Ovidiu RUS

În 28 iunie 1982, seara, venise la noi şi fratele Roşianu de la Sibiu, care urma să stea şi el a doua zi pe banca acuzaţilor. Mai erau câţiva fraţi din Alba, iar fratele Traian sfătuia mereu şi-i încuraja pe fraţii care peste câteva ore, în faţa lui „Agripa”, trebuiau „să dea socoteală de nădejdea lor”:
– Eram în război, pe front, spunea el, şi se dădeau adesea lupte grele, în urma cărora rămâneau mulţi morţi pe câmpul de bătaie. Dar mai erau câteodată şi misiuni mai puţin riscante. Şi erau unii ofiţeri superiori care îi protejau pe cunoscuţii sau apropiaţii lor dintre ofiţerii inferiori, ferindu-i pe aceştia de locurile sau situaţiile, sau confruntările periculoase. Dar, pentru ca totuşi, la vremea evidenţierii, ei să poată fi decoraţi, când se ivea ocazia, le dădea acestora câte o misiune de luptă mai uşoară, unde riscurile erau minime şi din care puteau uşor scăpa nevătămaţi. Apoi, la încheierea misiunii lor, erau lăudaţi, decoraţi şi avansaţi în grad.
Aşa face şi Domnul cu noi. Ne trimite în câte o misiune uşoară, se foloseşte de o împrejurare cu cel mai scăzut grad de risc pentru noi, numai pentru ca, de dragul nostru, în ziua Răsplătirilor Sale veşnice, să poată avea motiv în faţa Tatălui Ceresc şi a îngerilor slavei Sale să Se laude cu noi că I-am rămas credincioşi şi să ne dea şi nouă cununa de biruitori.

Şi continuă apoi:
– Cel rău, în mândria şi în ura lui contra lui Dumnezeu şi a alor Lui, se umflă, se tot umflă şi rage, căutând să intimideze, să te facă să-l crezi puternic ca un leu. Domnul îl îngăduie până la o vreme; dar când El îi pune odată stavila în cale şi îl trânteşte la pământ, atunci vezi că nu era decât ca o pisică slabă.

Vorbind apoi de cinstea şi de marele har de care se învrednicesc cei ce au parte de suferinţa pentru Domnul şi pentru cauza Lui, de bucuria şi de puterea pe care o primesc în suferinţă cei ce o acceptă senin şi curajos, la un moment dat a exclamat cu toată convingerea:
– Aşa merg mâine la judecată, cum aş merge la nuntă!
| Continuare »

074-webCât se tot vesteşte astăzi
şi cu tot mai larg ecou,
în zadar sunt toate-toate
fără naşterea din nou.
Poate să se spună-oricâte
frumuseţi ce sunt sau nu-s,
orişicâţi le spun, zadarnic,
fără naşterea de Sus!

Cât de bine-ar fi, nu-l poate,
cât de mult ar fi, e greu;
în zadar sunt toate fără
naşterea din Dumnezeu!
Nimeni n-a ajuns vreodată
al evlaviei erou,
nici moştenitor al Slavei
fără naşterea din nou.

Însuşi Dumnezeul Veşnic
în Cuvântul Său a spus
că în Cer nu intră nimeni
fără naşterea de Sus.
O, chemaţi la mântuire,
dar spuneţi oricui mereu
că n-o are nimeni fără
naşterea din Dumnezeu!

Traian Dorz, Cântările din urmă

Rusalii_231. Un adevărat scriitor poate fi numai acela care se poate transpune în toate stările în care poate ajunge un suflet omenesc.
Pentru ca el să se poată adresa tuturor – şi totuşi fiecare dintre cei care iau cunoştinţă de mesajul lui să simtă că ceea ce este spus acolo parcă este spus anume pentru el. Aceasta înseamnă a vorbi în felurite limbi.

2. În felul acesta, el poate să-l ia de mână pe fiecare cititor, pe fiecare ascultător al său,
de pe oricare treaptă a cunoştinţei, a evlaviei, a sfinţeniei ar fi,
– şi să-l ajute, invitându-l: Priet   ene, mută-te mai sus! (Lc 14, 10).
Şi fiecare să-l înţeleagă.
Şi fiecare să simtă că scriitorul însuşi este cel puţin acolo unde îl invită pe el să suie.

3. Atunci păstorul va fi model pentru turmă (I Ptr 5, 3).
Scriitorul, model pentru cititori (II Tes 3, 9).
Înaintaşul, model pentru urmaşi (Iac 5, 10).
Propovăduitorul, model pentru credincioşi (I Tim 4, 12).
Şi tânărul – chiar şi el – un model pentru cei bătrâni (Tit 2, 7).
Numai aşa ne vor auzi toţi vorbindu-le fiecare în limba lui lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, după cum auzeau ascultătorii Cincizecimii din Ierusalim.

4. Când îţi vei deschide gura, fiecare să te înţeleagă vorbindu-i ca şi cum ai fi sufletul lui şi ai cunoaşte tot ce-i acolo.
Ca şi cum ai fi trimis numai la el,
ca şi cum ai fi frate numai al lui, soţul lui, prietenul lui cel mai apropiat.
Numai aşa poţi fi binefăcătorul fiecăruia – şi al tuturor.
Aceasta înseamnă cu adevărat a avea darul vorbirii în limbi.

5. Oricât de minunate ar fi chiar lucrările tale, – lasă-le pe toate acestea să le spună alţii.
Tu spune sufletelor care te ascultă numai despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.
Căci numai privirea la lucrurile Lui îi vor înălţa şi pe ei, şi pe tine. Toate celelalte numai vă vor coborî şi pe tine, şi pe ei. | Continuare »

inaltarea lui IisusTe-ai dus, Iisuse Dulce, spunând: Eu vin curând!
– ca să-Ţi aştept întruna întoarcerea iubită,
să nu-mi prea pară lungă durerea aşteptând,
nici noaptea, prea amară, nici viaţa, prea zdrobită.

