Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea din „Luncă”, Beiuş – iunie 1982

… Am fost înştiinţaţi limpede că în vremile din urmă vor veni tot felul de duhuri înşelătoare care vor răstălmăci Cuvântul lui Dumnezeu şi vor învăţa pe ucenicii Domnului lucruri stricăcioase, ca să urmărească anumite foloase ale lor. Sunt unii care, chiar dacă se pare că nu urmăresc foloasele lor materiale – cum sunt mulţi care le urmăresc – însă, din cauza păcatelor ascunse, a neascultării, a îngâmfării, a lipsei înfrânării lăuntrice, au căzut în robia unor duhuri înşelătoare. Şi chiar dacă n-au nici un interes material, ei sunt folosiţi de duhul cel înşelător pentru a face rău Lucrării lui Dumnezeu. Oricine nu ascultă de fraţi, de Lucrarea smerită a lui Dumnezeu, de umblarea sinceră cerută de Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu rămâne în învăţătura pe care a primit-o de la început şi în învăţătura care ne-a fost dată prin înaintaşii noştri – fie că este interesat material, fie că nu – este dintre aceia care sunt ducătorii învăţăturii străine şi stricate şi merg sigur la osândă; iar cei care-i urmează vor avea aceeaşi soartă ca şi ei.
În vremile din urmă, Domnul Iisus ne-a înştiinţat că vor fi hristoşi mincinoşi, venind în Numele Lui, care vor înşela. În Numele Domnului înşeală!… Când înşeli în numele păcatului, în numele lui satan, în numele interesului – mai înţelegi pe om. Dar când vine în Numele Domnului să înşele, cu Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta este osânda cea mai cumplită şi blestemul cel mai greu.
Domnul Iisus i-a înştiinţat pe Apostolii Săi şi le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele şi pe voi, că vor înşela pe mulţi”… Nu există decât un Singur Hristos: Cel adevărat, pe Care ni L-au mărturisit nouă înaintaşii noştri şi a Cărui învăţătură ne-au lăsat-o părinţii noştri care-au murit credincioşi. Şi Cuvântul Domnului ne aduce aminte zicând: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa”. | Continuare »

Să laşi un semn pe unde treci
şi ştii că nu mai vii în veci,
ca cei ce duc solia ta
s-o poată mai uşor purta.

Să laşi un umblet mai frumos
cu crucea ta după Hristos,
ca cei ce vin cu crucea lor
s-o poată duce mai uşor.

Să laşi un fel mai ’nalt adus
de-a suferi pentru Iisus,
ca cei ce-ajung în anii grei
să sufere frumos şi ei.

Să laşi o pildă de urmat
la cei pe care i-ai chemat,
pe-acei ce-au ascultat ce-ai spus
să-i duci mai drept după Iisus. | Continuare »

N-a fost tocmai Crucea, oare, chiar de la începutul Oastei, semnul ei cel scump? N-a fost ea semnul steagurilor noastre? Semnul legământului nostru pus pe pieptul nostru, deasupra inimii noastre, când ne-am predat şi ne-am hotărât pentru Domnul? Cine ne-a fermecat acum pe unii din noi tocmai în felul acesta, să vadă altfel? Şi cui folosesc astfel de învăţături? Pe cine fac ele mai bun, mai evlavios, mai smerit? Nu vedeţi că cine învaţă în felul acesta este un lucrător rău? Un trimis al dezbinării, un stricător al templului sfânt?

[…] Mărturisesc că am avut o mare dorinţă să fiu astăzi aici, în mijlocul acestor suflete scumpe, nu numai cu duhul meu, ci şi cu trupul meu. Fiindcă de multe zeci de ani am petrecut nenumărate zile şi prilejuri între pereţii acestor case binecuvântate, încă de pe când primii părinţi ai acestor miri erau şi ei tineri, aproape copii. Taina şi puterea dragostei lui Hristos a făcut ca aici multe suflete să afle viaţa veşnică şi aici multe binecuvântări să guste alţii în jurul Domnului şi al Cuvântului Său; şi, prin aceste simple, dar curate inimi, mulţi să fie aduşi la mântuirea lui Dumnezeu. Duhul sfânt şi statornic al Oastei a avut aici totdeauna putere şi căldură, căci cei care au început bine au dorit să şi sfârşească bine. Şi, dacă au început în duhul Frăţietăţii şi al învăţăturii Părintelui nostru Iosif, n-au vrut să sfârşească într-un alt duh şi-ntr-o altă învăţătură, venite nu ştiu de unde şi nu ştiu prin cine. Căci dacă n-ar fi avut grija asta părinţii iubiţi până la sfârşit, dacă n-ar fi avut această grijă şi stăruinţă curată, în zadar ar fi fost tot frumosul lor început. În zadar ar fi fost toate frumoasele lor osteneli. În zadar, toate lacrimile şi jertfele lor. Numai sfârşitul cel bun adevereşte că şi începutul cel frumos, că şi ostenelile cele multe n-au fost în zadar. Căci vai, noi i‑am văzut pe mulţi, mulţi care au început frumos şi au ostenit mult; dar, dacă n‑au sfârşit bine, în zadar au fost toate. Şi-atunci ce folos?… N-ar fi fost oare mai bine ca aceştia nici să nu se fi născut? – cum drept şi cutremurător spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu la Marcu 14, 21. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei, 23 septembrie 1945

Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci a Domnului este una dintre cele mai importante sărbători. Este atât de mare, încât duminica dinaintea acesteia şi duminica de după ea, Sfânta noastră Biserică le dedică pregătirii creştinilor pentru ea şi întăririi în cugetarea la aceasta.
Astfel, este rânduit şi inaintea sărbătorii Naşterii lui Hristos, şi înaintea Botezului Domnului.

Cum ne pregăteşte Sfânta Biserică pentru aceasta mare sărbătoare? Ne propune ­să ne concentrăm atenţia şi inima la Crucea Domnului. Aţi auzit astăzi, în Apostol, ce a spus despre sine Sfântul Pavel: Nu vreau să mă laud decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume (Galateni 6, 14).
Eu m-am răstignit cu Hristos şi de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 19-20).

Iată ce era pentru Sfântul Apostol Pavel Crucea lui Hristos. El s-a pătruns o asemenea evlavie în faţa Crucii lui Hristos, încât nu se mai gândea la nimic altceva, uitând cu totul de lume. Crucea lui Hristos stătea permanent în faţa ochilor lui.

Mulţi dintre voi, din experienţă, ştiu că uneori chipul cuiva persistă în faţa ochilor. Ştiţi că dacă va pogorî în inima noastră dragostea, atunci chipul celui iubit neîncetat va sta în faţa ochilor celui care îl iubeşte. Ziua şi noaptea se gândeşte la el, trăieşte doar cu cel iubit. Dar această iubire este de un alt fel. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – ÎNNOITORUL NOSTRU

Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.“ (Ioan 3, 17)

Nu ca să judece lumea a venit în lume Domnul Hristos, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Ca s-o judece, va veni mai târziu, după ce vremea chemării va fi trecut. După ce lumea va fi respins, conştient, până la capăt, mântuirea care i-a adus-o El.
Dar de când a venit, cât timp a fost pe pământ şi până în ziua de astăzi, Fiul lui Dumnezeu a căutat numai să mântuiască lumea.

Vestea Evangheliei este Vestea cea Bună, pentru că aduce mântuirea, nu judecata.
Aduce iertarea, nu osânda. Răscumpărarea, nu condamnarea, fiecăruia şi a tuturor.
Oricine este un fiu al lui Dumnezeu va umbla numai să mântuiască lumea, iar nu s-o judece. Numai să-i ajute pe oameni, nu să-i chinuiască. Numai să salveze sufletele, nu să le nefericească!

Suflete credincios, tu ai primit porunca să iubeşti pe toţi şi să nu judeci pe nimeni (Ioan 13, 34-35; Iac. 4, 11). Ai fost trimis ca să vesteşti pacea şi mântuirea (Rom. 10, 15), cu porunca să nu judeci! (Mat. 7, 1; Rom. 2, 1-3; 1 Cor. 4, 5). Căci judecata va fi fără milă pentru cei care n-au avut milă (Mat. 18, 35). Dar mila biruie judecata (Iac. 2, 13).
Dragul meu, tu pentru ce mergi la adunare şi la biserică? Mergi pentru mântuirea sufletului tău sau pentru a judeca pe cei care se adună acolo? Pentru a-i critica, a-i bârfi şi a-i dezbina pe cei care se adună în Numele Domnului? Pentru ce ai venit într-o lucrare sau într-o casă sau pentru ce te apropii de un suflet?
Ca să ajuţi acolo spre bine sau ca să duci la păcat, să faci tulburări, să nimiceşti şi să pierzi? – sau să faci unitate, mântuire şi bucurie? | Continuare »

Traian DORZ

Părtăşia adunării
unde ne-a născut Cuvântul
să ne-o ţinem cum ne-a dat-o
prima dată legământul;
naşterea din nou ce-acolo
am primit-o prima dată
să ne-o ducem pân’ la moarte,
sfântă, trează şi curată.

