b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Înainte de a deveni lucrători ai lui Hristos, noi suntem mai întâi o lucrare a Lui. În acest înţeles este scris: „Noi suntem lucrarea Lui“…
Şi numai după ce se face în noi lucrarea lui Dumnezeu, apoi devenim şi noi cu adevărat nişte lucrători împreuă cu El.
Acei care se înghesuie în rândul împreună-lucrătorilor cu Dumnezeu, fără să fi fost mai întâi ei înşişi lucraţi şi prelucraţi de Dumnezeu, nu numai că nu vor putea produce niciodată nimic bun, durabil şi curat, dar tot ce vor produce va fi rău, uşuratic şi păcătos.
Alegerea între aceste două feluri de lucrări şi de lucrători o poate face numai Cuptorul. Numai rugul. Numai Suferinţa.
Ca să se dovedească ce este aur, argint şi piatră scumpă sau ce este lemn, fân sau trestie. În noi şi între noi.

Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. III – Rugul – Ed. «Oastea Domnului», Sibiu, 1998, pag. 150-151

În urma tumultoaselor frământări prin care trece Oastea Domnului în ultimii ani, cu durere, se vor aduce la cunoştinţă fronturilor de fraţi multitudinea de nereguli care au ajuns a fi considerate drept steag, drept stindard de biruinţă, de către cei care conduc astăzi Asociaţia Oastea Domnului.
Conducători străini cu legi străine se impun şi impun un nemaisuferit jug pe umerii dragostei curate a Oastei. Însărcinaţi ai altor interese conduc azi, „cu misiuni precise”, Lucrarea Oastei Domnului spre o altă învăţătură, pe un alt drum, cu un alt scop… altele decât cele ale înaintaşilor care au întemeiat-o, trăgând după ei nevinovata sinceritate şi dulcea ascultare frăţească… până la falimentarea concretă a acestei Lucrări şi pe plan material, dar mai ales din punct de vedere duhovnicesc. Domni străini, ca nişte domni fanarioţi, mărşăluiesc înaintea fronturilor de azi, pe care, de fapt, le trădează nesocotind valorile lăsate de înaintaşi, unii chiar deschizând cu mâna lor porţile cetăţii Oastei în faţa duşmanilor care de mult caută nimicirea rodului ei frumos de altădată.
Privind peste fronturile debusolate, te întrebi: oare s-a împlinit profeţia din Ps 79, 14: „A stricat-o pe ea mistreţul din pădure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea”? Poate că nu în totalitate, dar nici departe de aşa ceva nu suntem.

Fraţii care poate vor fi citit editorialul „Cutremur şi tsunami” semnat în foaia «Iisus Biruitorul» de către preotul Petru Roncea, dar nu vor fi înţeles prea bine la ce se referă, vor afla din cele de mai jos despre ce este vorba. | Continuare »

