Pârâşii

Atunci când ai văzut, Iisuse, Mântuitorule-ndurat,
cum tot poporul Îţi aduse femeia prinsă în păcat,
Tu-ai cunoscut durerea toată ce bietul suflet i-apăsa
şi că pârâşii ei din gloată erau mai vinovaţi ca ea!

Şi Te-ai plecat să scrii pe vatră cuvântul greu şi-nfiorat
s-arunce-ntr-însa prima piatră acela fără de păcat!
Ei au simţit a Ta mustrare şi, ruşinaţi, Te-au părăsit,
căci să arunce piatra-n stare nici unul nu s-a socotit.

Dar azi, „creştina“ noastră gloată şi fiece pârâş din ea
se crede-n stare prima dată oricând cu piatra el să dea!
Se crede-n stare să arunce întâi chiar cel mai păcătos.
…O, de-ai mai scrie ca şi-atunce, Iisuse, un cuvânt pe jos! (Traian DORZ)

Rugăciunile începătoare:
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Ca a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin. | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»


Cântarea aceasta este una dintre cele mai dintâi şi mai cunoscute dintre toate cântările frăţietăţii noastre scumpe. Ea a fost izvorâtă din inima şi din viaţa celui mai dintâi dintre noi, care a fost părintele nostru în Hristos, cel care ne-a născut pe noi din Cuvântul şi din Duhul Sfânt al lui Dumnezeu la o viaţă nouă. Acest cântec preadulce, el l-a învăţat atunci când cuibul său pământesc a fost spart, iar el a trebuit să plece singur, singurel prin lume şi ţară, spre a învăţa că nu-i alt reazem mai puternic şi că nu-i alt sân mai dulce la care să te poţi adăposti în necazurile vieţii acesteia şi în trecerea prin moarte, decât braţul puternic şi sânul cel dulce al Bunului şi Scumpului nostru Mântuitor Iisus Hristos.
Suferinţa şi singurătatea au fost cele două mijloace prin care preaiubitul şi dulcele Iisus l-a ţinut mereu lângă El pe acest vas scump şi chinuit şi l-a apropiat tot mai lângă El şi mai lângă El pe părintele nostru sufletesc. [Şi astfel], luptând şi lucrând pentru Împărăţia lui Dumnezeu nespus mai mult decât toţi ceilalţi sănătoşi din generaţia lui, El a făcut să renască şi să crească în Biserica noastră şi în ţara noastră această sfântă şi puternică Lucrare vie a lui Hristos, în care suntem şi noi.
Să cântăm cu drag şi cu sfinţenie această cutremurătoare cântare, care este o istorie, o predică, o chemare, un îndemn, un adevăr sfânt şi scump, şi care, ori de câte ori medităm la ea, ne readuce în sufletele noastre atmosfera dulce şi caldă a primei iubiri în care L-am cunoscut noi pe Domnul şi-n care ne-am cunoscut între noi. Şi ne readuce sufleteşte la vatra caldă a dragostei dintâi şi pe calea cea scumpă şi strâmtă pe care au mers toţi marii oameni ai lui Dumnezeu, trecuţi prin şcoala suferinţelor şi a singurătăţii dincolo, din care au ieşit biruitori şi sfinţi, trecând direct în ceata celor ce cântă în vecii vecilor îmbrăcaţi în inul strălucitor al slavei, pe marea de cristal, în Ierusalimul cel ceresc. | Continuare »

Traian Dorz, din Săgeţile biruitoare – cap. VENIREA ŞI PLECAREA

1. Când omul se naşte şi vine în lume, vine cu pumnii strânşi, ca şi cum ar spune: Voi cuceri totul, voi strânge totul. Iar când moare şi pleacă din lume, pleacă cu palmele desfăcute, ca şi cum ar spune: N-am luat nimic şi nu duc nimic din tot ce-am strâns pe pământ.

2. Toate câte omul le câştigă pe pământ vin numai de la Dumnezeu. Pentru a-i da omului, prin folosirea lor cu înţelepciune, ceea ce îi doreşte sufletul lui: adică mântuirea şi fericirea veşnică. Dar omul, când le are, nici nu mai gândeşte la dorinţele sufletului. Se gândeşte numai la dorinţele trupului său. Şi la împlinirea vinovată a dorinţelor lui păcătoase.