Ţine-ne, Iisuse Sfânt,
în întâiul legământ,
treji şi vrednici să ne ştii
până când va fi să vii…

Duhul cel smerit şi sincer
cel aveam întâia oară
să ne fie-ntotdeauna
scumpa inimii comoară;
naşterea din nou s-arată
şi rămâne, şi rodeşte
numai unde duhu-acesta
sincer şi smerit domneşte.

Dumnezeule-al Credinţei
şi-al iubirii-adevărate,
dăruieşte-ni-le-acestea
şi păstrează-le curate;
naşterea din nou în ele
ne-o sfinţeşte şi ne-o ţine,
ca să poţi cu bucurie
să ne vezi rodind în Tine.

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

… Este vorba despre naşterea noastră din nou. Căci, dacă pentru a deveni cetăţenii acestei patrii trebuie să fim neapărat născuţi, ca să căpătăm un nume, să căpătăm o legitimaţie prin care să ne adeverim dreptul de cetăţeni, aşa este vorba şi despre cetăţenia cerească, în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care noi trebuie să ne naştem, să ne naştem din nou!

Să ne naştem aşa cu a spus Mântuitorul în Evanghelia care se citeşte în bisericile noastre în ziua de Paşti. Acolo, Mântuitorul spune că tuturor celor ce cred în El „le-a dat dreptul să se facă copiii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia firii pământeşti, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.
„Le-a dar dreptul să se facă”. Dreptul să ne facem îl avem toţi prin actul botezului, pe care îl primim în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh când ne naştem, după ce ne-am născut.
Acesta este dreptul pe care îl primim de a deveni membri ai Bisericii noastre. Membri de drept ai poporului şi Lucrării lui Dumnezeu. Dar pe acest drept – pe care, dacă nu-l folosim, îl putem pierde foarte uşor prin păcat – noi mai trebuie să-l completăm cu naşterea noastră a doua oară, adică cum a spus Mântuitorul: „Le-a dat dreptulse facă”. Acuma noi trebuie să ne facem copii ai lui Dumnezeu. | Continuare »

Naşterea din nou,
aceea care-i naşterea din nou,
nu al doilea… sau cine ştie-al câtelea botez,
e primirea promisiunii mântuirii prin credinţă,
e-nfierea ascultării şi-nnoirii-n Duhul Sfânt!

Cel ce-o are pe aceasta n-are lipsă pân’ la moarte
decât să-şi trăiască viaţa în lumina căpătată,
să urmeze cu iubire şi smerenie pe Domnul
în sfinţenia ’nnoirii dăruită de Hristos.
Cel ce-o are pe aceasta nu mai are nici nevoie,
dar nici voie
să-şi mai schimbe locu-n care s-a născut,
să nu-şi schimbe-nvăţătura şi biserica, şi fraţii
adunării lui, în care l-a născut din nou Hristos.

Cultul poate să şi-l schimbe cel necredincios
când vrea,
căci şi-n cel în care trece el e tot necredincios.
Va rămâne şi acolo cu nimic mai bun,
ci numai
cu alt nume,
însă fără nici un conţinut de preţ. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974

Spunea un frate mai înainte aici că, dacă nu se naşte cineva din nou, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu şi nu o va putea moşteni.
Bieţii oameni… Fraţii mei dragi, mă tem să nu fie şi printre noi din aceia care se frământă mereu cu naşterea din nou şi dau diferite definiţii, cum că ar spune la Marcu 16, 16 că „botezul ar fi naşterea din nou”. Dar Domnul îi arată lui Nicodim: „Cine nu se naşte din apă şi din Duh”. O, „litera” aceasta… Domnul Iisus a vorbit despre un lucru material, ca să putem înţelege tainele Lui. De ce credeţi că a făcut înmulţirea pâinilor?

Apostolul şi Evanghelistul Ioan ne vorbeşte cu multe amănunte despre minunea aceasta a înmulţirii pâinilor, pentru că vrea să ne arate nouă oamenilor în mod pământesc, că noi nu-L putem înţelege altfel. Pentru aceasta, şi Domnul le spune celor ce Îi cereau semne şi minuni: „Un neam preacurvar cere semne şi minuni, dar nu i se va da”.