Te-am urmărit cu ochii îndureraţi şi grei,
dar prea curând nălţimea şi norii Te luară
şi-n locul Tău rămase durerea-n ochii mei,
şi-n jurul meu, pustiul, şi-n inima mea, pară.

De-atunci privesc întruna pe drumul nepătruns
spre norul după care Te-ai dus de lângă mine,
dar nu văd decât golul în care Te-ai ascuns
şi n-am decât pustiul durerii după Tine.

O, cele trei cuvinte ce mi le-ai spus plecând
mi-au fost ca trei săruturi pe buzele-mi uscate,
le voi simţi de-a pururi pe gura mea, arzând
ca o pecete dulce de cele-ncredinţate!

De-atunci, aştept întruna să vii, precum ai spus,
sau să primesc solia trimisă după mine,
dar totul este singur şi gol, Iubit Iisus,
şi totu-i nici viaţă, nici moarte, fără Tine!

Stau îngerii-alături şi vor a mă-ntări,
dar nici o-mbărbătare suspinul nu-mi alină.
– O, dacă sunt atâtea pe Tine-a Te opri,
pe mine nu-i nici una, Iisuse, spune-mi: – Vină!

Traian Dorz, Cântarea Veşniciei

T_Dorz_18ani… În anul următor, la examenul de religie, am fost primul din şcoală. Am primit ca premiu cartea «Corabia lui Noe», scrisă de Părintele Trifa.
Ca primul şi singurul copil al părinţilor mei – şi ocupat peste măsură, cum erau copiii ţăranilor de atunci, cu tot felul de munci – eu aş fi avut prea puţin timp liber să citesc. Dar cartea aceasta mi-a cucerit inima. Şi, de la cele dintâi rânduri gustate din mers, n-am mai lăsat-o din mâini.

Prima duminică după aceea era ziua de 8 iunie 1930. Toată ziua citisem din cartea mea…
La ceasul al treilea după-amiază, m-am predat Domnului. Singur, ascuns în podul şurii, îngenuncheat pe fân, ca să mă pot ruga în voie şi să pot plânge singur, nevăzut de nimeni.
Era Ziua întâi de Rusalii, Ziua Naşterii mele de Sus, Ziua Venirii Duhului Sfânt.
Aşa a vrut Tatăl Ceresc: trupeşte să mă nasc în Ziua Naşterii Domnului Iisus, iar duhovniceşte să mă nasc în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt. O, cât Îi sunt de recunoscător pentru amândouă!…
Dar toate acestea le-am mai spus şi altă dată. Am mai spus şi despre primele mele zile şi luni de credinţă…
N-am spus însă îndeajuns despre imaginea luminoasă şi aproape cerească a acelui om sfânt prin care Dumnezeu îmi dăruise toate acestea şi care, în sufletul meu de atunci, aveau un loc şi o strălucire unice.
Despre Părintele Iosif, de când am început să citesc scrierile lui, mi-am făcut o părere atât de înaltă, încât nu era cu nimic mai prejos decât cea despre un mare apostol şi sfânt al lui Dumnezeu…
Această părere am păstrat-o tot timpul vieţii mele şi ea n-a scăzut întru nimic în anii mei petrecuţi cu omul lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, mi s-a statornicit pe totdeauna în locul cel mai înalt al sufletului meu.
De obicei, despre oameni, înainte de a-i cunoaşte, îţi faci o părere foarte înaltă, iar după ce îi cunoşti, această părere coboară mereu, tot mai jos.
Dar cu Părintele Iosif acest lucru nu s-a petrecut aşa niciodată şi în nimeni. În faţa mea, cel puţin, el n-a coborât în nici o situaţie, ci s-a înălţat mereu…
Am fost martor la multe din cele mai intime şi mai omeneşti momente ale lui – dar nici o clipă nu l-am văzut jos…
O, ce deplin încredinţat sunt acum de strălucirea cerească cu care a trecut printre noi acest smerit sfânt al lui Dumnezeu, acest înflăcărat slujitor al Duhului Sfânt! | Continuare »

Maica-Domnului-100Traian DORZ

O, Dragoste-a lui Dumnezeu
mai scumpă ca orice mereu,
tu singură nu-mbătrâneşti
şi anii tineri nu-ţi sfârşeşti.
Ce minunată eşti oricând,
aceeaşi frumuseţe-având,
crescând mereu mai fericit
prin anii tăi fără sfârşit;
mai scumpă ca orice mereu,
o, Dragoste-a lui Dumnezeu!

O, Dragoste-a lui Dumnezeu,
mai tare ca orice mereu,
tu singură poţi fi deplin
şi-n cei ce trec, şi-n cei ce vin,
tu singură poţi da oricând
tărie, spre-a munci cântând,
nădejde-a învia slăvit
spre tot ce e după Sfârşit;
mai tare ca orice mereu,
o, Dragoste-a lui Dumnezeu!

O, Dragoste-a lui Dumnezeu,
mai dulce ca orice mereu,
tu singură ne ierţi pe toţi
şi poţi să ne-nţelegi şi poţi,
respinsă ne-ncetat de-un prag,
să-ntorci mereu spre el cu drag,
îndurerată ani la rând,
s-aştepţi şi să primeşti iertând;
mai dulce ca orice mereu,
o, Dragoste-a lui Dumnezeu!

Core_Datan_Abiram„Şi au zis: Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt“ (Numeri 14, 4).

