unei decizii în privinţa postului pentru copii. Deşi cunosc importanţa postului pentru adulţi, adesea ei nu pot recunoaşte nevoia lui pentru copii. Din această cauză, postirea pentru copii este amânată pentru atunci când copilul „va creşte” şi „va deveni mai puternic”. Astfel, copilul este lipsit de un ajutor important în creşterea spirituală. Pentru un adult postul trebuie să fie şi o realizare spirituală, căci atunci când de fapt se schimbă doar unele bucate cu altele, iar viaţa rămâne aceeaşi, acesta nu este un post adevărat. Dar copii nu au conceptul de luptă duhovnicească, de aceea postul începe pentru ei cu restricţiile exterioare, adaptate vârstei lor. O întrebare frecventă este vârsta şi felul postirii la copiii mici. Trebuie să ţinem cont de faptul că încă de la o vârstă fragedă copiii sunt capabili să înţeleagă multe lucruri. Înainte de începutul postului, părinţii ar trebui să vorbească cu copiii despre ceea ce înseamnă un post – un lucru tainic şi minunat. “Gândeşte-te, draga mea (sau dragul meu) ce anume eşti dispus să sacrifici pentru Hristos. Gândeşte-te şi decide singur, lasă ca acesta să fie micul tău secret – ce vrei să-I aduci lui Hristos? Ce vrei să faci pentru El?”.

| Continuare »

SUNT COPIL, IISUSE

inchinarea copiilor

Sunt copil, Iisuse,
multe nu vorbesc,
dar ştiu spune-atâta:
că eu Te iubesc.

Cor: Lângă Tine vreau
pururea să stau,
să mă creşti
cum Tu doreşti
şi să mă păzeşti…
La pătuţul meu,
să trimiţi mereu
îngeraşii,
drăgălaşii
de la tronul Tău.

Fii mereu cu mine,
Doamne, să mă creşti,
ca să fiu cuminte
precum Tu doreşti.

Cor:

Când voi creşte mare
şi-oi şti să vorbesc,
fă ca numai Ţie,
Doamne, să-Ţi slujesc.

Post şi libertate

ier-savatie-bastovoiIer. Savatie Bastovoi

Ce poate fi mai absurd decât postul, într-o religie care se grozăveşte să-i redea omului libertatea? Cum poţi să te numeşti liber, când trebuie să te abţii de la lucrurile care îţi plac, când trebuie să faci ceea ce nu vrei! Postul este abţinerea nu doar de la mâncăruri, ci şi de la toate plăcerile trupeşti. Cum să nu vezi în aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din câte le are omul – libertatea?
Dacă postul este o obligaţie, atunci Evanghelia este o capodoperă a literaturii absurdului. Conştientizând aceasta, protestanţii au hotărât să renunţe la post. Însă, oricât de multe citate ni s-ar aduce din Apostolul Pavel şi chiar din cuvintele Mântuitorului Însuşi, îndemnul la postire stă ca un ghimpe în ochiul celui care cunoaşte cât de cât Scriptură. Toţi drepţii de până la Hristos au postit. Postul era premergător întâlnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte după patruzeci de zile de nemâncare şi aşa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el începe cu un postitor – Ioan Botezătorul. Mântuitorul Însuşi a postit înainte de a ieşi la predică. Nu putem, aşadar, să dăm la o parte postul pornind de la câteva versete biblice, atunci când chiar cei care le-au rostit au fost ei înşişi nişte mari postitori; mi se pare mai decent să punem la îndoială puterea noastră de înţelegere a acelor versete.
Hristos a fost întrebat odată de ce ucenicii Lui nu postesc (Mt. 9, 14). De aici mulţi au înţeles că apostolii şi Mântuitorul Însuşi erau nişte mâncăcioşi (Mt. 11, 19). Însă întâmplarea în cauză ne descoperă, de fapt, că apostolii şi Mântuitorul umblau tot timpul flămânzi. Aceasta se vede foarte bine şi din conflictul pe care l-au avut cu Iudeii din cauză că ucenicii au mâncat spice sâmbătă. Apostolii erau atât de ocupaţi cu predică, încât uitau să mănânce, iar faptul că au rupt spice arată cât erau de flămânzi şi că obişnuiau să mănânce pe unde apucau. Mântuitorul însă nu a mâncat cu ei, reproşul fiind îndreptat numai împotriva ucenicilor;

| Continuare »