Minunile, fraţilor dragi, le caută oamenii cu atâta nesaţ.
Zilele trecute îmi spunea cineva: „Dragul meu, de cinci ani de zile am stăruit după vorbirea în limbi”. Şi atunci i-am spus: „Dragul meu, tu ştii că Duhul Sfânt are nouă daruri şi darul ultim este vorbirea în limbi, aşa cum arată Biblia. Dar Sfântul Apostol n-a încurajat deloc lucrul acesta, pentru că ştia că, pe parcurs, litera aceasta va putea înlocui Duhul şi va aduce mult rău omenirii…”
Dar aceşti oameni rămân la ale lor: că naşterea din nou este botezul – scufundarea în apă… | Continuare »

Traian Dorz, din Mărgăritarul ascuns

cop-Margaritar1. La capătul timpului nu ne mai rămân decât amintirile scumpe, jertfele iubirii şi mulţumirea binefacerilor; pe toate celelalte le pierdem sau le uităm pe totdeauna.

2. Iubire, numai tu afli totdeauna ceva să lauzi, ceva să dai, ceva să mângâi, ceva să înfrumuseţezi, ceva să dezvinovăţeşti, ceva să înalţi. Iubire, numai tu poţi ceea ce nimeni altcineva nu poate, ştii ceea ce nimeni altcineva nu ştie, ierţi ceea ce nimeni altcineva nu poate ierta şi birui ceea ce nici o altă putere din lume nu poate birui.

3. Nu te uita niciodată înapoi decât pentru a şti să vezi mai bine înaintea ta, nu te odihni niciodată decât pentru a-ţi relua şi mai harnic munca ta şi nu te opri decât pentru a te arunca şi mai cu avânt înainte. Până ce vei ajunge la Ţinta fericită a mântuirii tale. Atunci să stai.

4. Doamne Iisuse, Soţul şi Mântuitorul Scump al inimii mele, binecuvântată este Taina cerească ce ne-a unit, făcându-ne pentru totdeauna unul: Butuc şi mlădiţă, Trunchi şi ram, astfel că rădăcinile noastre se împletesc sub pământ, iar mugurii noştri sub cer.
Seva Ta se ridică în roadele mele, iar respiraţia rugăciunii mele se coboară în inima Ta. Binecuvântare veşnică Tainei care a făcut această desăvârşită părtăşie!

5. Să nu regreţi niciodată bunele hotărâri, oricât de repede le-ai luat aici, chiar când ele cer un preţ greu. Greul lor trece, dar bunele hotărâri care te-au dus la făptuirea binelui rămân asigurări spre o răsplată netre­cătoare.

| Continuare »

Ioan Marini

„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33)

Domnul Şi-i alesese pe ucenicii Săi şi îi trimisese în lume ca să împlinească o lucrare a Sa în care însă aveau să întâlnească multe greutăţi şi împotriviri şi, mai ales, multă ură din partea oamenilor care nu iubesc adevărul. Dar siguranţa că Domnul îi alesese, îi rânduise şi le dăduse această însărcinare sfântă le va da puteri ca să biruie orice greutăţi, împotriviri şi necazuri, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă.
Calea aceasta nu este doar calea lor, ci este calea Domnului. Ei aveau să meargă pe calea Învăţătorului lor iubit, îndurând la fel ca El prigoana şi ura din partea lumii, precum a spus mai înainte: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.
Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis“ (Ioan 15, 18-21).
Prigoana este legată de viaţa celui credin¬cios. Cei care sunt ai Domnului vor fi prigoniţi, urâţi şi batjocoriţi de lume, aşa cum a fost şi Mântuitorul lor. Când un credincios are „liniş¬te“ şi „pace“ din partea lumii, înseamnă că îi lipseşte ceva. Nu „seamănă“ cu Stăpânul său, fiindcă, dacă ar semăna cu El, lumea l-ar prigoni, căci nu este robul mai mare decât Stăpânul său. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Spre Canaan

Prin credinţă, Moise când s-a făcut mare n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut“ (Evrei 11, 24-27).

Aici începe un amănunt de mare preţ din viaţa lui Moise; un amănunt de învăţătură asupra căruia a stăruit şi marele Apostol Pavel prin cuvintele de mai sus.
Moise fusese crescut de fata lui Faraon. „Copilul a crescut şi ea (doica) l-a adus fetei lui Faraon; şi el i-a fost fiu. I-a pus numele Moise (Scos); «căci», a zis ea, «l am scos din ape»“ (Ieşirea 2, 10).
Aşadar, Moise făcea parte din curtea lui Faraon. Avea prilej „să-şi trăiască viaţa“ ca un „fiu de împărat“. Trebuie să ştim că traiul Faraonilor din acele vremi era plin de toate desfătările, de toate comorile şi de toate dulceţurile ce le poate oferi lumea aceasta. Iar Moise avea prilej să guste din toate.
Dar ce s-a întâmplat? Moise, după ce s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon. S-a lepădat de un nume aşa de mare. S-a lepădat de „viaţa împărătească“.
Şi s-a lepădat Moise nu numai de numele ce-l purta; el s-a lepădat şi de viaţa cea plină de desfătări şi păcate ce era la curtea lui Faraon şi în Egipt. A vrut mai bine să sufere cu poporul său decât să guste din plăcerile păcatului. A ales ocara lui Hristos, pentru că avea ochii pi¬roniţi spre răsplata cea viitoare. | Continuare »

(NUMERI 14, 13-19)

Doamne, toţii vrăjmaşii ştiu c-ai fost cu noi,
c-ai fost Călăuza noastră prin nevoi,
c-ai fost stâlp de flăcări şi-ai fost stâlp de nor,
umbră şi lumină la al Tău popor.

