RĂUL

Sfintii-40-de-mucenici-SevastiaTraian DORZ

Acel care-a iubit Credinţa adevărată a grăit:
– Mai rele decât necredinţa
şi decât răul mai cumplit
să ştiţi că-s falsele credinţe, ereticele-nvăţături,
răstălmăcirile Scripturii –  izvor de certuri şi de uri!
Pentru Credinţa-adevărată acestea-s cel mai mare rău
şi cea mai mare vătămare cinstirii către Dumnezeu.

Cu-acest venin amar, satana a otrăvit izvorul sfânt
al Evangheliei în lume
şi al Credinţei pe pământ.
Ca şerpii, falsele credinţe încolăcesc curatul trup
al Sfintei Domnului Biserici
pe care-o sug,
pe care-o rup…

Din pricina acestor rele şi blestemate născociri
ale vrăjmaşului Credinţei au pătimit atâţi martiri!
Atâţia oameni duşi la moarte
şi de credinţă-nstrăinaţi
şi pier atâtea binefaceri prin dezbinarea
dintre fraţi.

Căci toate relele Credinţei
şi toţi ceilalţi duşmani ai ei
sunt din afară de Credinţă…
Şi chiar de-ar fi ca nişte lei
uşor sunt cunoscuţi, căci chipul şi felul lor
e cel străin
şi nu pot face rău Credinţei,
oricât de mulţi şi aprigi vin. | Continuare »

Magiaru Adam din Timişoara

Magiaru-3Cu puţin înainte de plecarea lui la Domnul, a avut o răpire sufletească şi a văzut cerul deschis, plin de strălucire şi de o frumuseţe de nedescris… Apoi a zis: „Ce vis frumos am avut… Mergeam pe un câmp minunat de flori… şi venea în întâmpinarea mea un Copil nespus de frumos…”
Aşa a adormit el în Domnul în 6 martie 1969, spunând: „Slăvit să fie Domnul!” Şi a rămas cu privirea aţintită spre Cer…

Fratele Magiaru Adam s-a născut în 24 noiembrie 1900, în satul Ghilad din judeţul Timiş. A rămas orfan de ambii părinţi la vârsta de 10 ani, crescând apoi în mijlocul multor greutăţi şi necazuri, fiind mereu slugă pe la alţii. În felul acesta Dumnezeu îl pregătea încă din copilăria lui pentru cea mai frumoasă chemare ce poate fi pe pământ: de a-L sluji pe Domnul Iisus Hristos.
În felul acesta a învăţat el să asculte şi să fie harnic şi cinstit, respectuos şi smerit, lucru atât de necesar unui suflet credincios – atât în slujba oamenilor, cât şi în slujba lui Dumnezeu.
În anul 1927 s-a căsătorit şi s-a mutat în Timişoara cu sora Marta, soţia lui, un suflet ales de Domnul, de acelaşi frumos fel ca al lui. Domnul le-a dat apoi, din unirea lor, trei fiice: pe Dorina [care a murit când avea doar câteva luni – n.n.], pe Cornelia şi pe Lucia, care au urmat credinţei bunilor lor părinţi.
A muncit 35 de ani ca angajat la Calea Ferată, dar în toţi aceşti ani n-a avut nici o mustrare, ci numai laude de la superiorii săi, pentru că Evanghelia lui Hristos şi Oastea Domnului de care s-a alipit cu toată familia lui l-a învăţat să fie totdeauna corect, harnic şi conştiincios în toate lucrurile şi datoriile sale.
În timpul războiului, o bombă i-a aprins toată casa, arzându-i tot avutul strâns cu muncă grea. Mult timp s a chinuit greu în sărăcie şi lipsuri. Dar şi aceasta l-a ajutat să cânte: „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
Deşi avusese parte de toate aceste necazuri şi multe altele, totuşi fratele Adam încă nu era pe deplin credincios, fiindcă nu trecuse încă prin naşterea din nou, fără de care nimeni nu poate fi mântuit, chiar dacă este un om religios, cum fusese până atunci şi el. | Continuare »

Pavel Dragomir din Mehadia – Timiş

În noaptea de 6 martie 1982, presimţind că i se apropie sfârşitul, s-a ridicat de pe patul lui de boală, şi a luat lumânările pregătite pentru moarte, a trecut în camera fetei lui, Maria, a trezit-o din somn şi i-a cerut să-i aprindă lumânările, căci îngerul Domnului a venit după el ca să plece. Apoi s-a rugat câteva clipe Domnului, după care s-a aşezat pe pat, a mai respirat de câteva ori, apoi a trecut fericit şi senin în braţele Domnului Iisus, pe Care L-a iubit şi L-a slujit din tot sufletul său până la capăt.