Ceea ce trece ca un fir roşu prin călătoria israelitenilor spre Canaan e ispita întoarcerii înapoi, în Egipt.
În frământările israelitenilor de a se întoarce în Egipt, Biblia a pus marile frământări ale mântuirii sufleteşti. A pus marea luptă ce se dă între firea cea nouă şi cea veche, între omul cel lumesc şi cel duhovnicesc.
Cea mai mare primejdie pentru călătoria mântuirii noastre este chemarea să ne întoarcem înapoi în Egipt. Şi această chemare vine mai întâi din lăuntrul nostru. Ne cheamă înapoi firea noastră cea veche, omul nostru cel vechi.
A doua primejdie vine din afară. Şi pe aceasta o vedem tot mereu în călătoria israelitenilor. „Adunătura care plecase din Egipt tot mereu îi îndemna pe copiii lui Israel la cârtire contra lui Moise şi la întoarcere în Egipt“.
O astfel de răscoală se vede şi în cartea Numeri capitolele 13 şi 14. Unii slabi de credinţă, dintre cei ce iscodiseră Canaanul, speriară poporul, zicând: Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat este o ţară în care curge lapte şi miere, şi iată-i roadele. Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii lui Anac.
Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în noaptea aceea. Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aron şi toată adunarea le-a zis: „De ce n-am fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n am fi murit în pustia aceasta?
Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie; iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf. Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?“
Şi au zis unul altuia: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt“.
Fraţii mei, luaţi aminte mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă şi ea, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei: Noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi, în Egipt, ca să scape de „pustie“ şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne „turma cea mică“. Vor rămâne cei tari în Domnul, să păşească înain¬te pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor. | Continuare »

Traian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

Era o zi de iunie 1935… După ce ne-am dus de două ori încolo şi încoace prin micul parc, ne-am aşezat acolo, pe banca de lângă turnul scărilor. Dintr-o dată, părintele căzu tăcut pe gânduri, privind… După un timp îmi arată, aproape de noi, o bancă şi un loc cu multă iarbă verde, zicând: „Vezi, dragă Dorz, (aşa îmi zicea el aproape totdeauna: «dragă Dorz») vezi tu banca aceea de acolo? Acolo am scris eu cântarea «Mai lângă Domnul meu». Eram, în zilele acelea, într-o stare sufletească deosebită. Simţeam că am în mine ceva care avea nevoie să se mărturisească puternic. Era toată dragostea şi recunoştinţa pe care o purtam fierbinte în tot sufletul meu faţă de Dulcele meu Mântuitor, Care m-a iubit atât de mult şi Care este atât de bun cu mine…
Ţie îţi este uşor să faci poeziile! Tu ai din plin de la Domnul acest dar. Dar tu nu ştii cât m-am chinuit eu cu poezioarele pe care le-am scris când aveam nevoie de ele şi nu avea cine să le facă.
Atunci când scriam: «Mai lângă Domnul meu», m-am chinuit multe zile şi nopţi. Scriam şi ştergeam, că nu-mi ieşea nimic după cum simţeam; şi nu-mi plăcea.
Mâzgăleam pagini întregi de caiete cu tot felul de rime, dar nu eram mulţumit. Găsisem unele cuvinte potrivite să rimeze cu «El», dar îmi trebuia în fiecare strofă a cântării un alt cuvânt, şi nu-mi ieşea unul, tocmai acela unul, ce simţeam eu că trebuie să fie cuvântul care să-mi zugrăvească cel mai bine starea vieţii mele de dinainte de a-L afla pe Domnul Iisus. Simţeam cuvântul că este, îl căutam, îl chemam – şi nu-mi venea! Găsisem «fel», găsisem «zel», mai găsisem multe altele, dar îmi lipsea ceva mai mult, ceva care să-mi redea toată starea trupească şi sufletească a vieţii mele.
Atunci, uite pe banca aceea, cum stam privind la tot felul de oameni de prin parc, mi-a venit dintr-o dată, ca un fulger, în minte cuvântul atât de mult căutat.
Era: «singurel»… | Continuare »

coloana-infinitului-din-tg-jiuN-ajungi în cer mergând pe lângă gloată,
va trebui să-nveţi să zbori înalt,
de-a ei deşertăciune printr-un salt
fiinţa ta să se desprindă toată.

Va trebui să-ţi treci prin foc credinţa,
ca lutului să-i crească aripi noi,
să poţi să scoţi călcâiul din noroi
şi să-ţi înalţi spre Dumnezeu fiinţa.

Va trebui să prinzi c-o mână zarea,
cu braţu-ntins de soare să te ţii,
sub tălpi apoi, nălţându-ţi temelii,
să poţi afla spre Dumnezeu cărarea.

N-ajungi în cer mergând pe lângă cale,
ci sângerând, calvarul de Ţi-l treci,
spre piscul umilinţei de-ţi apleci
prinos curat al vredniciei tale.

Şi vei avea cu Dumnezeu vecia
când de pe aripi lutu-ai scuturat.
Că-n cer nimic nu întră întinat.
Ci numai cât păstrată-i curăţia.

Vlad Gheorghiu

T-Dorz-006Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

În dimineaţa de 4 iunie [1950], veni la noi ofiţerul de serviciu şi ne spuse:
– Astăzi veţi pleca la Oradea. Amândoi. Voi merge şi eu, dar nu o dată cu voi. Eu merg înainte şi vă aştept acolo, la Securitate.
Şi, întorcându-se spre mine, îmi zise aspru:
– Să ai grijă de el să nu fugă!
Apoi, arătând spre bace Flore, zise:
– Ăsta a mai fugit o dată. De aceea a fost pus în lanţuri. Dacă mai fuge, tu răspunzi de el!
– Nu mai fuge el. Aşa-i, bace Flore, că nu mai fugi?
– Unde să mai fug? N-am plătit eu fuga de-ajuns? Mai bine mor decât să mai păţesc încă o dată ce am păţit.