De ne pierzi acuma, cei răi vor grăi
că Tu n-ai putere a ne izbăvi
şi că nu poţi duce, Doamne-al Tău popor
până-n ţara care le-ai promis-o lor.

Doamne, fă puterea-Ţi să se-arate iar,
cum ai spus Tu Însuţi că eşti plin de har,
încet la mânie, bun şi iertător
şi plăteşti cu dreptul fapta tuturor.

Iartă-ne păcatul cum, de la-nceput,
ne-ai iertat tot răul care l-am făcut,
cum de când ne-ai scos Tu, Doamne-ndurător,
ai fost până astăzi cu al Tău popor.

Traian DORZ

a petrecut patruzeci de ani la curtea lui Faraon,
patruzeci de ani păstor la oi şi patruzeci de ani conducător de popor

Am arătat minunata scăpare a lui Moise. Vom arăta acum şcoala pe care a făcut-o Domnul cu el. Pe toţi aleşii Săi, Domnul i-a trecut prin o şcoală sufletească: Printr-o astfel de şcoală a trecut şi Moise. Şcoala lui e împărţită în trei clase, fiecare având patruzeci de ani din viaţa lui.
1. „Clasa“ primă sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut la curtea lui Faraon.
2. „Clasa“ a doua sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut la socrul său Ietro, păstorind oile.
3. „Clasa“ a treia sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut cu poporul în pustie, în drum spre Canaan. Vedeţi ce minunat este împărţită viaţa lui Moise, în trei părţi egale, în trei „clase“, fiecare clasă cu învăţătura ei. O, de am băga bine de seamă, am putea afla că toţi cei ce trăim o viaţă cu Domnul am trecut şi trecem şi noi prin astfel de „clase“. Taina mântuirii e o şcoală a Domnului, e o şcoală minunată cu anumite clase şi împărţiri. În care clasă ai ajuns tu?
„Clasa“ primă a petrecut-o Moise la curtea lui Faraon. Trebuie să ştim aici că Moise a fost crescut ca un fiu al lui Faraon (Ieşirea 2, 10). Şi trebuie să ştim că Egiptul era în vremile acelea ţara ştiinţelor şi a învăţaţilor. Moise a fost crescut în ştiinţă mare. Învăţaţii Egiptului erau profesorii lui. În şcoala asta înaintase foarte mult Moise cu ştiinţa, dar dăduse înapoi cu credinţa şi cunoaşterea Domnului. Lucrul acesta se vede şi din felul cum şi-a încheiat şcoala. La 40 de ani Moise omoară un egiptean (Ieşirea 2, 12). Şcoala lui Moise de la curtea lui Faraon se gată cu un omor (ştiinţa de multe ori omoară credinţa). Era în planul lui Dumnezeu acest omor? Hotărât că nu. | Continuare »

LIVADA

Traian DORZ

În ziua-aceea, stând deoparte, Învăţătorul Şi-a luat
pe-nvăţăceii Săi la Sine
şi-o pildă le-a grăit, zicând:

– Era un Om ce-avea odată o rodnică livadă plină
cu fel de fel de pomi de roadă,
la marginea unei păduri.
El Şi-a trimis acolo Fiul ca s-o lucreze,
s-o păzească
şi multă roadă să-I aducă din ea la vreme de cules.

Atuncea, Fiul Îşi alese din lucrătorii buni o seamă
şi El cu ei, lucrând alături, sădeau şi altoiau mereu
cu dragoste-ngrijind livada de pomi
şi tineri, şi bătrâni.