3. Cine este omul cel mai bogat? întreabă un înţelept. Cel ce se mulţumeşte cu ceea ce are! Acela Îi mulţumeşte pentru toate numai lui Dumnezeu, de la Care are aceste mijloace şi daruri. El ştie cine le-a dat şi pentru ce scop! El ştie şi care este cea mai cuminte întrebuinţare a lor – spre câştigul sufletului său. Şi spre slava Celui ce i le-a dat.

4. Omul cel ce şi le crede ale lui toate cele primite de el pe pământ Îl uită pe Făcătorul său şi nesocoteşte poruncile Domnului. Se apucă, întocmai ca bogatul cel nebun din pilda Mântuitorului, să privească la averea lui cu o lacomă bucurie îngâmfată, zicând: Suflete al meu, acum ai multe avuţii, strânse pentru mulţi ani… prin priceperea ta, prin munca ta, prin puterea ta… Într-adevăr, numai un nebun poate gândi şi zice aşa… | Continuare »

O, ce deşertăciune-s toate
ce după moarte nu rămân;
a lor cuprinderi vinovate
vor arde ca o gheaţă-n sân!

Păreri şi amăgire-s toate
ce vezi cu ochii cei de lut,
din lupta lumii zbuciumate
te-ntorci mai gol cum te-ai născut.

Ce goană după vânt sunt toate
necontenitele-alergări,
tot ce cuprinzi sunt necurmate
prilejuri noi de-ndurerări.

De câte-ţi legi iubirea, toate,
când pleci, zdrobesc adâncul tău,
chiar ce-ai mai drag pe lume poate
să-ţi facă cel mai mare rău. | Continuare »

Un tată spunea odată fiului său aceste lucruri:
– Fiul meu, puţine lucruri cunoaşte omul pe pământ. Iar din aceste puţine lucruri, prea mare parte le cunoaşte greşit. Pentru că cine îl învaţă, ori nu ştie nimic, ori ştie rău ce este. De aceea este de cea mai mare însemnătate să ai de la început un învăţător bun.
Cine are de la început un învăţător bun, acela capătă o bună îndrumare pentru toată calea vieţii lui.
Fericit este acela care în primii şapte ani a avut o mamă bună, în ai doilea şapte ani, un învăţător bun, în ai treilea şapte ani, un prieten bun, în ai patrulea şapte ani, un soţ bun…
Acesta va ajunge să fie şi el tot aşa. Întâi un părinte bun. Apoi un învăţător bun, apoi un prieten bun şi apoi un soţ bun pentru toţi acei pe care Dumnezeu i-i va rândui pe pământ ca o binecuvântare.

Fericit este acela care, având parte de la Dumnezeu de aceste scumpe comori, ştie să le preţuiască cum se cuvine. Şi să se folosească de ele spre slava lui Dumnezeu, spre fericirea lui şi a altora în această scurtă trecere peste faţa pământului, care este viaţa noastră.
Dar nefericit este acela care, avându-le, n-a ştiut să le preţuiască.
Cea mai fericită mamă este mama credincioasă. Cel mai fericit Învăţător este Domnul Iisus. Cel mai fericit prieten este Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai fericit soţ este acela pe care Dumnezeu ţi-l dăruieşte de la început, în frumuseţea curăţiei, în taina rugăciunii şi în sfinţenia dragostei prin Duhul Sfânt.
Toate acestea îl vor ajuta pe acela care le primeşte şi le preţuieşte să afle adevărata viaţă şi să cunoască adevărata fericire.
Celelalte, în afară de acestea, toate sunt numai deşertăciuni.
Dar este una care e deşertăciunea deşertăciunilor. | Continuare »