Am luat pe bace Flore şi am mers cu el la autobuz. Şi am plecat spre Oradea.
Când am trecut cu autobuzul prin satul lui, bace Flore şi-a scos sumanul şi, apropiindue-se de geamul deschis, îl aruncă în faţa porţii lui.
Se potrivise că erau în poartă baba lui şi feciorul, care se repeziră îndată la suman. Îl cunoscură şi îi văzurăm fugind îndată înăuntrul casei.
Nu departe de acolo era staţia. Bace Flore rugă pe şofer să mai stea cinci minute, că vin ai lui la el.
Aşa şi fu. Ajunse întâi feciorul cu o haină mai groasă şi cu o traistă de mâncare, apoi baba. Şi încă alţii. Ce bucurie era pe toţi câţi îl vedeau pe bace Flore, după atâta vreme şi după atâta necaz cât ştiuseră că îndurase el fugit.
În sfârşit, ajunserăm la Oradea. Ne luă în primire un major care ne duse într-o celulă întunecoasă, sub scări. Şi, trântind uşa după noi, ne zise cu o înjurătură:
– Staţi acolo, maglaviţi de voi! | Continuare »

samarineanca2Nădejdea mea Preafericită,
Prieten Bun şi Scump, şi Drag,
ce dulce-Ţi simt păşirea sfântă
pe albul sufletului prag!…

Ce limpede-Ţi aud bătaia
duioasei Inime din sân
când, ostenit, aplecu-mi capul
pe pieptu-Ţi iubitor să-l ţân.

Ce sfântă-nviorare-mi umple
adâncul sufletului meu
când limpede, din pălmi, Iisuse,
Tu Apa Vieţii-mi dai să beu.

Ce darnic, Doamne, Tu mă saturi
cu-a Tale mii de haruri când,
din lungi cutreierări de lume,
la masa Ta mă-ntorc flămând.

Cu câtă grijă-mi porţi Tu paşii
prin spinii lumii să mi-i treci,
să nu mă-nşele iar vrăjmaşul
pe-a’ ispitirii lui poteci.

O, Scump şi Bun, şi Drag Prieten,
din mii de imnuri azi m-adun
şi crinul cel mai scump, Viaţa,
sub Cruce-nlăcrimat Ţi-l pun…

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

Sfântul Ignatie Briancianinov (aici Acatistul Sfântului)

“Închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi Adevăr: că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui” (Ioan 4, 23). Iubiţi fraţi! Am auzit acum în Evanghelie că adevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevărat se închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeu caută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibă asemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, că El primeşte numai asemenea închinători şi slujitori, că numai asemenea închinători şi slujitori îi plac. Învăţătura aceasta ne-a vestit-o însuşi Fiul lui Dumnezeu. Să credem învăţăturii lui Hristos! Să primim cu toată dragostea atotsfânta învăţătură a lui Hristos! Iar pentru a urma Lui în amănunţime, să cercetăm ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu Tatăl cu Duhul şi cu Adevărul.
Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos, precum a dat El mărturie despre Sine: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6). Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu: „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17). Acest Cuvânt era mai înainte de veci în Dumnezeu, a fost rostit de Dumnezeu şi către Dumnezeu; acest Cuvânt este Dumnezeu: acest Cuvânt este Făcătorul tuturor, văzutelor şi nevăzutelor (Ioan 1, 1- 3; Col. 1, 16). Acest Cuvânt trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1, 14). Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela a mărturisit (Ioan 1, 18).
Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, L-a mărturisit înaintea oamenilor, L-a arătat pe deplin oamenilor pe Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu le-a arătat oamenilor adevărul la care ei singuri nu puteau ajunge, mărturisind şi întărind în chip de netăgăduit adevărul prin preaîmbelşugata dare a harului dumnezeiesc. Din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har: că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut (Ioan 1, 16-17). Asta înseamnă: Iisus Hristos nu a adus vreo înţelegere mai mult sau mai puţin amănunţită şi limpede a harului şi adevărului, ci însuşi harul, însuşi adevărul au fost date oamenilor, sădite în oameni fiinţial. Am fost făcuţi părtaşi dumnezeieştii firi (II Petru l, 4). Adevărul are Duhul său propriu. Acest Duh este numit Duhul Adevărului (Ioan 15, 26 şi 16, 13). El este Duhul, Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26). El este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Ioan 14, 26). El este Duhul Fiului (Galateni 4, 6), întrucât alcătuieşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul o singură şi nedespărţită Fiinţă dumnezeiască. | Continuare »

În veci noi n-am vedea pe Tatăl
când prin Hristos nu L-am privi,
căci focul Feţei Lui ne-ar arde
şi strălucirea-I ne-ar orbi.

Pe Dumnezeul Cel Ascuns
doar Singur Fiul L-a pătruns!
— De nu vrei să-L cunoşti prin El
în veci nu-L vei putea altfel.

În veci nu cunoşteam pe Tatăl
Cel Nepătruns şi Nevăzut,
de nu venea Hristos, prin Care
să ni Se facă cunoscut.

Căutaţi-L prin Hristos pe Tatăl,
şi Duhul vă va lumina,
căci cine prin Hristos nu-L caută
în veci nu-L va putea afla.

O Fiu Slăvit, de-un Chip cu Tatăl,
ajută-ne să Te primim,
ca prin cunoaşterea Ta sfântă
cu Tatăl să ne-mpărtăşim! (Traian DORZ)

BibliaAş vrea să am un mers curat
pe calea Ta, Iisuse,
să nu mai pot să mă abat
din tot ce-i sfânt şi-adevărat,
de-ar fi prin lumea de păcat
oricâte piedici puse.