Se bucura adânc Stăpânul
văzând cum cresc mereu şi-n număr
şi-n frumuseţe pomii rodnici
pe-ntinsul scumpei Lui livezi,
mlădiţele din soi sălbatic crescute-n al pădurii-ntins
erau sădite şi-altoite în brazda tinerei grădini | Continuare »

Pilda de mai sus a spus-o Mântuitorul în legătură cu poporul israelitean. Via din pildă închipuia pe poporul israelitean şi legământul ce-l făcuse Dumnezeu cu el prin Moise. Ca pe o vie adusese Dumnezeu pe poporul israelitean din Egipt şi-l sădise în pământul făgăduinţei, iar via a dat rădăcini şi a umplut ţara (Ps. 79, 8-9). Această vie, adică legământul ce-l făcuse Dumnezeu cu israelitenii, prin Moise, era dată în seama „lucrătorilor“, adică în seama preoţilor, arhiereilor şi cărturarilor poporului, ca „să lucreze“ în ea, adică să vestească poporului neîncetat acest legământ şi roade de fapte bune să facă. În această vie a poporului israelitean, Dumnezeu sădise şi făgăduinţa unui Mesia Mântuitor. Lucrătorii viei, arhiereii şi cărturarii poporului, trebuia să lucreze spre cunoaşterea şi aflarea acestui Mântuitor. Însă lucrătorii viei au lăsat via nelucrată şi, de aceea, poporul L-a uitat pe Săditorul viei, pe Dumnezeu, iar pe Cel făgăduit – pe Iisus Mântuitorul – nu L-au cunoscut când S-a ivit între ei, ci L-au omorât, precum le-au omorât şi pe „slugile“ Domnului, pe profeţi. Via Domnului sădită în poporul israelitean „s-a umplut cu spini şi nici o roadă n-a făcut“ (Isaia 5, 4). De aceea poporul israelitean a fost nimicit şi împrăştiat prin război, iar via lor, adică sufleteasca mântuire prin Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos a fost luată de la ei şi dată neamurilor, adică popoarelor păgâne care s au încreştinat. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA  APOSTOLIEI

… Când luptele şi cernerile de duhuri potrivnice se abat asupra Lucrării Domnului şi când aceste duhuri tulbură adunarea, dezbină pe fraţi, înşală pe cei lesne-crezători – iar atunci este nevoie de post şi de jertfă – sufletul acesta vede cât de puţină luptă şi stăruinţă este, în cei mai mulţi, pentru asta. Şi atunci tot el este acela care este gata să facă, să dea, să jertfească, să plângă şi să se roage, şi în locul altora, pentru ceea ce este nevoie mult şi se face prea puţin.
El împlineşte ce lipsea din partea celorlalţi.

Când Lucrarea Domnului are nevoie de ajutor, când săracii Domnului sunt în lipsă, când bolnavii, orfanii şi lipsiţii trebuie căutaţi,  hrăniţi, mângâiaţi, când sarcinile Domnului apasă mai greu şi cer mai mult, iar marea mulţime a fraţilor nu vede aceasta sau se face că nu vede – acest suflet ascuns, văzând cu durere şi simţind cu răspundere toate nevoile Domnului, îşi dă sărăcia lui în locul bogăţiilor altora. Îşi dă şi ce i-a mai rămas lui ca să trăiască, pentru a acoperi şi prisosul celor care nu dau nimic sau aproape nimic.
El iarăşi împlineşte tot ce lipsea, în locul celorlalţi.

Când în adunarea Domnului vine câte un semănător de neghină… iar acesta, obraznic şi îndrăzneţ, se ridică să vorbească împotriva învăţăturii frăţeşti, răstălmăcind Cuvântul Sfânt şi tulburând duhul adunării frăţeşti – şi nimeni dintre cei datori nu se ridică să-l oprească, atunci, acest suflet cinstit şi iubitor de adevăr nu stă liniştit cu capul în piept, nu tace nepăsător, sau fricos, sau laş, nu iese să plece ca un netrebnic – ci se scoală, cu sfânt curaj în numele Domnului, şi-l opreşte pe lucrătorul acela rău, îl înfruntă şi îl dă afară din Lucrarea Domnului, cum ar da pe un răufăcător pătruns în casa lui.
El împlineşte, astfel, ce lipsea tuturor celorlalţi.

Traian DORZ

Nu te ruşina de lacrimi,
suflet scump şi credincios,
nu S-a ruşinat de ele
nici Stăpânul tău Hristos,
nu s-au ruşinat de ele
nici preasfinţii tăi părinţi
– vai de cei ce nu pot plânge
lacrimi sfinte şi fierbinţi!

Nu vă ruşinaţi de lacrimi,
ci vă-nvinuiţi când nu-s;
cei ce plâng sunt totdeauna
mai aproape de Iisus,
sute de versete sfinte
fericesc pe cei ce plâng
– vai de cei ce nu pot plânge
că-n porniri fireşti se frâng!