Am citit cu plăcere ani la rând articolele postate pe site-ul http://saccsiv.wordpress.com, regăsindu-mă în împărtăşirea aceluiaşi mod de gândire cu privire la multe informaţii de acolo.
Dar iată, acum, cu durere, observ că, printre postările de cinste, apar şi informaţii nefondate, defăimătoare la adresa Oastei Domnului, fapt pentru care, din respect pentru administratorul site-ului respectiv, doresc să aduc câteva explicaţii.
Mă refer la acest link: saccsiv.wordpress.com-oastea-domnului-o-punte-spre-ecumenism.
De cele mai multe ori, ostaşii nu răspund, justificându-se, la astfel de acuze, pentru a nu provoca dispute şi polemici. Dar acum, pentru că un site unde mă regăseam deseori face greşeala de a ne învinui pe nedrept şi în necunoştinţă de cauză, voi încerca să elucidez fără patimă câteva aspecte.
Oastea Domnului nu este o sectă. Ci este o fiică a Bisericii. În sensul real al cuvintelor. Dacă în cadrul Oastei Domnului se strecoară şi oameni mai puţin crescuţi duhovniceşte şi cu manifestări lumeşti sau chiar sectare, de ce se cataloghează întreaga Oaste după aceştia? Eu personal nu cunosc nici un ostaş de la Haţeg, nu ştiu cum e adunarea Oastei de acolo. Din auzite, ştiu că adunările de acolo ţin de aripa „Simeria“, grup rupt de Oastea Domnului încă din anul 1993. E posibil deci să aveţi dreptate. Dar, în cunoştinţă de cauză, vă spun că Oastea nu e aşa cum ziceţi că aţi văzut acolo. Chiar dacă aceia îşi mai zic tot ostaşi.
Ce-ar însemna ca noi, ostaşi sau neostaşi, când vedem tendinţa ierarhilor Bisericii spre ecumenism, să o rupem cu Biserica Ortodoxă, pentru că este sectară? Ar părea hilar, nu? Şi foarte păgubos.
Deci Oastea Domului poate fi judecată după faptele nefericite ale unora mai puţin înduhovniciţi, dar Biserica Ortodoxă e bună, chiar dacă are închisorile pline de ortodocşi hoţi, beţivi, corupţi, criminali etc… Şi este bună, susţinem aceasta cu toţii. Am făcut numai o comparaţie, pentru absurditatea căreia îmi cer iertare.
O instituţie religioasă este cotată în funcţie de ideologia pe care o propagă, de programul pe care şi-l propune, nu după puterea membrilor ei de trăire şi de aplicare a regulilor şi principiilor acesteia. Sau după nivelul de duhovnicie al oamenilor. Omul e om, supus greşelii. Dar învăţătura Oastei Domnului, care nu este alta decât a Bisericii, nu poate fi etichetată după cât pot unii dintre membri ei să o împlinească. Fiecare însă poate aspira să trăiască mai frumos, să se sfinţească mai mult, după puterile şi talanţii încredinţaţi lui, nu judecându-i pe cei slabi, ci plângând şi rugându-se pentru ei ca pentru mădularele îmbolnăvite ale aceluiaşi trup – Biserica.
În comentariile acelui articol, apare materialul video cu predica preotului Aniţulesei din Suceava, pe care o ştiu încă de acum câţiva ani, dar care este atât de pătimaşă, de viscerală, iar interpretările şi dovezile atât de jalnice şi de o speţă deloc duhovnicească, de parcă am fi în vremea inchiziţiei, încât nu mi s-a părut niciodată necesar să-i răspund. Mă miră doar afinitatea către aşa ceva a fratelui „saccsiv’s“.
Acel „ceva“ care lipseşte şi pe care-l caută ostaşul adevărat, după cum comentează „smochinuscat“ (un nume prea grăitor ca să mai adaugi ceva) nu este nicidecum duhul sectar, ci este trăirea Evangheliei, pe care ostaşul n-o găseşte în mii de biserici din ţara asta, ci doar pe ici, pe colo (şi nimeni nu se ia de uscăturile din ortodoxie!!! Acelea nu deranjează!). Pentru unii, acel „ceva“ poate că chiar este duhul sectar… Nu neg. Că după Revoluţie, libertatea le-a permis multora să umble prin toate adunările. Dar Oastea Domnului cea adevărată, care urmează învăţăturile ei dintâi nu este sectară, ci luptă contra oricărei învăţături străine, alipită de acei puţini ierarhi şi preoţi care au rămas fideli tradiţionalismului ortodox. Chiar aş dori ca aceşti învinuitori ai Oastei, să-mi argumenteze greşelile dogmatice de pe www.comorinemuritoare.ro, un site pe care-l administrez cu drag împreună cu alţi câţiva buni ostaşi şi teologi deopotrivă, care pomovează valorile Oastei Domnului şi ale ortodoxiei. | Continuare »

Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la acordarea Clauzei Naţiunii celei mai favorizate pentru ţara noastră de către SUA. Redăm mai jos mărturia contribuţiei fratelui Traian Dorz la acest fapt istoric:

„Aşa a venit ziua de 15 iulie când mă aflam în familia fratelui Nelu din Hunedoara, lucrând cu ei la „Taină şi Minune“, căreia trebuia să-i punem la punct melodiile textelor din cuprins. Tocmai eram acolo cu încă doi fraţi cunoscuţi când sună telefonul. Era ora şapte seara. Ridic receptorul şi întreb:
– Cine-i acolo?
Am tresărit puternic când am auzit o voce clară şi apropiată, ca la câţiva paşi:
– Aici Fivia Delapeta din SUA. Vorbesc din partea unor congresmeni din SUA, care doresc să-ţi pună o întrebare în legătură cu acordarea Clauzei Naţiunii celei mai favorizate pentru România. Şi este o minune că v-am găsit în momentul acesta la telefon aici, fiindcă tocmai pe dumneavoastră vă căutam neapărat şi iată ce bine-i că v-am găsit… Comisia însărcinată cu problema acordării Clauzei tocmai discută aici acum această problemă. Sunt multe opinii contra acordării Clauzei, motivând că România nu respectă drepturile omului şi că exercită mari presiuni, prigoniri religioase împotriva credincioşilor – şi mai ales a Oastei Domnului. Şi a dumneavoastră personal, Traian Dorz, ca lucrătorul cel mai cunoscut al Oastei Domnului. De aceea cei interesaţi să afle sigur acest lucru doresc să vă întrebe chiar pe dumneavoastră personal care este adevărul asupra acestui lucru şi ce aveţi dumneavoastră de declarat în privinţa aceasta.
– Mă bucur foarte mult, dragă Fivi, am răspuns eu, că, în sfârşit, cineva ne întreabă şi pe noi în problema noastră, fiindcă până acum mulţi chemaţi şi nechemaţi s-au amestecat în acest lucru fără să ne întrebe şi pe noi. Unii declarând verbal sau în scris multe lucruri care să le facă lor publicitate, poate, dar nouă de cele mai multe ori ne-au făcut un deserviciu. Acum, dacă a sosit momentul să ne spunem şi noi cuvântul, vă rugăm luaţi un casetofon şi înregistraţi pe bandă declaraţia noastră categorică pe care să o predaţi comisiei care se ocupă cu problema acordării clauzei. Puteţi să înregistraţi? | Continuare »