Fratele Pavel Dragomir s-a născut în 11 august 1905, în satul Tufari de lângă Orşova, judeţul Mehedinţi, din părinţi muncitori săraci, având încă doi fraţi şi o soră. Părinţii erau aproape total necredincioşi, tatăl, mai ales, era pătimaş beţiv şi jucător de cărţi. Astfel el n-a avut de la cine să primească nici o creştere creştinească.
La vârsta de 18 ani s-a îmbolnăvit de tifos şi a zăcut multă vreme fără nici o nădejde. Mama sa, având totuşi puţină credinţă şi ţinând mult la el, a început să postească şi să se roage Domnului Iisus şi Maicii Domnului pentru salvarea lui.
În ziua de 15 august, sărbătoarea Maicii Domnului, tânărul Pavel a avut o viziune: o femeie îmbrăcată în alb s-a pogorât din văzduh şi a făcut asupra patului său semnul Crucii, apoi i-a zâmbit cu bunătate şi a dispărut. În acel ceas, bolnavul a strigat-o pe mama lui, i-a povestit minunea, apoi s-a ridicat din pat şi s-a plecat la rugăciune împreună cu mama lui, fiind vindecat.
S-a căsătorit în februarie 1934, în Mehadia, cu soţia sa Anca, fată dintr-o familie de oameni credincioşi. Aceasta l-a ajutat foarte mult, îndemnându-l pe calea credinţei, deoarece el încă era atras spre păcatul trăirii lumeşti.
În timpul războiului, înainte de a pleca pe front, Domnul l-a mai cercetat o dată puternic, printr-o altă salvare minunată. Lucrând în sărbători la căratul lemnelor de la pădure, s-a răsturnat o dată cu el vagonul încărcat cu lemne. Pavel şi soţia lui au căzut în apă, iar lemnele s-au răsturnat peste ei. Numai Domnul i-a scăpat de la o moarte sigură, dar amândoi s-au ales cu fracturi şi schilodiri. Aceasta i-a învăţat să nu mai lucreze în sărbători şi să nu mai calce Cuvântul lui Dumnezeu. | Continuare »

Frumoasă-i chibzuinţa

Iisus-Maria-si-Marta-7Frumoasă-i chibzuinţa de-a şti şi-a înţelege,
în marile ocazii, ce parte a-ţi alege,
când unic e prilejul şi unic e Cuvântul,
a şti să laşi oricâte şi-a tace, ascultându-l.

Cuvintele Divine mai scumpe-s şi mai rare
ca orice pietre scumpe şi-orice mărgăritare;
când ai o minte sfântă şi-o gură sfântă-n casă,
atunci oricâte treburi şi orice grijă lasă!

…Aşa făcea Maria din casa neuitată,
când Domnul, cu iubire, venea la ei vreodată;
ea-nţelegea c-aceste prilejuri sunt preasfinte
şi asculta cu lacrimi divinele-I cuvinte.

Când Omul Sfânt vorbeşte, ascultă-l tot ce spune,
căci fiecare vorbă a lui e-nţelepciune!
Nici un cuvânt nu-i pierde, căci vine ziua-n care
de-acel cuvânt avea-vei nevoia cea mai mare!

Ce mari sunt astăzi sfinţii cu vorbele-nţelepte,
cu faptele frumoase şi gândurile drepte!
Aceştia, orişiunde, vor preţui nu firea,
ci Taina şi-Adevărul, tăcerea şi iubirea… | Continuare »

[Legea nu-l obligă pe nimeni să fie fiară, ci să fie om]

Traian-Dorz_056-ATraian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

În ziua de 3 martie [1981] eram acasă în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intrară în casă doi… Totdeauna vin cel puţin doi. Unul îmi era bine cunoscut – era căpitanul cel înalt şi cotrobăitor care mă chinuise tot timpul de când mă eliberasem în 1964. De multe ori veniseră la mine tot ei, cei doi: el şi cu maiorul care îmi luase cutia de casete şi de multe alte ori caietele, corespondenţa, cărţile… Mă obişnuisem cu ei şi mă gândeam de fiecare dată să le vorbesc cât pot şi lor despre Dumnezeu, despre voia Lui, despre conştiinţă şi despre Judecată, pe când ei mă înjurau, mă bruscau, mă ameninţau furioşi. […]

De-a lungul experienţelor mele, eu am învăţat acest mare adevăr şi anume: cu oricare om care vine în faţa mea… ori în faţa oricărui om aş fi dus, eu să-l privesc şi să-i vorbesc conştient de toată greutatea importanţei veşnice a acestui moment. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu îl aduce pe acest om la mine, ori mă duce pe mine la el, tocmai pentru ca să-i vorbesc lui despre sufletul său şi despre Dumnezeu, cele două singure valori adevărate şi eterne… Poate că data aceasta este ultima sau unica dată din viaţa mea ori din a lui când ne mai vedem şi când am ocazia să-mi îndeplinesc datoria aceasta faţă de el. Şi apoi ne vom mai întâlni – sigur! – numai o singură dată, în faţa Scaunului Judecăţii lui Hristos. Să pot privi atunci cu linişte pentru el în ochii lui Hristos. Şi cu linişte pentru Hristos în ochii lui. În faţa Domnului, pentru că i-am spus ce fusesem dator să-i spun şi în faţa lui pentru că făcusem ce puteam face pentru mântuirea sa.
Odată i-am mai spus şi unui alt furios care venise să-mi ia Biblia şi să mă insulte pentru râvna mea faţă de Dumnezeu:
– Domnule, dincolo de această uniformă ai şi dumneata un suflet cu care poate foarte curând ai să mergi în faţa acelui Dumnezeu pe Care Îl înjuri şi Îl batjocoreşti acum, ca să dai socoteală de toate acestea. Ce vei face atunci? Nu L mai înjura!
Şi omul s-a domolit dintr-odată, căutând încurcat dezvinovăţiri… că el nu-i aşa de rău. Că legea îl obligă, că pâinea lui… I-am răspuns liniştit:
– Legea nu-l obligă pe nimeni să fie fiară, ci să fie om. Dacă cel care aplică legea este om, el o aplică omeneşte, iar dacă este fiară, o aplică sălbatec. Aşa că nu legea este rea, ci omul care o aplică, fiindcă el o aplică aşa cum este sufletul său. | Continuare »

Fiul pleacă de acasă şi rupe legătura cu tatăl său

Ruperea legăturii noastre cu Tatăl ceresc

murillo_plecarea-fiului-risipSă cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.
Evanghelia începe prin a ne spune că:
„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie». Şi le-a împărţit lor averea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe“.
Ce i-a venit feciorului cel mai tânăr să facă acest lucru? De bună seamă ceva îndemnuri slabe. Nu-i mai plăcea lucrul… Apucase cu prieteni răi… Apucase cu petreceri şi chefuri de noapte. Tatăl poate că începuse să-l cam mustre. El voia acum să scape de controlul tatălui său… Voia să fie liber… Voia să facă ce vrea şi să trăiască cum vrea. Îşi închipuia el, cât de frumoasă trebuie să fie o astfel de viaţă.
Iată-l plecat la drum. De bunăvoie o rupe cu casa părintească, o rupe cu tatăl său şi pleacă într-o ţară depărtată. Duioasă este această despărţire. Tatăl se uită cu jale după fiul plecat. Îl petrece cu ochii în zare, suspinând: «Oare se va mai întoarce scumpul meu copil?». […] Grozavă este această rupere!