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

În timpul acesta anchetele noastre se apropiau de sfârşit… Cea mai mare parte dintre fraţi fuseseră duşi de la Securitate la penitenciar, semn că anchetatorul terminase cu aceştia. Mai rămăsesem totuşi unii de care ancheta, se vede că mai avea nevoie aici, pentru unul sau pentru altul dintre scopurile ei.
Nu ştiam atunci câţi dintre fraţi plecaseră şi nici câţi mai rămăseserăm. Am aflat însă, tot de la unii care au fost aduşi de la penitenciar din nou la Securitate şi care au trecut pe la noi, că ei îi întâlniseră acolo pe unii dintre ai noştri. Doi dintre cei care fuseseră arestaţi şi băgaţi în lotul nostru fuseseră scoşi şi eliberaţi. Unul fiindcă îşi pierduse acolo vederea, iar altul pentru că nu i se găsise suficiente motive de condamnare.
Se împlineau în curând opt luni de zile de când eram în beciurile astea întunecoase, umede şi reci…
Într-o zi, anchetatorul îmi spuse:
– S-a apropiat de sfârşit şi treaba asta. Cred că am muncit destul. Acuma cred că ţi-ai dat seama cât de bine am ştiut să descoasem toate dedesubturile voastre. E de-ajuns ca noi să aflăm doar un fir, că apoi tragem mereu de acest fir până desfacem toată împletitura, ca pe un flanel sau ca pe un ciorap pe care vrei să-l desfaci. Împletitura voastră a fost acum depănată toată pe ghemul meu, iată-l!
Şi îmi arată dosarul anchetei, în care erau declaraţiile noastre ale tuturor şi concluziile lui la fiecare.
– Uneori au fost şi noduri pe acest fir, dar cred că vei recunoaşte că le-am descurcat bine. Acum, când ai ajuns şi dumneata ca Iov, spune tot aşa: Domnul a dat, Domnul a luat…
– Aşa şi zic! Dar eu zic şi mai departe ceea ce a zis el după asta.
– Citeşte concluziile şi semnează de luare la cunoştinţă. | Continuare »

Chiar dac-ar fi să-ndur din greu
dureri şi lanţuri, şi ruşine,
ajută-mi, Dumnezeul meu,
să nu pot să mă las de Tine!

Chiar dac-ar fi să fiu răpit
şi-n noapte dus de mâini haine,
oricât închis şi chinuit,
să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să mi se ia
tot ce-am avut pe lângă mine,
sărac şi gol de-aş rămânea,
să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să zac flămând,
bolnav şi-uitat la uşi străine,
lovit şi alungat, nicicând
să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi cei dragi ai mei
răpiţi şi duşi de lângă mine,
zdrobit de dorul după ei,
să nu pot să mă las de Tine. | Continuare »

A trecut la Domnul în noiembrie 1982, dar până la vârsta aceasta înaintată, la 86 de ani, Dumnezeu i-a păstrat întreaga luciditate şi înţelepciune a minţii ei.

Sora Lucreţia Moraru s-a născut în anul 1896, în comuna Laz din judeţul Alba.
În Oastea Domnului a intrat prin anul 1930, când Cuvântul Domnului începuse să se vestească şi pe acolo cu mare putere, prin fratele învăţător Ioan Marini şi prin fratele său Ilie Marini. Despre aceşti doi fraţi de la care ea a primit Cuvântul Domnului, sora Lucreţia totdeauna vorbea cu toată evlavia şi respectul datorat celor ce ne fac cel mai mare bine.
Ea n-a avut copii trupeşti, dar viaţa ei plină de dragoste pentru Domnul şi de milă faţă de aproapele a făcut-o să aibă un nespus de mare număr de fii şi fiice duhovniceşti…
Părinţii ei trupeşti au fost oameni bine înstăriţi pământeşte. La căsătoria ei cu Eftimie Moraru, care, la fel, era dintr-o familie înstărită – ea a avut o casă îmbelşugată pe care priceperea şi hărnicia ei au făcut-o totdeauna un loc de mângâiere, de adăpost şi de hrană pentru foarte mulţi.
Soţul ei, Eftimie, deşi n-a fost el însuşi un ostaş al Domnului, totuşi a înţeles-o şi a ajutat-o foarte mult. De câte ori veneau fraţii în casa lor, el îi primea cu bunăvoinţă şi prietenie. Niciodată nu s-a arătat nemulţumit sau împotrivitor. Viaţa şi purtarea pline de înţelepciune, de hărnicie şi cumpătare ale surorii Lucreţia l-au făcut s-o admire totdeauna, s-o preţuiască foarte mult şi s-o asculte cu respect în toate lucrurile. Ea a ştiut în toate privinţele să facă faţă la toate cu vrednicie, cu pricepere, cu dragoste, în aşa fel, încât nimeni nu o putea învinui cu nimic. Nici chiar fraţii ei de trup, care erau nişte oameni foarte mândri şi pretenţioşi din pricina situaţiei lor materiale şi intelectuale, n-au putut-o convinge să se lepede de fraţi şi să se lase de Oaste din pricină că fraţii erau săraci şi nepregătiţi lumeşte. | Continuare »

Versuri: Traian DORZ

La Tine vin, Iisuse, iar,
picioarele să-Ţi strâng,
trecutul să mi-l plâng amar,
păcatul să mi-l plâng.
Căci am greşit, Iisuse bun,
şi-i mare vina mea,
dar mii de lacrimi calde-adun
şi-Ţi cer a mi-o spăla.