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

A accepta o provocare înseamnă, înainte de toate, a păşi de bunăvoie, asumându-ţi orice risc, pe un tărâm incitant, cu cât mai puţin cunoscut, cu atât mai fascinant. Nu altfel stau lucrurile când provocarea care îţi stă în faţă se referă la interpretarea limbajului unui poet. Dar acest demers presupune, pe lângă altele, o încercare de pătrundere în universul de semnificaţii al creaţiei lirice dinspre expresie: prin limbaj, poeţii redescoperă pitorescul limbii, (re)creează punţi de legătură între complexul sonor al cuvintelor şi semantica acestora. Căci, oricât de bogat ar fi vocabularul unei limbi şi oricât de bine l-ar stăpâni, ei plăsmuiesc cuvinte şi sensuri noi, folosind cele mai variate mijloace şi demonstrând, astfel, nebănuitele virtuţi expresive ale limbajului poetic[2].

Totodată, în limba literară (şi, în special, în poezie), ceea ce este individual din punct de vedere lingvistic (în sensul elementelor sau al îmbinărilor inedite) reprezintă o abatere voită de la norma comună şi determinată de intenţia estetică a scriitorului, adică de „o modalitate specifică de gândire artistică situată dincolo de comunicarea uzuală şi integrată într-o structură stilistică.”[3] Pe de altă parte, receptarea textului beletristic nu este cu nimic stingherită dacă inovaţiile lexicale nu contrazic spiritul limbii, considerată drept un organism viu, în continuă înnoire. Şi, dacă fonologia, morfologia ori sintaxa nu tolerează devieri prea mari, semantica este deschisă mai pregnant infuziei de nou pe care poeţii o aduc în operele lor, creându-şi propriile modalităţi de expresie şi îmbogăţind limba cu îmbinări neaşteptate, dar fireşti, unele devenite memorabile[4].

În procesul formării cuvintelor în lexicul poetic, abaterea se produce numai în cazurile în care noua creaţie nu respectă normele de derivare ale limbii, regulile privind valoarea semantică şi gramaticală a afixului, precum şi caracteristicile morfologice ale lexemelor de la tema cărora se face derivarea. Aşa-numitele creaţii lexicale proprii, plăsmuite potrivit cu sistemul formării cuvintelor româneşti, restituite limbii într-o formă personală, individuală, prin opera artistică, nasc sentimentul profund al noutăţii în organizarea, structurarea şi asocierea elementelor extrase din materialul lexico-gramatical al limbii comune, ilustrând valenţele creative ale vocabularului şi înnoindu-l cu termeni derivaţi, care, în limba literaturii, se află într-o relaţie indestructibilă, prin natura complexului lor sonor, cu sensul. | Continuare »

Universul spiritual cunoaşte o continuă creştere în care nu există limite. Acest lucru îl putem urmări şi observa fiecare şi prin noi înşine. Vedem că şi în noi cunoaşterea este într-o creştere continuă, spre ceea ce trebuie să fim…

Din momentul când ne-am întors la Dumnezeu şi am trăit revelaţia naşterii din nou, făptura noastră cea nouă cunoaşte mereu o creştere în toate privinţele, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, căci altoiţi fiind în Hristos, fiecare ne căpătăm din El seva de creştere şi rodire, cum mlădiţa, din viţă, şi creanga, din trunchi.