O astfel de grozavă rupere se petrece şi în viaţa noastră cea sufletească, pentru că pilda cu fiul cel pierdut este o oglindă în care, uitându-ne, ne vedem pe noi înşine şi viaţa noastră cea sufletească. Tatăl din pilda Evangheliei este Dumnezeu, este Tatăl ceresc, iar fiul suntem noi cei care – prin păcatele noastre – rupem legătura dintre noi şi El. Păcatul rupe legătura dintre noi şi Tatăl ceresc. | Continuare »

CE REPEDE TREC TOATE

Fiul-cel-pierdut-16Traian DORZ, din Cântările Căinţei

Ce repede trec toate deşartele clipite
ce inima le cere şi lumea le promite!
Cu ce preţ scump de jertfe le cumperi totdeauna
şi ce curând cu tine nu mai rămân’ nici una!

O, de-ai căuta şi de-ai afla
în Domnul mântuirea ta,
ce strălucit şi fericit
ar fi al tău sfârşit…

Ce gust amar îţi lasă frumoasele cuvinte
prea repede călcate de fapta care minte,
cu ce nădejdi curate le sărutai odată,
şi-acuma ce zdrobită ţi-e inima-nşelată!

Ce gol pustiu rămâne în sufletul din care
s-a prăbuşit un munte şi s-a-ngropat un soare,
ce târg amar e-acela când dai iubirea sfântă
pe una care-n lacrimi viaţa ţi-o-nmormântă!

O, ochi ai mei, scăldaţi-mi credinţa-n orice pară,
dar nu lăsaţi s-o prindă îngheţul ce-o omoară.
O, inima mea, arde-mi şi te topeşte toată,
dar nu te mai desparte de Soare niciodată.

Alte materiale la Evanghelia Fiului Risipitor

Fiul-cel-pierdut-17

În braţele tatălui…, Preot IOSIF TRIFA

Predică la Duminica Fiului Risipitor, Sfântul Nicolae Velimirovici

Căile pocăinţei, GRIGORIE IEROMONAHUL

Începutul pocăinţei – cunostinţa păcatului, GRIGORIE IEROMONAHUL

BUNĂTATEA TATĂLUI CERESC, Traian DORZ

Dar trupul este pentru Domnul, Traian DORZ

Siguranţa iertării şi statornicia întoarcerii, Preot IOSIF TRIFA

„Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu”, Preot IOSIF TRIFA

 Poezii:

NU-ŢI RISIPI DIN VIAŢĂ, Traian DORZ

Fiu pierdut, Traian DORZ

Tatăl te iubeşte

Întoarce-te, fiu rătăcit

Cântări potrivite cu evanghelia duminicii:

36. Când vrei să vii?; 37. O, de ce tu nu vrei?; 38. Tatăl te iubeşte; 39. Deschide-ţi, frate, inima; 61. Suflete pierdut prin patimi; 67. Copil eram cândva; 68. Dacă-i cea din urmă dată; 71. Dacă încă n-ai ales; 73. Nimica nu-i mai scurt; 81. Un glas plin de iubire; 87. Vin’ la Tatăl; 90. Ce bucurie este-n cer!; 104. Străină-a fost viaţa mea; 115. Doamne, nu sunt vrednic; 123. Primeşte-mă, Iubire; 556. Întoarce-te, fiu rătăcit; 557. Încă mai poţi să vii; 567. Suflete, din amorţire; 581. Vino azi şi-ascultă, frate; 583. E mult de când te-ai dus; 589. Dacă nu-i acuma vremea; 591. O, dragul meu; 592. De ce nu vii?; 594. Suflete sărmane; 595. Suflet căit şi-ndurerat; 598. O, de nu-L mai iubeşti pe Domnul; 600. Pe unde-ai fost?; 616. Astăzi vin din nou la Tine; 617. Atunci când am plecat; 619. O, Sfânt Izvor; 620. O, mă-ntorc şi plâng, Părinte; 623. Erai căzut, căzut; 919. De ce nu vii nici astăzi?; 928. Vino când te cheamă Domnul;  929. În zadar se mai grăbeşte; 930. Mai cheamă-mi, Iisuse; 931. Prin întunericul din lume

FII BINECUVÂNTATĂ, ZIUA!

Fiul-cel-pierdut-5Traian Dorz, CÂNTAREA ANILOR

Fii binecuvântată, ziua
din care Tatăl Îndurat
m-a-mbrăţişat pe totdeauna,
pierdutul fiu pe veci aflat!

Fii binecuvântată, ziua
din care m-am întors, aflând
şi haina nouă, şi ospăţul
din Casa Tatălui Preablând!

Fii binecuvântată, ziua
din care către cer întind,
prin lacrimi, braţele credinţei
cu care ştiu c-am să-l cuprind!

Fii binecuvântată, ziua
ce mă îndemni s-alerg mereu
şi să mă lupt s-ajung cununa
ce mi-o păstrează Domnul meu!