Atâţia păcătoşi s-au strâns
de-atâţia ani mereu,
stropind cu lacrimi şi cu plâns
păcatul lor cel greu.
Iar Tu pe toţi i-ai ascultat,
pe vameşi şi pe hoţi,
prin Jertfa Crucii i-ai spălat
şi i-ai iertat pe toţi.

De-aceea vin acum şi eu
picioarele să-Ţi strâng,
căci Tu-mi cunoşti păcatul greu
şi ştii că eu mi-l plâng.
Spre Tine glasul mi-l îndrept
şi mila Ta o cer,
o, dă-mi iertarea ce-o aştept,
nu mă lăsa să pier! | Continuare »

Mitropolitului Augustin de Florina,  Predică la pomenirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei

„Şi trecând Iisus pe acolo a văzut un om şezând la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis: Vino după Mine. Şi sculându-se a mers după Dânsul” (Matei 9, 9).

Iubiţii mei creştini, dacă cineva v-ar zice că un cărbune s-a transformat în diamant, că un vierme s-a transformat în vultur, că un lup s-a transformat în miel, veţi crede? Cu siguranţă, nu. Deoarece cărbunele, precum iese din cele mai dinăuntru ale pământului, rămâne cărbune, viermele rămâne vierme şi lupul rămâne lup. Nu-şi schimbă firea.
Dar ceea ce nu se poate în lumea firească, se întâmplă în lumea morală şi duhovnicească, în lumea harului dumnezeiesc. În această lume au loc prefaceri morale care provoacă uimire. O vedem în persoana Sfântului Matei Evanghelistul, a cărui pomenire Sfânta noastră Biserică o sărbătoreşte astăzi.

Ce era Matei înainte de a deveni ucenicul lui Hristos? Era un păcătos, ca şi cărbunele care este întreg numai negreală. Era ca şi viermele care se târăşte prin noroi şi murdărie. Era ca lupul care sfâşie mieii. Şi iată acum marea lui transformare. Acest cărbune s-a transformat în diamant strălucitor. Acest vierme s-a transformat în vultur, în vultur de aur care zboară pe înălţimile cerului. Acest lup a devenit miel al lui Hristos, păcătosul a devenit sfânt. Cum? Să fim atenţi la Evanghelia care ne-o spune.
Ce meserie avea Matei – Levi, cum se numea mai înainte? Există meserii pe care nimeni nu poate să le condamne binecuvântat, precum sunt meseriile plugarului, păstorului, pescarului, meşteşugarului. | Continuare »

Vieţile Sfinţilor  – 16 noiembrie

Fiul lui Dumnezeu, Unul fără de păcat, Care a venit pe pămînt cu asemănare omenească să mîntuiască pe oamenii cei păcătoşi, trecînd prin Capernaum, a văzut un om şezînd la vamă care se chema Matei şi a zis către dînsul: Vino după Mine! Vameşul, auzind aceasta nu numai cu urechile trupeşti ci şi cu cele sufleteşti, îndată s-a sculat de la vamă şi, lăsînd toate, a urmat pe Hristos; apoi Domnul a intrat în casa lui, iar Matei i-a făcut ospăţ. Acolo s-au adunat la Matei vecinii lui, prietenii lui şi mulţi cunoscuţi, vameşi şi păcătoşi şi au şezut împreună cu Hristos şi cu ucenicii Lui. Deci s-a întîmplat să fie acolo farisei şi păcătoşi; aceştia şezînd împreună cu păcătoşii au zis către ucenicii Lui: Pentru ce dascălul vostru mănîncă şi bea cu păcătoşii şi cu vameşii?