Vai de cei ce pot să râdă
sau să cânte peste tot,
care pot vorbi de toate
– dar să plângă nu mai pot!
Nu-i mai mare osândire
ca a celui ce nicicând
n-are lacrimi, nici când toate
cer să nu fii neplângând!

Deşi avea un fizic sănătos, totuşi o plecare grabnică la Domnul îl aştepta la începutul lui septembrie 1939. Noi eram la Cluj şi pregăteam marea adunare din 3 septembrie 1939 când, pe neaşteptate, am primit acolo vestea morţii lui. Se îmbolnăvise de tetanos şi în trei zile a murit la spitalul din Chişinău. În cele trei zile de zăcere la spital, el a avut parte de la Domnul de multe descoperiri minunate. Vedea cerul deschis şi pe îngerii Domnului aşteptându-l cu cântări şi bucurii negrăite. Deşi avea dureri peste măsură de mari, el nu numai că nu a cârtit, ci lăuda cu bucurie şi cu lacrimi Numele Domnului.

Fratele nostru Dumitru Romanenco s-a născut în comuna Voinova din judeţul Orhei – Basarabia, prin anul 1890. Părinţii săi au fost oameni înstăriţi, având o moşie de o sută de hec­tare într-un loc nespus de frumos. La mijlocul moşiei era un lac cu ape limpezi şi cu maluri înflorite, lângă o pădure şi o câmpie minunată. După întoarcerea lui la Domnul, prin anul 1930, aici la conacul său de lângă lacul şi pădurea minunată aduna el fraţii şi surorile din Voinova şi din împrejurimi în adu­nări pline de binecuvântare, lăudând pe Domnul şi petrecând ceasuri şi zile neuitate în Numele Domnului Iisus.
Fiind un om harnic şi credincios, împreună cu soţia sa Vera au făcut din casa lor o Betanie binecuvântată, oferind acolo loc plăcut de odihnă şi recreere multor fraţi şi surori mai lipsiţi ori mai bolnavi. Multe zile fericite au petrecut acolo şi părintele Vladimir cu soţia sa Eufimia, care deveniseră ca o familie împreună cu familia fratelui Romanenco. De acolo porneau apoi împreună de multe ori în misiunile lor pentru vestirea Evangheliei şi răspândirea cărţilor dorite şi căutate ale Oastei Domnului.

Fratele Ioan Marini a petrecut şi el două veri aici, în linişte şi recreere sufletească, înconjurat de toată dragostea fratelui Dumitru şi a surorii Vera. De aici a plecat şi el cu ei adeseori în cercetări frăţeşti prin judeţul Orhei şi prin alte judeţe ale Basarabiei, toţi trei împreună, cu părintele Vladimir şi cu fratele Dumitru Roma­nenco.
De asemenea, împreună cu fratele Chirilă şi Tro­fim, fratele Dumitru îşi formase o echipă de misionari călări. Purtând în mijloc steagul Oastei, ei cu­tre­ierau multe sate şi adunări frăţeşti, cân­tând şi măr­turisind Nu­mele Domnului Iisus. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA,
din
600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un elev isprăvise liceul şi se pregătea a-şi continua studiile într-un oraş mare.
– Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu nepot, să poţi închide uşile! – îi zise, la despărţire, bunică-sa.
– Ce uşi, bunică dragă, doar n-o să mă fac portar, acum, după ce am isprăvit cu liceul?
– Pe unde vei merge, bagă de seamă să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale! Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele Satanei!
Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi! Să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor!
Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul Psalmistului: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele!“, gândindu-te neîncetat şi la cuvintele Mântuitorului că, pentru orice cuvânt nefolositor, omul va da seama în Ziua Judecăţii.
Şi, mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele! Să o laşi deschisă numai pentru Domnul!
Aşa făcând, noroc mare vei avea în viaţă.

Traian DORZ

Dacă voieşte cineva
pe Domnul să-L urmeze,
cel mai dintâi viaţa sa
de el şi-o libereze.
Numai când scapi de vechiul eu
prin naşterea cea nouă
faci primii paşi cu Dumnezeu,
pe căi cu sfântă rouă.

Atunci, luându-ţi crucea ta,
sui după El prin soare
şi-n stropi de mir se vor schimba
toţi stropii de sudoare.
Şi sui cu El prin orice spini,
şi dragostea te strânge,
şi se prefac în stropi divini
toţi stropii tăi de sânge.

Şi-ajungi odată – tot suind
pe urmele slăvite –,
pe neaşteptate întâlnind
privirile-I dorite;
şi Mâna Lui îţi va lua
povara ta de cale,
şi Gura Lui va săruta
sudoarea frunţii tale.