Despre pocăinţă

Fiul-cel-pierdut-18Sfântul Igantie Briancianinov,
Predică în Duminica Fiului Risipitor

Iubiţi fraţi! Sfânta Biserică, această maică iubitoare de fii a credincioşilor, care i-a născut întru mântuire şi ia asupra sa toate grijile ca fiii săi să nu rămână lipsiţi de moştenirea lor – Cerul, pregătindu-i de săvârşirea cu izbândă a nevoinţei care vine a sfintelor Păresimi, a rânduit astăzi să se citească la Dumnezeiasca Liturghie pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre fiul risipitor.
În ce stă nevoinţa sfintelor Păresimi? Ea este nevoinţa pocăinţei, în zilele de faţă ne aflăm înaintea unui răstimp care este afierosit cu precădere pocăinţei, stăm ca şi cum am fi la uşa lui şi cântăm cântarea plină de umilinţă: Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!
Ce ne descoperă cel mai mult pilda Domnului nostru pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi? Ea ne descoperă neurmata, nesfârşita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care aduc prinos de pocăinţă. Bucurie se face în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), le-a vestit Domnul oamenilor, chemându-i la pocăinţă – şi ca spusele Lui să se întipărească mai adânc în inimile ascultătorilor, a binevoit să adauge la ele o pildă. Un oarecare om bogat, ne povesteşte pilda evanghelică, avea doi fii. Cel mai tânăr şi-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moştenire. Tatăl a împlinit rugămintea mezinului. După ce au trecut câteva zile, acesta, luându-şi averea, a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit tot avutul în desfrânări. După ce a risipit totul, în ţara aceea a venit o vreme de foamete. Fiul bogatului nu numai că a început să aibă greutăţi, ci a ajuns chiar într-o stare cu totul jalnică. Aflat în asemenea strâmtorare, s-a lipit de unul dintre oamenii locului, iar acela l-a trimis pe câmp să-i pască porcii. Nefericitul, chinuit de foame, ar fi fost bucuros să-şi umple burta cu mâncarea cât se poate de grosolană cu care se hrăneau porcii! Lucrul acesta însă nu a fost cu putinţă. În starea aceasta aflându-se, până la urmă şi-a venit în fire şi, amintindu-şi de belşugul ce umplea casa părintească, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său. În cugetul său se pregătise deja, pentru a-şi pleca tatăl spre milostivire, să-şi recunoască păcatul, să-şi recunoască nevrednicia şi să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata robilor şi slugilor acestuia. | Continuare »

Spre Tine strig

Fiul-cel-pierdut-13Doamne,
cât de multe toamne
şi câţi ani amari trecură
şi-un copil pe căi străine
rătăceşte fără Tine.
Îl tot chemi, dar el nu vine,
l-am văzut pe căi de ură
prea amare toamne,
Doamne.

Demult,
am stat odată să Te-ascult
şi-am auzit o clipă
un glas duios, un glas durut:
– Întoarce-te, copil pierdut!
Dar glasul nu l-am cunoscut
şi iar pe neagra lor aripă
m-au dus al relelor tumult
mai mult.

Dar az’,
din ochi îmi curg fără zăgaz
pe faţă lacrimi multe,
mi-aduc aminte şi suspin,
o, cât sunt, Doamne, de străin,
în lacrimi jalea mi-o alin,
nu-i nimeni să m-asculte,
spre Tine strig la greu necaz
şi az’.

Şi vin
cu cel mai dureros suspin
să-Ţi cer iar mângâiere:
Primeşte, Doamne-un fiu pribeag
ce caută iar al casei prag,
pierdutul anilor şirag
să-i ierţi, Părinte-Ţi cere
şi lasă-n sufletu-mi străin
alin… (Traian DORZ, La Golgota)

IISUSE, DOMNUL NOSTRU

Fiul-cel-pierdut-12Traian Dorz, din Cântări uitate

Iisuse, Domnul nostru, cu sufletul zdrobit
mă-ntorc acum la Tine din drumul rătăcit.

Ai milă, Domnul meu, Tu ştii ce sufăr eu
– şi-mi vină-n ajutor, Preabun Mântuitor!

Viaţa mea trecută prin greu noroi am tras,
dar vin acum la Tine, în cel din urmă ceas.

O, iată-mă, Iisuse, ca fiul rătăcit
eu vin acum la Tine, sărac şi zdrenţuit.

Averea ce mi-ai dat-o de mult eu am pierdut,
o, Bun Iisus, ai milă de mine, cel căzut.

Viaţa mi-am pierdut-o în pofte şi-n păcat,
dar, iată, vin la Tine plângând îndurerat.

O, roagă-L Tu pe Tatăl să iasă-n calea mea
şi-n mila Lui cea mare, iertarea Lui să-mi dea…

Ca Rut

RuthIisus, am flămânzit!
…M-aş duce pe câmpie
să văd de pot să-mi lase
secerătorii mie
doar spicele rămase
în urmă la cosit.

Şi, iată, pe-nserat,
mă-ntorc cu braţe pline
de snopi cu roade grele.
Ştiam că pentru mine
Tu-mi pregăteşti din ele
un prânz îmbelşugat.

Pe-acelaşi sfânt ogor,
săracă şi străină,
am să mă-ntorc şi mâine.
Din holda Ta divină
să-mi fac spre hrană pâine
şi cântec pentru dor.

Şi-am să aştept apoi
ca Rut, să mă răscumperi
şi să mă faci mireasă;
imensul dor să-mi stâmperi
când ne-om întoarce-Acasă,
Iisuse, amândoi.

Lidia Hamza

O, NU-I UŞOR!