Iar Domnul, auzind cuvintele lor, a zis către dînşii: Nu trebuie doctor celor sănătoşi, ci bolnavilor, că n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Din acea vreme Sfîntul Matei s-a făcut ucenic şi următor al lui Hristos şi s-a învrednicit a fi cinstit între cei doisprezece apostoli.
Acest sfînt era fiul lui Alfeu şi frate cu Iacob, iar de către ceilalţi evanghelişti se numea Levi al lui Alfeu. Pentru aceea, vrînd să acopere viaţa lui de vameş pentru cinstea apostoliei, l-au numit cu nume puţin cunoscut, adică Levi a lui Alfeu. | Continuare »

O, HAR CERESC!

Traian DORZ

O, har ceresc, prin tine am
avut puteri să-ntorc spre Bine
şi-nspre Adevăr, când rătăceam
prin locuri de-ntuneric pline!

O, har ceresc, prin tine sunt
în stare să-nţeleg Misterul
că Sângele şi Trupul Sfânt,
prin Cruce, m-a-nfrăţit cu cerul!

O, har ceresc, prin tine pot
răbda-ncercările şi sila,
s-ating izvorul şi să-mi scot
iertarea, dragostea şi mila!

O, har ceresc, prin tine-nving
ispita, temerea şi ura
când flăcările ce mă-ncing
întrec puterea şi măsura! | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un preot istoriseşte, în amintirile sale pastorale:
O doamnă distinsă şi bogată veni odată la mine.
– Părinte, îmi zicea ea, eu sunt un suflet care caută de mult mântuirea. Dar nu o pot rupe cu lumea. Cad necontenit în vechile mele păcate. Făcut-am mereu rugăciuni, m-am spovedit în posturi, făcut-am multe pomeni cu săracii, şi tot parcă e zadarnic… Ce să mă fac?…
– Mai este încă o scăpare, – îi răspunsei eu liniştit.
– Şi anume ce?
– Nenorocirea! Crucea încercărilor!
– Ah! Nenorocirea? – grăi doamna cam speriată.
Şi aşa a şi fost. În casa ei cea plină de lux şi îmbuibare, intrară izbeliştile. Printr-un proces, pierdu o mare parte din averea ei. Rudele se întoarseră împtriva ei. Şi, pe deasupra, trecu şi printr-o boală grea.
Peste un an, căzu în faţa mea, strigând:
– Slavă lui Dumnezeu! În sfârşit, nenorocirea mi-a ajutat să apuc calea mântuirii. Prin crucea încercărilor am aflat ceea ce căutam.

Traian DORZ,
din
«Cântarea, ca meditaţie»

Într-adevăr, zilele s-au scurtat – după cuvântul spus de gura sfântă a Mântuitorului nostru iubit Iisus. Acum este luni şi, parcă n-au trecut bine zilele, şi iarăşi e duminică.
Ce grabnic trece timpul! Abia începe luna, până când te pomeneşti că-i sfârşitul ei. Parcă numai ieri era ianuarie şi, iată, acum este iarăşi decembrie.
Ce grabnic trece timpul! Nu te obişnuieşti bine să scrii numărul numelui unui an şi iarăşi trebuie să-ncepi cu altul.
Într-adevăr, ce grabnic trece timpul! Ca ieri eram copii, iar astăzi, uite, suntem atât de bătrâni, încât parcă numai noi, doi sau trei, am mai rămas din toată mulţimea celor cu care copilărisem cândva împreună.
Ce grabnic trece timpul scurtei noastre vieţi! Şi cât de lung ne părea, în zorii zilei noastre, la început, când ne aveam timpul înainte! Iar acum, când ni-l avem în urmă, iată, parcă viaţa n-a fost, într-adevăr, decât un vis.
Atunci, dragul meu frate, draga mea soră, nu stai tu oare să te gândeşti nici acum ce faci cu sufletul tău cel scump şi cu mântuirea ta cea veşnică? Acum, când poţi să ţi le câştigi sau poţi să ţi le pierzi pe vecii vecilor. La ce folos ai avea lumea întreagă, cum spune Mântuitorul, dacă-ţi vei pierde sufletul tău? Sau ce vei da atunci în schimb pentru sufletul tău cel scump, când nu vei mai avea nimic ce să dai şi nici posibilitatea să-l mai mântuieşti niciodată? Nu vezi câţi se duc de lângă tine şi pe lângă tine şi lasă într-o clipă ceea ce părea că au pe veşnicie aici? Nu vezi cum pierd oamenii într-o clipită ceea ce au strâns cu preţul sufletului şi mântuirii lor, o viaţă întreagă, alergând, nedreptăţind, jertfind totul? | Continuare »