Sf. Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni

Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu

După obişnuitul început, se zic

CONDACELE ŞI ICOASELE:

sf-martiri-mucenici-marturisitori-nasaudeniCondacul 1:
Pe iubitorul de nevoinţe, pe mărturisitorul Ortodoxiei, pe Sfântul Atanasie, bărbatul preaînţelept şi împlinitorul bunelor rânduieli ale Bisericii lui Hristos, să-l cinstim şi să-l lăudăm după cuviinţă căci, vrednic fiind de mărirea lui Dumnezeu, prin moartea sa pe roată i-a biruit pe prigonitori. Pentru aceasta, într-un glas, cu bucurie să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Atanasie, martirul cel neînfricat şi apărătorul dreptei credinţe.

Icosul 1:
Din tinereţe ai fost mărturisitor al dreptei credinţe şi statornic luptător împotriva nedreptăţilor săvârşite neamului tău; te-ai ridicat cu bărbăţie să aperi drepturile fraţilor tăi ortodocşi din Ardeal, biruind prin moartea ta martirică toate uneltirile viclene ale asupritorilor. Pentru aceasta, minunându-ne de virtuţile tale, te cinstim şi-ţi cântăm:
Bucură-te, podoaba cea prea frumoasă a mucenicilor;
Bucură-te, râvnitorule de cele cereşti;
Bucură-te, luptătorule pentru dreptate şi apărător al Ortodoxiei;
Bucură-te, păstrător al rânduielilor strămoşeşti;
Bucură-te, ancoră tare pentru cei prigoniţi;
Bucură-te, că faptele tale le-ai săvârşit cu puterea Duhului Sfânt;
Bucură-te, că asemenea lui David prin tăria credinţei ai biruit;
Bucură-te, fiu al Ţării Năsăudului şi ostaş neînfricat al Bisericii;
Bucură-te, purtătorul suferinţelor neamului tău;
Bucură-te, că biruind împărăţia vremelnică, ai câştigat Împărăţia lui Hristos;
Bucură-te, Sfinte Atanasie, martirul cel neînfricat şi apărătorul dreptei credinţe! | Continuare »

Sfântul Mare Mucenic Mina

Sfântul Mina era de neam egiptean şi creştin de mic copil. Ajungând la vârsta cerută pentru militărie s-a făcut ostaş şi a fost trimis să-şi facă slujba în Asia Mică, în provincia Frigiei. Oraşul în care slujea era păgân şi dedat unei grosolane închinări de idoli, din care cauză nu se putea împăca cu viaţa de aici şi mai ales cu camarazii, care se închinau la idoli. În acest timp, domnea peste marele şi întinsul imperiu al romanilor, Diocliţian (284 – 305), om ridicat de jos, dar bun militar şi înzestrat cu bune însuşiri de împărat. Imperiul lui întinzându-se de la Oceanul Atlantic şi până la India, având sub stăpânirea sa atât de multe neamuri şi atâta întindere de pământ, înconjurat de pretutindeni de popoare vrăjmaşe, a ajuns însuşi la convingerea că este prea greu să guverneze singur. De aceia în anul 285 a împărţit coroana cu camaradul său de arme Maximian Hercule, iar peste câtva timp şi-a mai luat încă două ajutoare: pe Constanţiu Clor şi Maximian Galeriu. Deci Diocliţian cu Galeriu, care I-a devenit ginere, domneau peste Imperiul de Răsărit iar Maximian cu Constanţiu Clor domneau peste Imperiul de Apus. Timp de douăzeci de ani, Diocliţian s-a ocupat să dea ţării sale o bună şi puternică organizare. Deşi numărul creştinilor se tot mărea şi viaţa lor curată şi frumoasă strălucea pretutindeni, el n-a dat atenţie la aceasta. | Continuare »