Aş vrea să ţin al Tău Cuvânt
mai înălţat în mine,
să-l vadă toţi de pe pământ
frumos şi limpede, şi sfânt,
ne-acoperit de nori şi vânt
– şi-aşa să-i chem spre Tine.

Aş vrea şi mai aprins să fiu
de flacăra iubirii,
din zori şi până-n ceas târziu,
nimic în mine să nu ştiu
decât pe Tine tot mai viu,
Izvor al nemuririi.

Vorbirea fratelui Acsinuţă la nunta de la Lozna (Botoşani) – mai 1981

3Hristos a înviat, fraţilor şi surorilor!
În cele 15 minute, poate voi reuşi şi eu să vă spun câteva îndemnuri.
Fraţii ştiu – şi noi ştim cu toţii – nu facem o impresie de predici rare, de învăţături, pentru că nu suntem aici unul mai mare sau mai mic. Cum s-a spus: „Să nu fiţi mulţi învăţători, căci Unul Singur este Domnul şi Învăţătorul, iar voi toţi sunteţi fraţi”.
Două versete am să vi le explic:
„Căile Domnului sunt drepte şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele” (Osea 14, 9).
„Nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?”
Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Sfânta Scriptură.
Poporul evreu, când a plecat din Egipt spre Canaan, se ţinea bine trupeşte; dar ei, pentru a se ţine mai serios cu credinţa, trebuiau despărţiţi de egipteni, care îi ţineau pe evrei mai mult ca robi, ca ei singuri să înţeleagă că trebuie să plece din Egipt. Evreii, acolo în Egipt, nu aveau o sinagogă a lor, nu aveau un altar al lor, nu aveau o adunare a lor. Ei nu aveau o patrie a lor. Erau prizonieri pe un pământ străin, într-o ţară străină.
Dumnezeu îl ridică atunci pe Moise în fruntea poporului şi, prin minuni dumnezeieşti, îi scoate din robia Faraonului, pentru a-i duce spre Canaanul promis lui Avraam. Cine cunoştea drumul spre Canaan, mai ales prin pustie? Îl cunoştea Moise? Nu! Îl cunoştea cineva din popor? Nu! Şi totuşi Cineva i-a condus şi le-a fost Călăuză! Le-a fost Călăuză Duhul Sfânt şi îngerul Domnului. Ziua în stâlp de nor şi noaptea în stâlp de foc (Exod 23, 20).
Duhul Sfânt lucra viu în inima lor şi a lui Moise. În pustie li s-a terminat mâncarea, dar Dumnezeu le-a trimis mană din cer, pe care o culegeau din iarbă. Drumul spre Canaan era pentru ei o cale nouă. Pe drumul acesta ei nu mai aveau băuturi, ei nu mai aveau baluri, erau despărţiţi de petrecerile lumeşti. Îndeobşte, erau despărţiţi de viaţa cea lumească din Egipt.
La muntele Sinai au stat aproape un an de zile. Acolo aveau preot pus de Dumnezeu. Aveau slujba lor. Cântau cântecele lui Dumnezeu, de izbăvire şi de laudă Domnului. Aveau adunarea lor, credinţa lor liniştită şi sigură de mântuire. Erau statornici şi nu doreau să se mai întoarcă înapoi niciodată. Nu doreau o altă cale, decât aceea pe care le-a arătat-o Duhul Sfânt prin nor şi prin foc.
Aceasta se înţelege: „Calea dreaptă a Domnului” şi ei erau „cei drepţi care umblau pe ea” fără cădere.
Ei, diavolul, şarpele cel vechi, s-a luat după ei pe calea Domnului şi el căuta orice [prilej de] cădere. Diavolul ştie că înapoi în Egipt nu-i mai putea întoarce, dar a suflat între ei un duh de cârtire şi un duh de răzvrătire… Le şopteşte în inimă oamenilor: „Da, calea este bună, dar conducerea nu este bună…”. | Continuare »