Traian DORZ

Ce-ai mai de preţ pe lume ca sufletul din tine,
la ce-ai putea cu-atâta putere a mai ţine?
– Şi totuşi ce netrebnic ţi-l dai deşertăciunii,
trăind în necredinţă şi slugărind minciunii!

De sufletul şi timpul tău
să-ţi pară-n lume cel mai rău,
pe-al mântuirii tale preţ
dă-ţi aurul întregii vieţi!

Ce-ai mai de preţ acuma ca timpul scurt prin care
poţi să-mplineşti cereasca şi veşnica-ţi lucrare?
– Şi totuşi ce pierzi oare mai nebunesc pe cale
şi mai fără-ntristare ca timpul vieţii tale!

Ce-ai mai de preţ în moarte ca harul mântuirii,
spre ce-ai mai pune-asemeni tot aurul trăirii,
ce-ai mai pe veşnicie, mai scumpă – şi mai una?
– Şi totuşi, cum nu-ţi pasă c-o pierzi pe totdeauna!

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Fiecare să fiţi împodobiţi cu smerenia, cum porunceşte Sfântul Cuvânt al Dumnezeului nostru. Şi ne-ncetat trebuie să ne simţim nespus de îndatoraţi faţă de Domnul nostru iubit, ai Căruia suntem, răscumpăraţi fiind de El prin preţul cel nespus de mare al Sângelui Său sfânt prin care a plătit mântuirea noastră. De aceea, neîncetat trebuie să ne simţim îndatoraţi faţă de El şi să căutăm din toată inima să-I aducem şi noi prinosul şi prisosul dragostei noastre. De aceea, nu numai că trebuie să facem neîncetat tot binele de care suntem în stare, dar şi să nu ne gândim la vreo plată pentru asta, fiindcă tot ce facem este o datorie. Nu facem pentru ca Domnul să facă ceva pentru noi, pentru asta, ci facem pentru că El a făcut atât de mult pentru noi.
Domnul Iisus a spus: „Iar voi, după ce veţi face toate acestea, veţi spune: Sunteţi nişte robi nevrednici. N-am făcut decât ceea ce eram datori să facem.”
Dar ce vom spune oare atunci când n-am făcut nimic sau aproape nimic din multul care eram datori? Ci numai: „Doamne, ai milă de mine nevrednicul”. Aşa trebuie să zicem. Şi să ne dăm toate străduinţele ca, măcar de azi înainte, să facem mai mult, mai frumos şi mai bine ceva pentru El. Cu un cuget curat, cu o lacrimă de iubire. Acestea vor fi pentru El cele mai frumoase daruri din partea dragostei noastre. Amin.

Eu nu Ţi-am dat, Stăpânul meu,
toţi anii mulţi câţi m-ai răbdat,
nimic, decât păcatul greu;
nici mir plăcut, nici plâns mereu,
eu nu Ţi-am dat! | Continuare »

Traian DORZ

Cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci
când poate-nfăptui-a iubirii
dumnezeieşti şi-adânci porunci,
când Adevărul, care este frumseţea conştiinţei, blând
şi măsurat, călăuzeşte credinţa gândului urcând,

Când Frumuseţea, care este al vieţii adevăr divin,
îşi varsă peste duhul nostru şuvoaiele cereşti din plin
neprihănind fiinţa noastră cu chip de îngeri şi de prunci,
– cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci!

Când poate face fără plată tot binele desăvârşit,
când poate-a-şi milui vrăjmaşul, cu gând cucernic
şi grăbit,
când poate îndura-n tăcere, iertând a nedreptăţii munci,
cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci.

O, n-aştepta aici răsplata pentru nimic ce dăruieşti,
atunci, pe urma ta adâncă răsar seminţele cereşti
şi-n cât e mai pieziş urcuşul suit spre sfintele porunci
îţi va-nflori şi mai curată lumina inimii atunci!

Traian DORZ

Preabunul meu Mântuitor,
de dragul Tău a-rândul,
cutreierat-am călător,
pământul străbătându-l.

Trecând ca valul pe ocean,
cu mâini spre ţărm întinse,
purtat-am gânduri an de an
spre piscuri neatinse.

Am mers purtat de-un dor aprins,
urmând fără oprire
un drum, un dor, un Chip desprins
din Cântec şi Iubire.

Şi când o clipă pot privi
Lumina Lui de-aproape,
plângând m-aplec, cum aş simţi
tot soarele-n pleoape.

Iar când mă-nvrednicesc să pot
trăi a Lui sfinţire,
îmi pare că mă umple tot
oceanul de iubire.

Şi nu ştiu, nici nu pot să spun
ce har trăiesc a-rândul,
cât risipesc şi cât adun
în inimă, avându-L.