Pilda samarineanului milostiv

samariteanul_milostivSf. Teofan Zăvorâtul

Celui care a întrebat cum poate să se mântuiască, Domnul i-a pus, la rându-I, întrebarea: „Ce este scris în lege? Cum citeşti?”. Prin aceasta a arătat că pentru a dezlega orice nedumerire trebuie să ne folosim de cuvântul lui Dumnezeu; iar pentru a nu avea, îndeobşte, nedumeriri, cel mai bine ar fi să citim mereu cuvântul lui Dumnezeu, să îl citim cu luare aminte, cu chibzuinţă, cu simţire, aplicându-l la viaţa noastră şi împlinind cele privitoare la gânduri – prin gândurile noastre -, cele privitoare la simţăminte – prin simţămintele şi stările noastre sufleteşti -, cele privitoare la fapte – prin faptele noastre. Cel ce ia aminte la cuvântul lui Dumnezeu culege înţelesuri luminoase cu privire la tot ce e în sine, împrejur de sine şi mai presus de sine: cuvântul lui Dumnezeu îi lămureşte datoriile pe care le are în orice întâmplare a vieţii, înşirând pe firul conştiinţei, ca nişte mărgăritare de mult preţ, sfintele îndreptări, iar conştiinţa îi va arăta mai apoi, limpede şi în amănunt, ce şi când să facă pentru a plăcea Domnului; îi potoleşte patimile, asupra cărora citirea cuvântului lui Dumnezeu are întotdeauna o înrâurire liniştitoare.
Oricare patimă te-ar tulbura, apucă-te să citeşti cuvântul lui Dumnezeu, şi patima se va potoli treptat, până ce se va stinge de tot. Cel care se îmbogăţeşte cu cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu va avea deasupra sa stâlpul de nor care i-a călăuzit pe israeliteni în pustie.

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Pilda samarineanului milostiv

Părintele Arsenie Boca

samarineanul milostivPe lângă omul căzut între tâlhari treceau pe rând, neputincioase: Legea şi preoţia Vechiului Testament. Nici una nu i-a putut ajuta nimic. A venit Samarineanul milostiv (Luca 10, 33), om de alt neam; omul fără de păcat, Iisus, care l-a luat pe cel rănit şi l-a pus pe dobitocul Său. Ceea ce, ascuns, însemnează întruparea lui Dumnezeu în firea de om; omul fără de păcat, adevăratul nostru aproape, în stare să ne care în spate dintre tâlhari, Acasă.
Cel căzut între tâlhari a fost încredinţat Bisericii, ca slujitorii ei să poarte grijă de dânsul, spălându-i rănile, din neam în neam, cu vin şi untdelemn. Bisericii i-a dat cheltuială doi bani: Vechiul şi Noul Testament, adică după trebuinţă, legea, povăţuitoare la pocăinţă aspră ca vinul pe rană şi Harul celor şapte Taine, izvorând din Hristos, pomul vieţii, ca un untdelemn ce unge rănile, curăţite cu asprimea pocăinţei. Amândouă tămăduiesc deplin pe om.
Pilda samarineanului nu este numai o pildă, este totodată şi revelaţia misiunii viitoare a Bisericii, este şi angajarea omului în asemănarea cu samarineanul, creşterea lui în neamul samarineanului, (căci samarineanul era de alt neam decât cel căzut între tâlhari). Pogorârea din Ierusalim în Ierihon, adică căderea omului din starea de rai a conştiinţei în starea din lumea aceasta, rănită şi mai moartă de tâlharii cei din gând.
Legea şi prorocii, neputând să-l ajute, au trecut pe alăturea: asemenea şi leviţii nu i-au ajutat nimic. A venit un străin, i s-a apropiat de răni, le-a spălat cu vin (usturimea pocăinţei) le-a uns cu untdelemn (celelalte Taine), i-a luat firea sa în spate (întruparea lui Dumnezeu). A petrecut împreună cu omul, l-a dat în grija Bisericii. Dar a doua zi după Înviere, pecetluind cu aceasta unul din cei doi bani de cheltuială, Noul Testament, a dat Bisericii grija de om, precum şi cele două testamente Legea şi Harul.
Toată bătaia de cap cu omul şi tămăduirea conştiinţei sale o are Biserica, până la a doua venire a Samarineanului când i se va răsplăti osteneala. Iată adevărata împlinire a legii în iubire. Iată Samarineanul, adevăratul aproape al conştiinţei căzute între tâlhari.
Iată cu cine să fim asemenea şi ce să facem, ca să avem răspuns la problema vieţii veşnice.