Predică a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica Slăbănogului

vitezda-4Iubiţii mei, Sfânta Evanghelie istoriseşte astăzi o minune, una din nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor, în ciuda demonilor, Domnul nostru Iisus Hristos. Care este această minune? Hristos a înviat un mort. Greşeşti – îmi veţi spune. Noi n-am auzit astăzi în Evanghelie că a înviat un mort; am auzit că a vindecat un paralitic. Da, dar acesta era într-un asemenea grad de paralizie, încât nu se deosebea de un mort. Era un mort neîngropat. Avea mâini şi nu avea mâini, avea picioare şi nu avea picioare. Era permanent imobilizat. Viaţa înseamnă mişcare. Viermişorul se mişcă în noroiul lui, furnica parcurge kilometri, albina ajunge la distanţe incredibile de stupul ei, păsările vin de departe, de la Polul Nord şi de la Polul Sud, în ţara noastră. Toate câte au viaţă se mişcă; unul singur nu se mişcă – paraliticul. Am văzut la Azilul de Boli Incurabile din Atena un om paralizat, ca o imagine a paraliticului din Evanghelia de astăzi. Era cu totul imobilizat, nici mâna nu şi-o putea ridica; asistenta îl hrănea. Deci aşa era paraliticul de la Vitezda. Şi câţi ani, vă rog, a trăit drama aceasta? Nu unu, sau doi sau trei ani; 38 de ani, o viaţă întreagă. Şi nu era doar paralizat, bolnav de mulţi ani şi incurabil; la toate astea mai avea ceva, care îl durea mai mult; era părăsit. Vreun vecin milos l-o fi luat pe umeri şi l-a adus acolo în foişorul scăldătorii, unde din când în când, precum am auzit, într-un moment necunoscut, un înger tulbura apa şi atunci ea primea un fel energie, o putere taumaturgică şi vindeca pe cel care avea fericirea de a intra primul în apele tulburate. Dar el nu putea să se mişte; a rămas acolo, lângă scăldătoare, lângă cisterna taumaturgică, nemişcat ca o piatră, ca un creion pe care nu-l ridică nimeni. Toţi îl dispreţuiau. Oare nu avea şi el familie? Se pare că până şi femeia lui, care ar fi trebuit să fie lângă el, lipsea. Din nefericire, şi în iubirea conjugală apar situaţii care o împuţinează. Ce înfricoşător! Şi cea pe care ai iubit-o cu cea mai duioasă iubire, poate să te părăsească; copilul, pe care l-ai născut şi l-ai crescut, poate să te părăsească. Toţi pot să te părăsească şi să rămâi singur; unul singur nu te uită, Dumnezeu. În anii revoluţiei elene, în Peloponez, într-o situaţie dificilă, l-au lăsat toţi pe bătrânul Kolokotronis şi a rămas cu totul singur.Atunci, a alergat la o bisericuţă, s-a rugat şi a prins curaj; a simţit că Îl are pe Dumnezeu cu el. Şi oricine Îl are pe Dumnezeu cu el nu se simte singur. Aşadar, paraliticul din Evanghelia de astăzi era părăsit de oameni, dar Dumnezeu nu l-a uitat. Domnul nostru Iisus Hristos, care a purtat trup omenesc şi s-a coborât din cele cereşti aici pe pământ, a hotărât să-l vindece. S-a dus lângă el, acolo, în pridvor unde zăcea, şi s-a apropiat de el ca un străin necunoscut. Dar mai înainte de a-l vindeca i-a spus ceva. Şi în punctul acesta vă rog să luaţi aminte, deoarece are o mare importanţă. Înainte de a-l vindeca, Hristos îl întreabă: „Voieşti să te faci bine?” (Ioan 5, 7). Curioasă întrebare. | Continuare »

invierea-domnuluiIisuse, ştiu că-n viaţa asta
odată va veni o zi
din care lungile suspine
şi zbuciumări se vor sfârşi.

C-atunci solia uşurării
va duce izbăvitul lut
în calda ţărnii-mbrăţişare
din care-odată s-a născut.

Că tot ce-n lume-a fost trăire,
mişcare, lacrimi, simţământ,
le-ngroapă-n ultima durere
întâiul bulgăr de pământ…

Dar, o, cu toate-acestea, Doamne,
această zi o chem de mult,
din lunga-ncătuşare-a firii
şi-a lutului să simt că-s smult.

Că trec prin porţile acestea
ce-n partea asta sunt de fier,
că ies de cealaltă parte,
de aur, de smarald, de cer…

Că zbor cu albe-aripi prin soare,
mai sus, mereu mai sus, mai sus,
pân-la Izvoarele Luminii
ce ies din umbra Ta, Iisus…

Cu ce cântări de bucurie,
Iisuse,-atunci Te voi slăvi,
scăpat din cea mai neagră noapte
la cea mai strălucită zi!…

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

O vorbire a fratelui Traian DorzStrângeţi fărâmiturile, vol. IV

Untitled-7Slăvit să fie Domnul!
În mijlocul acestei mari bucurii, vom citi una dintre cele mai dulci făgăduinţe care ne-a rămas de la Mântuitorul nostru încurajare şi mângâiere, şi putere pe drumul pribegiei noastre, de când S-a dus de la noi până va veni iar.
Este scris în Evanghelia Sfântului Matei capitolul 18, versetul 20: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu – sau pentru Numele Meu – sunt şi Eu în mijlocul lor”. De când au ieşit de pe sfintele buze ale Mântuitorului nostru aceste sfinte cuvinte, ele, pentru cei care le-au crezut, au fost putere, au fost mângâiere şi au fost ajutor totdeauna în timpul pribegiei lor, când au trebuit să treacă, străini şi călători, peste faţa acestui pământ. Acum ele sunt mângâierea noastră şi întărirea, şi bucuria noastră. Ori de câte ori ne adunăm doi sau trei pentru Numele Domnului Iisus, trebuie să fim deplin încredinţaţi de adevărul acestor sfinte cuvinte. El este în mijlocul nostru.
Când sunt în mijlocul fraţilor, ascult sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu şi, fără să mă gândesc că cel care le spune este om, parcă le aud ieşind de pe buzele Domnului, de pe buzele sfinţilor Săi apostoli… aceste sfinte cuvinte insuflate toate de Duhul Sfânt, care sunt de folos spre zidire, spre mântuire, spre binecuvântare tuturor celor care le cred şi le primesc, şi se hrănesc cu ele, şi-şi întemeiază pe ele tăria sufletului, nădejdea mântuirii şi puterea credinţei lor.
Oriunde este o adunare, este o parte de cer. Cei care sunt adunaţi pentru Numele lui Hristos, în timpul acela cât ţine adunarea şi în locul acela unde este adunarea, trebuie să fie deplin încredinţaţi că stau în faţa lui Dumnezeu; şi unde este Dumnezeu, acolo este cerul pe pământ. În mijlocul oricărei adunări pentru Numele Lui, stă Domnul. În mijlocul celor care vestesc Cuvântul Său şi ascultă Cuvântul Său, Îi înalţă rugăciuni sau Îi aduc laude, El stă. Cel dintâi Care vine la adunare este Domnul. Cel din urmă care pleacă este El. El este totdeauna treaz, să-i asculte pe toţi cei care vorbesc şi să privească la toţi cei care ascultă. [Să vadă] cum vorbesc Cuvântul lui Dumnezeu şi cum ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. | Continuare »

Te ştiam

Iisus-cu-copiiTe ştiam din vremea anilor mei cruzi,
mi-era de Tine teamă
şi încă ţineam seamă
ca, din vina mea, să nu-Ţi văd ochii uzi.