Astăzi cunoaştem mai mult decât ieri, mâine vom cunoaşte mai mult decât astăzi. Adevărurile pe care înainte nu le cunoşteam, acum capătă pentru noi o cunoaştere fericită…

Am scris anul trecut o poezie, am făcut un desen, am lucrat la ceva, – când anul acesta mă întorc înapoi la ceea ce am creat, văd că ce mi se părea atunci la cel mai înalt nivel posibil pentru mine, acum e depăşit. Şi descopăr atât de multe pe care le am de îndreptat.

Văd mereu lucrurile din ce în ce mai clar şi le conturez mereu adevărurile şi frumuseţile spre desăvârşire… Această lucrare o face în noi Duhul lui Dumnezeu, Care ne creşte mereu duhovniceşte spre tot mai înalt, spre tot mai frumos, adică spre Hristos. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Din vânt culeg al serii parfum înmiresmat
şi-l strâng în cupă albă ca fulgul de ninsoare,
şi mi-l frământ, Iisuse, cu calda-mi lăcrimare

să-l fac înmiresmare
albastru ne-nceput,
să-Ţi curgă la picioare
şi-apoi să le sărut.

Şi-nfiorat îmbrăţişez al nopţii murmur sfânt,
uimit strângând în poală a adormirii boare
şi picuri de lumină din steaua care moare.

Din raze şi candoare
să ţes un drag veşmânt
să-mbrac iubirea care
ţi-o-nchin pân’ la mormânt.

Transfigurat, privesc apoi, când beau de la izvor
cum din adânc de codru vin cârduri căprioare.
De-atâta apă strânsă lumina-n pleoape doare.

Dar ce înlăcrimare
îmi scaldă-n sfânt ogor
a rugăciunii floare
şi-al cântecului dor!

M-ascund sub umbre şi ascult cum zorii se desfac
şi parcă mă vrăjeşte cântând, privighetoarea
şi-o rog să-mi dea şi mie arcuşul şi cântarea,

să-mi umplu sărbătoarea
când nu mai pot să tac
şi sfântă-nmiresmarea
în imn să mi-o prefac.

Cu ce fior cuprind la sân tăcerile din crâng!
Ce dus sărut a ierbii prea fragedă culoare!
Şi din căuş de taină sorb nesătul răcoare

să-mi stâmpăr dorul care
în lacrimi mi-l răsfrâng.
– Iisuse drag, când oare
va fi să nu-l mai plâng?

din vorbirea fratelui Traian DORZ la Bogdăneşti, 16 august 1981

Poporul nostru a însoţit pe conducătorii noştri. Şi atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu şi a ştiut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor. Ştefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruinţele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt şi astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naţionale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simţit cu acest conducător sfânt şi l-a însoţit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în faţa lor, l-au văzut cu lacrimi în faţa lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că şi el, la rândul lui, n-a uitat recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeul părinţilor noştri.
Noi, chiar dacă n-am avea Biblie, chiar dacă n-am avea istoria poporului evreu descrisă în Biblie, avem cronicarii noştri, scriitorii noştri, istoria noastră, care ne vorbeşte tot aşa de minunat despre Dumnezeu cum ne vorbesc paginile Sfintelor Evanghelii. Dacă veţi citi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, veţi vedea ce frumos scrie acest om, parcă citeşti Evanghelia. Dacă citeşti scrierile cronicarilor, vei citi parcă epistolele Sfinţilor Apostoli către fiii lor, îndemnurile către urmaşii lor, izvorâte din aceeaşi credinţă şi recunoştinţă faţă de acelaşi Dumnezeu Care ne-a dat şi nouă aceleaşi biruinţe cum a dat în vechime şi poporului Său.
Aşa de minunat se îmbină istoria noastră cu Biblia, încât ori de câte ori citim cu adevărat şi cu simţ adânc de pătrundere scrierile şi istoria noastră, ne pătrundem de scrierile Cuvântului lui Dumnezeu în care asta arată felul minunat în care i-a izbăvit Dumnezeu pe ai Săi întotdeauna.

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Volumul intitulat Locurile noastre sfinte se înscrie, cronologic, în rândul lucrărilor pe care Traian Dorz[1] le-a elaborat spre sfârşitul vieţii[2]. După ce, în diverse ocazii, vizitase împreună cu câţiva dintre apropiaţii săi o serie de monumente şi locuri importante din ţară, autorul – profund marcat de admirabilele (re)întâlniri cu semnificaţiile arhetipale ale modelelor primordiale[3] – avea să-şi contureze ideea unei scrieri oarecum laice, care să reflecte, într-o manieră inedită, aceste peripluri ce i-au lăsat o adâncă impresie[4].