Traian DORZ, Cântările Căinţei

Fiul-cel-pierdut-3O, nu-i uşor, Iisuse, să sufăr şi să tac,
când mi-aş striga durerea ca tunetul de tare,
dar din mormântul vinei în care plâng şi zac,
n-aş vrea să-Ţi cer, Iisuse, nimic, decât iertare.

Iertare pentru gândul temut şi îndoit,
cel încolţit din duhul ne-ncrederii în Tine
când, în adânc, cu-ndemnul viclean m-am învoit
şi mi-am robit fiinţa nădejdilor străine.

M-am îndoit, Iisuse, de drumul Tău curat
şi de puterea-Ţi care n-ar şti cum să-mi ajute,
şi-atunci înşelătorul lumina mi-a furat,
târându-mă în bezna acestei temniţi mute.

O, Tu, Liberatorul puternic şi milos
al tuturor acelor ce zac în vreo-nchisoare,
ai milă şi de mine, căzut atât de jos,
desferecă-mi iubirea şi lasă-mi-o să zboare!

Şi lasă-mi-o să zboare din nou la Ţărmul Sfânt
la care fericirea mi-o-mbrăţişa curată
când lacrimile tainei sfinţeau un legământ
cu mii de juruinţe să nu-l calc niciodată…

Urmează Gherla!

Traian DORZ,  din «ISTORIA UNEI  JERTFE» (fragment)

Bătea un vânt tăios… era februarie. Eram flămânzi şi îngheţaţi de tot.
Într-un târziu, a venit trenul. Ne apropiară şi pe noi, ţipând porunci. Începură să coboare şi să urce oameni. Toţi trei paznicii noştri intrară atunci într-un fel de spaimă, alergând în jurul nostru care înainte, care înapoi, nu cumva să fugim vreunul sau să vorbim cu cineva.
– Mai bine le puneam bandiţilor lanţurile, se căia ofiţerul. Am tresărit când mă auzii numit bandit.
– Ţineţi-vă de mâini! Sus! Nu cumva să mişte vreunul!
– Nu vă temeţi domnilor, nu fuge nimeni! îi asigurară careva dintre noi.
Am fost înghesuiţi toţi într-un compartiment, cu cei doi paznici cu tot. Al treilea a rămas pe coridor. În mijloc, la picioarele noastre, fură trântite lanţurile noastre nefolosite şi nefolositoare.Pentitenciarul-Gherla
Astfel am călătorit, citind sau auzind numele atât de cunoscut al tuturor opririlor de cale ferată până la Cluj. Apoi, mai târziu, de la Apahida, am luat-o la stânga, până când am auzit:
– Urmează Gherla!
Atunci paznicii noştri au intrat iarăşi în alarmă.
– Fii atent! Coboară!… Nu care cumva vreunul…
– Nu vă temeţi, domnilor! îi asigurarăm iarăşi noi, liniştiţi.
– Doi câte doi! Vă ţineţi de mână! Daţi-i drumul!
Şi iarăşi am luat-o pe jos, ţinându-ne paşii prin mijlocul drumului, într-o mână cu bagajul şi în cealaltă ţinând mâna celuilalt. Mergeam între trei pistoale scoase – acum era noapte – într-adevăr, ca nişte primejdioşi răufăcători.
Am ajuns la poarta fiorosului Penitenciar Gherla, despre care auzisem şi citisem încă de mult. Ştiam că era, după Aiud, una dintre cele mai vechi şi mai renumite închisori, cunoscute încă de pe vremea stăpânirii austro-ungare. Pe aici au trecut – sau au rămas pe veci aici – mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni despre care auzisem. | Continuare »

ÎNŢELEPCIUNE, MAICĂ SFÂNTĂ

Vamesul-si-fariseul-13Înţelepciune, Maică sfântă,
ce-mi îndrumezi cărarea mea,
rămâi de mine mai aproape
când munţii-s nalţi, iar noaptea-i grea!

Învaţă-mă că nu-s pe lume
comori mai mari şi mai de preţ
ca cele ce le dă credinţa
smeritei şi-nfrânatei vieţi.

Învaţă-mă să n-am prieteni
mai buni şi mai aleşi ca cei
ce n-au nici duhul linguşirii,
nici pofta laudei în ei.

Învaţă-mă că nu-i cunună
mai scumpă ca un cuget drept,
nici tron mai nalt ca umilinţa,
nici dar ca sfatul înţelept.

Învaţă-mă nu după vorbe
pe cei ce-i văd să-i preţuiesc,
să-i simt, prin duh, în adâncime
şi, prin tăcere, ce gândesc. | Continuare »

Când Tu îmi dai sărutul iertării

Când Tu îmi dai sărutul iertării, parcă-aş vrea
să-mi crezi, Iisuse, plânsul din pocăinţa mea,
să vezi ce rău îmi pare de tot ce Ţi-am greşit
când n-am iubit puternic pe cel ce m-a lovit.

Când n-am întors cu milă spre cel nenorocit,
când n-am plâns lângă-acela cu sufletul rănit,
când n-am răspuns iubirii cu care mă-nconjori
cu râvnă şi-ascultare decât arareori.

Eu ştiu că nu sunt vrednic, Iisuse, până-n veci,
din slava slavei Tale spre mine să Te-apleci,
dar crede-mi, Doamne, plânsul din rugăciunea mea,
nu-ntoarce de la mine, în lacrimi Faţa Ta.

Iisuse, doar la Cruce, iertare, vin să-mi dai
şi stărui lângă Jertfa-Ţi cu plânsul fără grai
şi-aş vrea să-mi crezi suspinul, că-i sincer tot ce-Ţi spun,
sărutul împăcării să-mi dai, Iisuse bun.