Traian DORZ

Voi, cei chemaţi să duceţi Solia lui Iisus,
păstraţi cu vrednicie cuvântul ce l-aţi spus,
trăind în curăţie, sfinţiţi un loc frumos,
virtutea voastră fi-va podoaba lui Hristos,
cinstirea lui Hristos, frumseţea lui Hristos,
virtutea voastră fi-va frumseţea lui Hristos.

Rămâneţi în aceeaşi credinţă care-a pus
în voi întâiaşi dată iubirea lui Iisus
şi mergeţi pân’ la moarte pe drumu-i luminos,
statornicia voastră e cinstea lui Hristos,
e voia lui Hristos, e slava lui Hristos,
statornicia voastră e slava lui Hristos.

În faţa suferinţei, plecând un duh supus,
fiţi gata şi de jertfă alături de Iisus,
senini urcând calvarul, sfârşitu-i glorios,
răbdarea voastră fi-va triumful lui Hristos,
mărirea lui Hristos, izbânda lui Hristos,
răbdarea voastră fi-va izbânda lui Hristos.

Atunci, mărturisirea ce-n lume aţi adus
purta-va-ncredinţarea peceţii lui Iisus,
vestindu-I Adevărul puternic şi duios
vorbirea voastră fi-va Cuvântul lui Hristos,
solia lui Hristos, porunca lui Hristos,
vorbirea voastră fi-va porunca lui Hristos. | Continuare »

Neînfricate Martire Atanasie, din tinereţile tale întrarmându-te cu armele credinţei te-ai arătat apărător şi mărturisitor al lui Hristos. Dar la bătrâneţile tale, plin de virtuţi şi de statornicie în credinţă, ai suferit moarte martirică, zdrobit fiind cu trupul pe roată. Pentru aceasta ai fost încununat în ceruri de Hristos, cu cununa neveştejită a slavei Sale.

Fiu ales al Bichigiului şi ostaş al Iui Hristos, peste straiele strămoşeşti ai îmbrăcat platoşa vitejiei şi a virtuţilor creştineşti, care te-au ajutat să lupţi împotriva nedreptăţilor săvârşite neamului tău, Martire Atanasie. Cu bucurie mare, astăzi, credincioşii Bisericii pe care ai apărat-o se veselesc şi te cinstesc cu dragoste, lăudând nevoinţele tale: Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă.

Veniţi toţi credincioşii să-i cinstim şi să-l lăudăm pe Atanasie, martirul Iui Hristos, steaua cea osebită a Năsăudului şi zidul cel tare al Ortodoxiei. Toţi într-un glas să-l rugăm să ceară lui Hristos Dumnezeu pace şi mare milă.

Îmbrăcat fiind in haina dreptăţii si a înţelepciunii, in osteneala ai dobândit pe cele trecătoare, iar cu martiriul pe cele veşnice, ca bun ostaş al lui Hristos Domnul, Fericite Atanasie. Pentru aceasta ai primit, in ceruri, răsplata ostenelilor si cununa cea aleasa a martirilor: roagă-te lui Hristos Dumnezeu sa dăruiască sufletelor noastre pace si mare mila.

Sfinte mucenice Atanasie, ostaşul lui Hristos, lupta cea buna ai luptat, credinţa ai păstrat si, calea martirica săvârşind, ai primit de la Dumnezeu cununa cea neveştejita a mărimii. Pentru aceasta, la prăznuirea ta cea de peste an, minunându-ne de nevoinţele tale pe care le-ai răbdat pentru apărarea dreptei credinţe in Ardeal, te lăudăm şi-ţi mulţumim, rugându-te sa mijloceşti la Dumnezeu sa mântuiască sufletele noastre. (Podobii la vecernia mare)

Text: Traian DORZ

Erai căzut, căzut în patimi rele,
zăceai în groapa negrului păcat
când te-am căutat… când lacrimile Mele
şi Sângele Iertării te-au scăpat.