Aşa cum reiese chiar din subtitlu (Sfinte momente printre monumente, poezii şi ilustraţii, eseuri şi meditaţii), cartea cuprinde nu numai poeme religioase, ci şi poezii de factură istorică, patriotică ori reflecţii despre valorile naţional-creştine ale neamului nostru: „Mai înainte de a fi monumentele a fost Istoria. Şi mai înainte de Istorie au fost eroii care au făcut-o. Eroii au creat evenimentele, iar acestea le-au creat monumentele […]. Creatorii Istoriei au tăcut, dar creaţiile lor nu.”[5]

Într-o atare carte-album („jurnal de călătorie şi de bucurie”[6], în care se îmbină, în chip fericit şi original, poezia şi proza de factură meditativă), „locurile, evenimentele şi personalităţile istoriei noastre nu sunt privite doar sub aspectul lor real. Poetul scoate în evidenţă planul spiritual al acestora, făcându-ne să vedem partea lor nevăzută cu ochiul omenesc, dar devenind palpabilă prin ochiul credinţei.”[7] Într-adevăr, volumul are un pronunţat caracter educativ, pedagogic, vizând, în mod deliberat, generaţiile de toate vârstele – de ieri, de azi şi de mâine: „Veniţi să dăm un sfânt / sărut / acestor semne sfinte, / să nu lăsăm acest Trecut / pe veci / să se-nmorminte!”[8] Astfel, personalităţi reprezentative pentru spiritul românesc (voievozi, conducători, eroi, artişti reali sau legendari: Mihai Viteazul, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Constantin Brâncuşi, Meşterul Manole şi Ana), puncte cu rezonanţă istorică sau culturală (Alba Iulia, Ţebea, Câmpia de la Blaj, Curtea de Argeş, Cetatea Sucevei, Mausoleul de la Mărăşeşti, ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului), repere geografice (Mureşul, Oltul, Carpaţii, Retezatul, Ceahlăul, Caraimanul), biserici şi mănăstiri (Cozia, Tismana, Putna, Voroneţ), sărbătorile românilor, alături de orice „izvor, / şi piatră, / şi cărare”[9] din inconfundabila „Acasă”[10] – toate acestea, transpuse în plan spiritual, „devin sau personaje, sau locuri emblematice ale spaţiului nostru mioritic”[11]. Dar abordarea tematicii sau a structurii unei asemenea opere literare nu poate fi întreprinsă cu deplin succes fără a lua în considerare şi cercetarea elementelor lingvistice prin intermediul cărora se configurează coordonatele esenţiale ale universului liric dorzian, impregnat de un puternic filon mistico-religios. De aceea, în cele ce urmează, ne vom opri asupra unui fapt semnalat de majoritatea celor care se ocupă de studierea limbii artistice a unui scriitor: valenţele stilistice ale gradelor de comparaţie. Pornim de la premisa că procedeele expresive de redare a intensităţii deţin o importanţă majoră în textul beletristic, constituind unul dintre mijloacele frecvent întrebuinţate pentru a da culoare şi relief stilului, îndeosebi atunci când construcţiile respective constituie o deviere de la normă. În limbajul poetic mai ales, superlativul, de pildă, creează efecte unice din punctul de vedere al conţinutului şi al expresiei estetice, reflectând, nu o dată, originalitatea creatorului de versuri, forţa lui de imaginaţie şi de prelucrare artistică a limbii. | Continuare »

de Traian Dorz, din vol. Cântări Noi

Cât holdele-s plecate şi spicele-s albite,
cât dimineaţa-i bună şi soarele-i curat
– ieşiţi, semănătorii Cuvintelor sfinţite,
ieşiţi, secerătorii de ultim secerat!

– O, dă-le spor, Stăpâne al Holdelor Divine,
şi şterge-le sudoarea cu sfintele-adieri,
şi dulce fă-le hrana amiezilor senine
– să secere întruna cu proaspete puteri!

Ascute-le cu râvnă uneltele iubirii
şi-apleacă-le genunchii ce spicele-mblătesc,
să-Ţi umple-ntreg Hambarul de snopii mântuirii
cu grâul greu şi galben ca aurul ceresc!

Fiţi binecuvântate voi, mâini care frământă
şi ochi ce-aduceţi stropii de rouă şi de mir,
şi buze ce se roagă şi-ndeamnă, şi cuvântă,
– s-aduceţi Sfânta Pâine spre Vinul din Potir.

Veniţi, luaţi sămânţa aleasă şi cernută
şi-o semănaţi udată cu lacrimi şi cu dor,
nu treizeci să rodească,
nu şaizeci
– ci o sută,
să umple tot Pământul şi Cerul Viitor!