Lidia Hamza

ŞTIE DUMNEZEU

Vorbirea fratelui Tiriteu Ioan (Cârpeşti) la adunarea de la Vălani – 6 februarie 1982

p-vames2-web…Multe pilde a spus Domnul Iisus. Şi prin toate a căutat să aducă învăţătura cea nouă, Cuvântul Adevărului lui Dumnezeu şi lumină pentru toţi oamenii. Trebuia să mai spună şi această pildă, pentru că de atâtea ori a mai spus multe pilde care nu au fost înţelese de unii oameni care şi ei se adunau şi veneau lângă Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Şi pentru unii dintre ei a trebuit să mai spună şi pilda aceasta, despre „cei doi oameni care s-au suit la templu să se roage” (Lc 18, 10). Te bucuri aşa de mult când auzi că se mai suie şi altcineva la templu să se roage. Că sunt atâţia care se coboară, în multe locuri, la multe primejdii şi la multe lucruri rele. Dar când auzi că se mai suie cineva la templu ca să se roage, ţi se umple inima de bucurie.
În multe locuri în Cuvântul lui Dumnezeu se spune despre doi: doi oameni vor fi la câmp… doi vor fi într-un pat… două vor fi la moară… Acuma doi s-au suit la templu.
Dar peste tot se spune despre cei doi că „Unul va fi luat şi altul va fi lăsat”, pentru că unul va fi găsit într-un fel, iar celălalt în alt fel.
Dintre cei care vor fi la câmp, unul va fi luat, altul lăsat.
Dintre cele care vor fi la moară, una va fi luată, alta va fi lăsată…
Dintre cei care vor fi într-un pat, unul va fi luat, altul va fi lăsat…
De ce oare unii sunt într-un fel, iar alţii în alt fel? Dintre cei doi care s-au suit la templu, unul a venit cu un gând, iar celălalt cu un alt gând şi cu o altă părere. Unul se lăuda înaintea lui Dumnezeu cu faptele sale şi-I spunea trufaş tot ce a făcut el. Altul a venit să-I ceară lui Dumnezeu iertare: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!”.
„A mai spus şi pilda aceasta”… Oare pentru cine a mai spus-o Domnul Iisus? „Pentru unii care se încred în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi.”
Pentru acei „unii” a fost spusă pilda aceasta. Nu a fost spusă pentru mulţi, ci pentru „acei care se încred că sunt neprihăniţi”. Hai să ne cercetăm şi noi inimile în faţa Cuvântului lui Dumnezeu: nu cumva să ne încredem şi noi că suntem neprihăniţi şi să-i dispreţuim pe alţii – nu cumva! – în gândul nostru, în inima noastră. | Continuare »

LEPĂDĂRI

Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR

Vamesul-si-fariseul-2Cel prefăcut trădează când nu mai e câştig
cum cel fricos trădează când nu mai are gloată,
cel uşuratic fuge când nu mai e mulţime,
cel vorbăreţ, atuncea când trebuie tăcut,
iar trufaşul trădează când florile lipsesc.

Fă totul şi te ţine statornic în credinţă
şi-nvaţă cum duci lupta cât încă n-a sosit.
Veghează şi te roagă nainte de ispită,
c-atunci când e venită şi eşti în ea, n-ai vreme
nici să veghezi pe cale
şi nici să te mai rogi!

Nainte de-a ajunge pe căi alunecoase
fii băgător de seamă la fiecare pas,
c-atuncea când începe vârtejul prăbuşirii
nu-i nimeni să mai fie în stare-a te opri.
Atunci trădarea face popoare-ntregi de morţi.

Mai bine deci te roagă să n-ajungi în ispită
de nu te ştii în stare s-o-nvingi ajuns în ea.
Să nu te ducă Duhul în locul încercării
de n-ai puteri să suferi
şi-atunci să nu trădezi.
Mai bine-un vameş sincer
decât un fariseu!

ÎNTÂMPLAREA DE LA VALEA BRADULUI

– Ce păcat!? Ce evlavie!? Cine te-a făcut pe tine predicator şi învăţător? Cine v-a autorizat pe voi să faceţi adunări aici!? Oameni buni, nu-i ascultaţi pe nebunii aceştia! Nu-i păcat să bei! Nu-i păcat să mănânci! Nu-i păcat să petreci! Nu-i păcat să te bucuri de toate plăcerile vieţii, căci doar de aceea le-a lăsat Dumnezeu, ca să te bucuri de ele! Nu-i ascultaţi pe rătăciţii aceştia! Plecaţi imediat cu toţii de aici! Ieşiţi, ieşiţi imediat! Mergeţi să vă petreceţi! Nu-i păcat asta!…

Ciresul-inflorit-05_Valea-BraduluiVine câteodată, pe neaşteptate, în viaţa omului câte o întâmplare fericită sau nefericită care îi schimbă, ca într-o clipeală din ochi, toată calea vieţii sale. Din frumoasă, o face nefericită, ori din nefericită, o face frumoasă pe totdeauna.
Unul începe o călătorie, caii îi merg în trap liniştit pe un drum neted, şi el face tot felul de planuri frumoase: cum va merge, cum va târgui şi cum se va întoarce cu un câştig mare înapoi. Dar, dintr-o dată, sare de undeva, în calea cailor, un câine mare şi negru, lătrând răstit. Caii se sperie, smucesc căruţa şi se prăbuşeşte totul într-o prăpastie – şi omul, care, cu o clipă mai înainte, făcea liniştit cele mai frumoase planuri, cade sub roţile căruţei care îi rupe şira spinării şi el ajunge paralizat pentru totdeauna. Ce fel de viaţă dusese el până atunci – şi acum, dintr-o dată, ce fel de viaţă va trebui să ducă până la moarte!…
Sau altul, care – fiind un sărac şi un nevoiaş de când se ştia pe lume – câştigă dintr-o dată, printr-o întâmplare la care nici nu se gândea, o mare avere, schimbându-i-se şi acestuia, într-o clipă, toată calea vieţii. În acelaşi timp, vecinului său, foarte bogat, îi arde într-o noapte furtunoasă toată casa, cu familie cu tot, rămânând pe totdeauna şi singur pe lume, şi sărac.
Sau unul – dintr-un ticălos şi beţiv, cum era mai înainte – se întoarce dintr-o dată la Dumnezeu şi devine, din clipa aceea, prin naşterea din nou, un om binecuvântat, un suflet luminos, o bucurie şi o pildă binefăcătoare pentru toţi câţi îl văd şi îl cunosc.
Pe când un altul – dintr-un om credincios, vrednic şi cinstit, cum fusese până atunci – într-o clipă cade într-o ispită satanică şi devine un nenorocit care îşi pierde pe vecie şi trupul, şi sufletul său.
O, ce schimbări fericite sau nefericite pot veni dintr-o dată peste fiecare dintre noi! Câtă smerenie şi temere de Dumnezeu se cuvine să avem când ne merge bine, pentru ca nu cumva, uitând de El şi făcând ce nu este bine, să ajungem dintr-o dată să plătim greu – şi poate veşnic – păcatul uitării şi neascultării noastre! | Continuare »