Şi mă rugam, ca mamei în pruncie,
să mă-nsoţeşti pe cale,
să nu mă ia la vale
a veacului satanică furie.

Şi-Ţi mulţumeam în fiecare seară
şi Te slăveam în rugă,
dar vorbele în fugă
cu gura, doar, voiau ceva să-Ţi ceară.

Ci numai când Te-am întâlnit pe Tine
în iarna-ncrâncenată,
Te-am cunoscut în toată
iubirea Ta jertfită pentru mine.

De-atuncea lacrimi ard în rugăciune
când gura mea sărută,
de arşiţă durută,
a tălpii Tale urmă şi minune. | Continuare »

coloana-infinitului-din-tg-jiuTraian Dorz, Locurile noastre sfinte

…Prin câte lupte şi primejdii a trecut, în lunga sa istorie milenară, poporul lui Dumnezeu, dar oricât de multe înfrângeri şi prăbuşiri a avut el în decursul vremurilor, Dumnezeu a fost totdeauna cu el şi, până la urmă, din toate l-a scos biruitor şi toate au avut un sfârşit frumos.

Nici o carte din lume, ca Biblia, n-a avut atâtea împotriviri şi atâţia vrăjmaşi. Tot aşa şi Biserica – Mireasa lui Hristos, ea, Trupul Său cel tainic… Nici o altă lucrare, nici o altă Idee şi nici o altă Cale din lumea asta n-a avut de-a lungul veacurilor de înfruntat atâţia potrivnici şi prigonitori ca aceste sfinte şi unice valori ale cerului şi ale pământului acestuia. Şi, cu toate acestea, iată că din toate veacurile şi din toate confruntările îndurate ele au ieşit biruitoare. Mai curăţite încă şi mai frumoase de fiecare dată, pentru că aurul etern şi sfânt din ele cu cât a fost trecut prin mai multe cuptoare, cu atâta s-a făcut mai scump şi mai strălucitor. Dumnezeul Cel Etern Care le-a creat a fost în mijlocul lor şi prin puterea Sa eternă le-a asigurat eternitatea lor. Lucrarea adevărată şi vie a lui Hristos şi lucrările adevărate şi vii, inspirate şi create prin Duhul Său şi prin voia Sa, care Îl au pe El în ele şi cărora El le dă ceva din Eternitatea Sa, după cum au avut împotriviri şi lupte în trecut, – vor avea, desigur, şi în viitor mereu astfel de încercări, de lupte şi de împotriviri. Aşa a fost totdeauna, dar nu va fi pe totdeauna. Vine Domnul nostru Iisus Biruitorul! El este Biruitorul Veacurilor, Biruitorul Istoriei, Biruitorul Evenimentelor, Biruitorul Ultim şi Etern… Şi El va dărui biruinţa Lui – ultima şi eterna Lui biruinţă – şi Bisericii Sale, şi Cuvântului Său, şi Lucrării Adevărului, tuturor lucrărilor născute şi sfinţite prin acest Adevăr. Bisericuţele noastre, Biblia noastră, troiţele noastre, ruinele noastre sfinte – şi tot ce are semnul cel adevărat şi sfânt al lui Dumnezeu din credinţa noastră, din istoria noastră, din fiinţa noastră şi a neamului nostru – vor ieşi din veacurile acestea spre veacurile veşnice strălucind nemuritoare prin Hristos şi pentru El. Supravieţuirea lor până astăzi este o dovadă fericită despre acest mare şi frumos sfârşit. Pentru că tot ceea ce a început prin Hristos şi a continuat veşnic prin El a avut şi va avea veşnic un sfârşit frumos. Toate acestea sunt infinite ca şi Coloana Infinită, ca şi Scara Îngerilor, ca şi Cel de la Începutul şi de la Sfârşitul tuturor acestora, Care le garantează infinitatea lor. Finalul lor este Infinit, iar infinitul este în Dumnezeul cel Frumos, Iubitor şi Desăvârşit. Să gândim profund şi fericiţi la acest Adevăr când stăm sau trecem printre locurile noastre sfinte care sunt peste tot, lângă noi toţi. Şi totdeauna.

masa-taceriiNemuritoarele comori
de lacrimă
şi piatră
ne-au luminat
din primii zori
străbuna Ţării vatră.

Din Cozia la Voroneţ,
din Putna la Tismana,
comori de-atât de mare
preţ
ni-s leagănul şi hrana.

Ce mari părinţi au ctitorit
aceste-aşezăminte,
cu ce mâini sfinte
le-au zidit
pe cer
şi pe morminte!…

Ei n-au murit,
ci doar s-au dus,
lăsând Masa Tăcerii, | Continuare »