Erai căzut, căzut, dar Bunul Tată
n-a vrut să pieri pe veci nemântuit
şi te-a chemat – şi dragostea Lui toată,
prin Jertfa Mea, spre tine a venit.

Erai căzut, dar Duhul Sfânt în tine
lumina Lui cerească a aprins
şi te-a văzut… şi te-ai întors la Mine
şi eşti pe veci în Harul Meu cuprins!

Erai căzut, căzut, dar o iertare
deplină Dumnezeu ţi-a dăruit.
De-acum mereu
slujeşte-I cu-ascultare
şi vei primi cât nici vei fi gândit!

Traian Dorz, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 25-a după Rusalii

„Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. (Efeseni 4, 4)

După cum într-un trup sănătos sângele este acela care întreţine energia şi viaţa în toate mădularele, tot aşa, în Lucrarea lui Dumnezeu, în Biserica lui Hristos, nădejdea vie şi puternică în prezenţa şi în făgăduinţele Lui sfinte este ceea ce însufleţeşte şi păstrează totul.
În suferinţele atât de grele şi îndelungate, ce ar mai fi putut întări pe credincioşii Domnului Iisus, spre a putea suporta toate cumplitele încercări la care erau supuşi, dacă n-ar fi fost această singură nădejde a vieţii şi răsplătirii viitoare prin care ei au biruit totul?
Ca o nădejde dulce şi negrăit de scumpă pentru toţi martirii Evangheliei de-a lungul mileniilor de suferinţă erau dulcile cuvinte: „…căci suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare…“.
Cu aceste dumnezeieşti făgăduinţe în inimă, ei, cei de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin peşteri, prin crăpăturile munţilor, fiind chinuiţi, munciţi, tăiaţi, spânzuraţi, arşi, fără a cârti şi fără a se lepăda, ci au suferit totul pentru dragostea lui Hristos în neclintita şi singura nădejde, dar de nezdruncinat niciodată, a răsplătirii şi încununării Lui veşnice. | Continuare »

Să dau oricui ce-mi cere,
chiar dacă darul meu
îl va sluji să-mi facă
urcuşul şi mai greu.

Să dau toiag acelui
ce merge şchiopătând,
chiar dac-o să-l întoarcă
a mă lovi curând.

Să-ntind frânghia celui
căzut în groapa grea,
chiar dacă el pe urmă
lega-mi-va mâna-n ea.

Să-i fac un loc la mine
de-aproapelui pribeag,
chiar dacă el, din casă,
m-aruncă peste prag.

Să-i dau din pâine-oricărui
mi-o va cerşi mereu,
chiar dacă mi-ar plăti-o
cu plânsul cel mai greu. | Continuare »

Sfântul Chiril al Alexandriei, predică la Duminica a 25-a după Rusalii – din «Comentariu la Sfânta Evanghelie de la Luca»

10, 25: „Iată însa că s-a sculat un învăţător de lege ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac, ca să moştenesc viaţa de veci?”

Evanghelistul numeşte şi vorbeşte de trupul acela în care petrecea în Şederea Sa pe pământ Mântuitorul, Cel ce este pretutindenea de faţă, şi care totuşi iese din sânul Tatălui Său.
Şi numeşte evanghelistul în aceste cuvinte învăţător al legii, pe cel ce ştia legea, după obiceiul iudeilor, sau pe acela care credea că cunoaşte legea veche, dar care nu o cunoştea cu adevărat. Acesta a socotit să prindă cu vorba pe Mântuitorul, şi cu ce cuvinte voi spune îndată.


Unii oameni, guralivi, care nu-şi puteau înfrâna gura, mişunau prin întreaga ţară a iudeilor, şi chiar prin cetatea Ierusalimului învinuind pe Hristos, şi spunând că El zice că porunca dată prin Moise este fără de folos şi sens şi că El aduce învăţături noi.
Şi se aflau şi unii dintre cei ce credeau în El, care se împotriveau vorbelor scoase de aceea şi care primeau pe deplin propovăduirea evanghelică cea mântuitoare. Aşadar, voind acel învăţător al legii, sau să prindă în cursă pe Hristos şi să-L audă că grăieşte ceva împotriva lui Moise, sau să facă să spună că învăţătura dată de El este mai bună decât porunca dată de Moise, de aceea zic, a venit ispitindu-l şi zicând: “Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” | Continuare »