PILDELE LUI SOLOMON, capitolul 6

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_6Asupra chezăşiei.

1. Fiul meu,
dacă vreodată, chezaş pentru-al tău de-aproape,
tu te-ai pus zălog, ca altul dintr-un greu necaz să scape,

2. Dacă te-ai legat prin vorba şi cuvântul gurii tale,
fiul meu, fă totuşi asta: scapă-te pe orice cale!

3. Fiul meu, fă totuşi asta: cât mai grabnic te dezleagă;
eşti căzut în mâini străine, stăruieşte şi te roagă!

4. Nu-ţi da ochilor odihnă, nici pleoapei aţipire
până nu scapi de-a lui mână, izbăvit de urmărire…

5. Scapă-te din a lui mână precum scapă-o căprioară
sau o pasăre din laţul celor care le omoară…

Fereşte-te de lenevie.

6. Du-te, leneşule, du-te la furnică şi priveşte,
bagă seamă ce ea face – şi, privind, te-nţelepţeşte!

7. Ea nici căpetenii n-are, nici stăpân, nici cin’ s-o-ndrume,
totuşi ea-şi câştigă vara hrana strânsă de pe lume… | Continuare »

Lucrurile pe care le urăşte Domnul

Traian Dorz, HRISTOS– TEZAURUL ÎMPĂRATULUI SOLOMON

Izgonirea-lui-Adam-din-RaiProverbe 6, 16:

Dumnezeu, Care este iubire, urăşte totuşi un singur lucru: păcatul. El, Care este chemare, respinge totuşi un singur lucru: păcatul. El, Care este iertare, condamnă totuşi un singur lucru: păcatul.

Până când păcatul nu şi-a întipărit chipul lui scârbos peste fiinţa omului, ce minunat era omul! Omul, aşa cum a ieşit din mâinile minunate ale lui Dumnezeu!
Ce minunaţi sunt ochii copiilor…, cuvintele copiilor…, mâinile şi picioarele lor!…
Ce plină de farmec le este toată fiinţa. Şi ce nevinovate le sunt toate faptele.
Dar îndată ce păcatul ajunge ca să-şi pună chipul lui urât şi înfăţişarea lui peste minunatele mădulare ale copilului şi ale omului, chipul frumuseţii şi al luminii dispare de peste el – şi totul se scufundă din ce în ce tot mai mult în urâţenie şi întuneric.
Cât este de dureros să vezi rezultatul acestui proces de descompunere morală! Această împutrezire şi moarte, în care se pierde omul, minunata operă a lui Dumnezeu, când alunecă în păcat.
Când, cu voia lui şi împotriva voii lui Dumnezeu, cu ştiinţa lui şi împotriva înştiinţărilor lui Dumnezeu, cu iubirea lui şi împotriva dragostei lui Dumnezeu, omul alunecă şi se adânceşte în fărădelege şi în păcat. O, ce urâţenie vine peste chipul lui, frumos până atunci!

Un singur lucru urăşte lumina: întunericul. Un singur lucru urăşte adevărul: minciuna. Un singur lucru urăşte sfinţenia: păcatul. Aceste două, fiecare dintre ele, nu pot locui împreună, deodată, în aceeaşi inimă. Că ori lumina nimiceşte întune-ricul, ori întunericul alungă lumina. | Continuare »

De ce noi nu putem?

Iisus-la-Marele-PreotTraian DORZ,

din Cântări Îndepărtate

De ce noi nu putem, Iisuse, al vieţii greu să-l biruim,
batjocorile şi prigoana mai răbdători să le primim?

De ce în valurile vieţii aşa uşor ne afundăm?
De ce ne copleşeşte somnul, de veghe când ne pui să stăm?

…Fiindcă noi privim la valuri şi nu pe Tine, Te vedem,
fiindcă ne culcăm alene şi nu cu Tine priveghem!

Fiindcă nu iubim ocara şi n-am dori să suferim;
cu toată lumea de păcate ne place-n pace să trăim.

De-aceea nu putem, Iisuse, să facem lucrul cel mai mic
şi în această tristă stare în veci nu vom putea nimic!

O, întăreşte-ne, Iisuse, şi ochii ţine-ni-i mereu
la Tine, Care eşti puterea şi biruinţa-n orice greu.

[Nu m-am temut şi nu mă tem de ameninţări, prigoane etc.]