 O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie în 800 de capete (Ed. Teognost)

Cum aniversăm Ziua istorică din 7 noiembrie 1976 – de la Braşov

„Respectăm fiecăruia dreptul la credinţa pe care şi-o alege. Dar nu mai îngăduim nimănui să se amestece în adunările noastre. Nu mai dăm cuvânt nici unui străin la nici o adunare a Oastei, nici nu îngăduim nici unui frate de al nostru să meargă la ei. Cei ce s-au dus au împrumutat multe rătăciri de la ei şi, venind, au dezbinat cu ele multe suflete de fraţi“ (Traian Dorz, la Sfatul Frăţesc pe Ţară de la Braşov din 7 noiemnbrie 1976).

Acesta este motto-ul întâlnirii din 7 noiembrie 1976. Cât de îndurerată şi cât de profundă este această hotărâre…
Cum ne raportăm noi la această măreaţă şi istorică zi a Oastei Domnului?
Cum omagiem, cum sărbătorim noi azi aceasta sfântă hotărâre a înaintaşilor noştri?
Mă cutremur de teamă, gândind la Ziua cea Mare, când vom privi în faţă pe înaintaşii care au imprimat Oastei rostul şi specificul ei curat. Ce răspuns vom da atunci?
Aproape în întregime, Lucrarea Oastei este azi atinsă de microbul acesta al ecumenismului. Cel mai recent exemplu este adunarea anuală [a Oastei Domnului] de la Milano din toamna aceasui an… Intenţionat am tăiat aceste cuvinte, pentru că adunarea de la Milano, nu mai este a Oastei Domnului (chiar dacă acolo au fost şi reprezenanţi ai Sediului oficial al Oastei Domnului din Sibiu), ci este o amestecătură ecumenistică a tot felul de încredinţări şi de culte.
Unele voci, mai ales aparţinând fraţilor din diaspora, dar nu numai, au comentat adunarea de la Bănceni din vara aceasta, spunând că s-a vorbit prea mult împotriva ecumenismului şi că s-a uitat „Hristos cel Răstignit“. Iată de ce s-a accentuat atât de mult la Bănceni, pentru că se „poartă“ cu uşurătate în restul fronturilor, cu preponderenţă (deocamdată) la adunările din străinătate.
Cum pot purta acelaşi nume – de ostaşi ai Domnului – şi cei care omagiază şi aniversează Sfatul de la Braşov din 7 noiembrie 1976 şi cei care azi participă la tot felul de întâlniri, conferinţe sau rugăciuni ecumenistice? E un antagonism: nu se poate să se numească tot la fel, să poarte aceeaşi „uniformă“, acelaşi steag, să cânte aceleaşi cântări şi cei care luptă alături de Hristos şi cei care luptă împotriva Lui? Oare nu vedem că tocmai acest mod de lucru este o anti-lucrare, o făcătură satanică prin care se vor nimicite ultimile baricade din calea anticristului?
Avem însă o nădejde nestrămutată în promisiunea lui Dumnezeu către Sf. Ilie: „Mai am încă şapte mii de bărbaţi…“ Aceşti şapte mii de însinguraţi, de nevoitori ai lui Iisus cel Răstignit, neştiuţi poate şi neacceptaţi, dar luptători şi rugători în taină…
Ştim că Oastea Domnului nu mai este azi aceea care poartă oficial acest Nume. I s-au furat Oastei şi numele, şi cântările, şi Rusaliile…

Fericiţi vor fi cei care se vor regăsi în învăţătura cea bună, dată sfinţilor odată pentru totdeauna.
Dacă în sufletul cuiva mai licăre o scânteie de mustrare de conştiinţă, un licăr de atenţionare, un semnal de alarmă, dacă cineva mai întrezăreşte în subconştientul său întrebarea: Oare astfel de întâlniri sunt după voia lui Dumnezeu? Oare acesta este drumul cel bun sau nu? – să-ntoarcă până nu e prea târziu, cu adevărat la Hristos cel Răstignit…
Hristos cel Răstignit înseamnă suferinţă, înseamnă post, rugăciune, răbdare, prigonire, dragoste de semeni şi, mai ales, multă nevoinţă…
Să nu ajungă cumva acesată deviză sfântă doar un simplu slogan în spatele căruia să ne acoperim goliciunea dez-răstignirii voite a lui Hristos.