Biblia…O asemănare a Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie e cea din Psalmul 118: „Făclie (candelă) picioarelor mele este cuvântul Tău şi lumină cărărilor mele”.
Ce asemănare scumpă şi potrivită! Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie cu adevărat candelă şi lumină este pentru viaţa noastră.
În Biblie este o candelă coborâtă din cer. Este o lumină coborâtă din cer, care luminează calea şi călătoria vieţii noastre. Milioane şi milioane de suflete au păşit spre cer, spre veşnicie, mergând pe drumul arătat de această lumină.
În întunericul acestei lumi, Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este o Lumină sfântă care ne arată neîncetat calea vieţii. Nu este nici un întuneric care să poată întuneca această Lumină. „Întunericul nu o poate cuprinde”. Ea ne arată neîncetat calea spre cer.
Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este apoi o lumină ce arată lămurit calea vieţii. Lumina cuvântului biblic nu cunoaşte nici un compromis cu întunericul. Ea îţi arată clar hotarul dintre lumină şi întuneric. Lumina cuvântului biblic nu suferă întunericul păcatelor şi mustră fără cruţare pe oricine ar încerca să trăiască şi cu lumina, şi cu întunericul.
Este cunoscută istoria unui om de la ţară care s-a apucat să citească în Noul Testament. El citea, soţia asculta. „Tu nevastă – a zis soţul, oprindu-se în loc – dacă e adevărat ce scrie aici, noi suntem pierduţi. Noi trebuie să ne îndreptăm cu totul viaţa”.
Omul acesta, desigur, mai auzise el vorbindu-se despre păcat. Mai ştia el ceva, desigur, despre păcat şi virtute. Dar cuvântul biblic i-a arătat păcatul într-o lumină nouă. I-a arătat viaţa şi îndreptarea într-o lumină nouă, într-o lumină hotărâtoare, ce l-a hotărât la viaţă nouă.
Candela cuvântului biblic este o lumină scumpă ce ne însoţeşte până la mormânt şi ne trece şi prin noaptea mormântului. În orice întuneric de încercări şi de necazuri ai ajunge, dacă este Cuvântul lui Dumnezeu făclie picioarelor tale, n-ai de ce să te temi. Nu-i nici un vânt atât de tare şi nici o noapte atât de mare să-ţi stingă această lumină. | Continuare »

1. Să nu descurajăm niciodată în umblarea cu Iisus.
Să nu ne îngrijorăm niciodată cu deznădejde de viitorul Trupului lui Hristos.
Să nu ne pierdem niciodată nădejdea şi încrederea în puterea şi grija lui Dumnezeu faţă de mădularele lui Hristos.
Faţă de rămăşiţele Sale, faţă de Biserica Domnului pe care a câştigat o cu Însuşi Sângele Său Cel Sfânt.
Chiar când toate mădularele Adunării şi Bisericii par moarte, să nu deznădăjduim!
Când ochii ei nu văd, când mâinile ei nu mai lucrează, când picioarele ei nu mai merg, când inima ei nu mai arde, – Bunătatea şi Iubirea Tatălui poartă totuşi grijă faţă de ai Săi.
Trupul acesta este totuşi scump, pentru ceea ce a fost el înainte.
Şi pentru ceea ce va fi în urmă.

2. Dacă într adevăr eşti un ucenic şi un credincios adevărat al lui Iisus, tu trebuie să ţi înţelegi momentul datoriei tale faţă de Dumnezeu.
În acel moment, dragostea ta adevărată trebuie să biruie şi să izgonească frica (I In 4, 18).
În acel moment, tu trebuie să ieşi din ascunzişul tău, să treci de partea lui Iisus. Şi în ajutorul necăjiţilor Lui, orice s ar întâmpla cu tine şi cu funcţia ta.
Dacă vei face aşa, numele tău va fi scris în Cartea Vieţii.
Şi fapta ta, o singură faptă, dar nemuritoare şi frumoasă, îţi va atrage o preţuire şi o răsplată nemuritoare, ca a lui Iosif din Arimateea.

Coborarea-de-pe-Cruce_3 | Continuare »

Mi-ntorc napoi

invierea DomnuluMi-ntorc napoi din hăuri
al lacrimii ecou,
din picuri calzi să-mi crească
spre slăvi un cântec nou.

Să-i pun fiorul undei
cu luciul ei vibrând
când vine să se-adape
o ciută-adulmecând.

Să-l scald în curăţie,
ca-n focul cel mai greu,
ca-n boarea rugăciunii
să-mi ard arcuşul meu.

Pe-altarul suferinţei,
să-mi freamăt cântul drag,
din fumul jertfei scumpe
să-i fac veşmânt şi steag.

Ca după rugăciunea
şi cântul ce mi-l spun,
să-mi recunoşti iubirea
ce lângă cruce-o pun.

Şi-aici, cântând poemul
ce simt că-mi arde-n piept,
slăvita Înviere,
Iisuse, să-Ţi aştept.

Lidia Hamza

rastignirea lui Iisus1. Alegerea noastră între Hristos şi Baraba, între Hristos şi lume, între batjocură şi cinstire se vede din felul cum privim la Crucea lui Iisus.
Din felul cum ne apropiem de ea.
Din felul în care citim însemnarea şi însemnătatea Crucii lui Iisus.

2. Cuvântul despre Iisus este una cu Crucea Sa.
Cuvântul despre El este susţinut şi prins de Crucea lui Iisus.
Mărturia despre Hristos se reazemă pe puterea Crucii şi a Jertfei Sale.
Cuvântul despre El n ar avea nici o statornicie fără Crucea Lui.
Dacă nu s ar întemeia pe Crucea şi pe Jertfa lui Iisus, nici însemnările noastre, nici scrisul nostru, nici mărturisirea noastră n ar avea nici o putere şi nici un preţ.
O cruce fără Hristos nu ne este de nici un folos.
Dar nici un Hristos fără Cruce.

3. O scriere fără puterea care vine din Jertfa lui Hristos nu dă nici o emoţie.
O cântare fără căldura Crucii lui Hristos nu conţine nici un har.
O predică fără fiorul Crucii şi al Jertfei lui Hristos nu lasă nici un rod mântuitor.
Toate capătă valoare şi putere numai când le susţine Jertfa lui Hristos.
El este valoarea şi puterea oricăror cuvinte şi lucrări.

4. Hristos este şi valoarea Scripturii.
Fără Jertfa lui Hristos de pe Cruce,
fără credinţa în mântuirea Ei,
nici Scriptura, nici citirea ei n ar avea nici un preţ. | Continuare »