PrVasileOuatuTraian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

„Cu oameni corupţi nu se poate lucra… Mai încercaţi, dar mâine va fi prea târziu. Fraţii din popor sunt sinceri, dar cărturarii sunt veninoşi şi perverşi, vremea va adeveri totul. Să se limpezească lucrurile şi cârtiţele vor ieşi ca muşuroaiele la suprafaţă.“

… acest devotat frate al Părintelui Iosif [Pr. Vasile Ouatu] se chinuia în lupta cu tot noroiul sufletesc din marele său oraş… şi cu durer­ea şi mai mare a făţărniciei şi împotrivirii „foştilor fraţi“, care lucrau din răsputeri împotriva adevărului evanghelic al Oastei, făcând, din spirit de slugărnicie, mai mult decât le cerea stăpânul, spre a-şi şterge „păcatul“ că au fost cândva prea „slobozi“.
Luptele lui împotriva acestora l-au îndurerat şi l-au chinuit atât de mult, încât curând l-au doborât. A trebuit operaţii grele şi zăceri îndelungi.
Istoria lui este ca un fulger luminos trecând printre nişte nori întunecaţi şi grei. Redăm mai jos câteva pasaje din unele scrisori ale lui, din ultima vreme, trimise Părintelui Iosif.

17 sept. 1936:
…E multă vreme de când ne-am despărţit. De atunci şi până în prezent nu ştiu ce mai este pe la Sibiu. Fapt este că trăim într-o situaţie care nu ştiu unde ne va duce. Chiar de la început eu v-am mărturisit că, pentru mine, politica este ceva oribil în Oaste. Nici într-un chip nu m-am putut şi nu mă pot împăca cu ea. În ultimii ani, şi mai ales anul acesta, (vorbea de ceea ce făcea Viorel) văd că, în special prin foaie, s-a adop­tat o politică ce, pentru mine, nu este deloc potrivită cu spiritul Oastei. Dacă este o tendinţă de a-i învăţa pe ostaşi să fie cu două feţe, fie! Eu nu pot împărtăşi aşa ceva. Am spus-o şi o spun. Când la Sibiu mi-aţi spus cuvântul de acuză, relativ la felul meu dârz şi fără prefăcătorie, eram foarte hotărât să vă las cu Oprişan şi Lascarov, spre a vă convinge de adevăr. M-am gândit însă că aş face voia lui Satan şi am revenit să duc mai departe lupta, aşa cum Domnul mă va învrednici. Dar iată, astăzi sunt boicotat chiar de foaia «Isus Biruitorul». Noi, Oastea Domnului de aici, ne-am luptat cu mari jertfe spre a ţine pe fraţi pe calea cea dreaptă, ferindu-i de amăgitori. Ne-am expus continuu şi în special eu, ca preot. Am fost prigonit şi sunt mereu. Mitr. Bălan se ţine şi de capul meu. M-a reclamat Patriarhului pentru adunarea de la Rusalii etc., că lucrez cu preotul caterisit Iosif Trifa etc.

Nu m-am temut şi nu mă tem de ameninţări, prigoane etc., lucrez total dintr-o deplină sinceritate şi statornică convingere evanghelică, dar, a fi boicotat de însuşi organul oficial al Lucrării, mi se pare ceva de nemaipomenit. Cei ce lucrează împotriva Lucrării duhovniceşti sunt încurajaţi. Li se publică anunţurile, ca să vină ostaşii să audă… minciunăriile celor ce lucrează pe sub pământ, ca cârtiţele… Aceşti oameni sunt sprijiniţi de Sibiul care se scaldă în multe ape. De e bine aşa ceva şi de place Domnului, fie. Eu zic că nu. Dacă însuşi ciobanul vâră lupul în staul, înţeleagă bine oricine ce va fi de oile acelea… Trebuie să fim sinceri cu noi înşine. Cine merge, să meargă pe un singur drum. Cine merge pe mai multe, nu va ajunge niciodată la ţintă… Sibiul n-are o ţintă. Altfel nu-mi explic atitudinea aceasta. Poate m-am amestecat prea mult, dar eu ştiu ce ştiu. Nu pot scrie mai mult. Ne săpăm singuri terenul de sub picioare. Eu m-am opus mârşăviilor de culise şi mă voi opune cât voi trăi, dar regret că sunt prea bolnav şi neînţeles. Timpul va arăta câtă dreptate am avut şi am în toate atitudinile mele. Cu oameni corupţi nu se poate lucra… Mai încercaţi, dar mâine va fi prea târziu. Fraţii din popor sunt sinceri, dar cărturarii sunt veninoşi şi perverşi, vremea va adeveri totul. Să se limpezească lucrurile şi cârtiţele vor ieşi ca muşuroaiele la suprafaţă. | Continuare »

TU SINGUR TREBUIE SĂ CAUŢI

Femeia-cananeanca_GhelarTraian DORZ,
din CÂNTAREA ÎNVIERII

Tu singur trebuie să cauţi
de vrei să afli ce doreşti,
tu singur trebuie să stărui
de vrei vreodată să primeşti,
tu singur trebuie, tu singur
să baţi la Porţile Cereşti
– de vrei cu-adevărat izbânda
în tot ce-aştepţi şi năzuieşti!

Dar caută, stăruie şi bate
pân’ ai să izbuteşti ce vrei,
să nu te laşi nici dus de lene
şi nici înspăimântat de lei.
Împotriveşte-te ispitei,
înfruntă-te cu anii grei,
trântit, – ridică-te şi luptă
– pân’ ai să izbuteşti ce vrei!

Căci trebuie să afli-odată
ce cauţi, umblând stăruitor,
şi trebui’ să primeşti odată
ce ceri cu lacrimi şi cu dor,
şi trebui’ să ţi se deschidă
odată orişice zăvor,
– numai să lupţi, să ceri, să stărui
nerenunţând – şi-ncrezător!