Partea I

Iată ceasul… proslăveşte-Ţi, Tată, Fiul Tău Divin,
ca şi Fiul Tău să poată a Te proslăvi deplin,
după cum I-ai dat putere peste tot ce Tu-ai creat,
să dea viaţă-n veci acelor ce din lume I i-ai dat.

Viaţa veşnică-i aceasta: ca Tu, Unic Dumnezeu,
să fii cunoscut de dânşii şi Hristos, Trimisul Tău.
Eu Te-am proslăvit în lume, sfârşind ce Mi-ai dat să fac,
şi-acum, Tată, dă-Mi iar slava ce la Tine-aveam din veac.

Am vestit al Tău Sfânt Nume celor care Mi i-ai dat,
ei erau ai Tăi din lume şi Cuvântul Ţi-au urmat
şi cunosc că-a’ Mele toate de la Tine, Tată, vin,
că al Tău era Cuvântul şi ei L-au primit deplin.

Ei cu-adevărat crezut-au că din Tine, Tată, ies,
cu deplina-ncredinţare că Tu singur M-ai trimes.
Pentru ei Mă rog Eu, Tată, nu mă rog pentru cei răi,
ci Mă rog pentru acei ce Mi i-ai dat, căci sunt ai Tăi. | Continuare »

Traian Dorz, din Hristos – Mijlocitorul nostru

Domnul nostru Iisus Hristos – prin Care fuseseră făcute toate veacurile câte aveau să fie între cele două veşnicii (Evrei 1, 2) – pregătise şi ceasul acesta, cu tot ce avea să aducă el, şi Se ruga pentru el înainte de a începe.
Spre a fi tuturor ucenicilor Săi, de atunci şi de totdeauna, nu numai Mijlocitorul lor la Dumnezeu, ci şi Învăţătorul rugăciunii lor de care vor avea, de acum încolo, cea mai mare nevoie pe pământ…
După ce a vorbit astfel, Iisus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine…“

După ce un fiu şi un trimis al lui Dumnezeu vorbeşte astfel ascultătorilor lui – cum a vorbit Iisus Hristos, şi cu duhul, şi cu graiul Său – atunci acel fiu şi trimis îşi poate ridica ochii spre cer şi poate zice Tatăl nostru, cu dulcea încredinţare că nu spune un neadevăr…
Dar cum să-şi poată ridica ochii şi zice acela în care nu este nici Duhul lui Hristos (Rom. 8, 9) şi nici Cuvântul lui Dumnezeu? (Colos. 3, 16)
În orice lucrare a Evangheliei lui Hristos, ucenicul trebuie să facă totdeauna aşa cum a făcut Domnul: Cuvântul trebuie urmat de rugăciune.

Deci, ori de câte ori staţi de vorbă cu un suflet sau cu mai multe, rugaţi-vă pentru cei cu care aţi vorbit; ori de câte ori împărţiţi Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor, rugaţi-vă puternic şi fierbinte pentru ei, încheiaţi totul cu rugăciune către Tatăl Ceresc pentru mântuirea, pentru unitatea şi pentru slava celor cu care aţi vorbit.
Mijlociţi şi voi pentru ei la Tatăl, de la Care pogoară orice dar bun şi desăvârşit peste munca propovăduirii voastre, căci de voia Tatălui Ceresc şi de binecuvântarea Lui depind toate lucrurile.
Rugăciunea Domnului nostru Iisus Hristos ne este nouă, tuturor şi totdeauna, o lumină şi o putere veşnică.
Sosise ceasul încercării, iar Iisus începea acest ceas cu o puternică rugăciune de adâncă şi liniştită încredinţare în Voia Tatălui. | Continuare »

Traian DORZ

Te-ai dus, Iisuse Dulce, spunând: Eu vin curând!
– ca să-Ţi aştept întruna întoarcerea iubită,
să nu-mi prea pară lungă durerea aşteptând,
nici noaptea, prea amară, nici viaţa, prea zdrobită.

Te-am urmărit cu ochii îndureraţi şi grei,
dar prea curând nălţimea şi norii Te luară
şi-n locul Tău rămase durerea-n ochii mei,
şi-n jurul meu, pustiul, şi-n inima mea, pară.

De-atunci privesc întruna pe drumul nepătruns
spre norul după care Te-ai dus de lângă mine,
dar nu văd decât golul în care Te-ai ascuns
şi n-am decât pustiul durerii după Tine.

O, cele trei cuvinte ce mi le-ai spus plecând
mi-au fost ca trei săruturi pe buzele-mi uscate,
le voi simţi de-a pururi pe gura mea, arzând
ca o pecete dulce de cele-ncredinţate!

De-atunci, aştept întruna să vii, precum ai spus,
sau să primesc solia trimisă după mine,
dar totul este singur şi gol, Iubit Iisus,
şi totu-i nici viaţă, nici moarte, fără Tine!

Stau îngerii-alături şi vor a mă-ntări,
dar nici o-mbărbătare suspinul nu-mi alină.
– O, dacă sunt atâtea pe Tine-a Te opri,
pe mine nu-i nici una, Iisuse, spune-mi: – Vină!

Sfantul Nicolae Velimirovici

Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu, după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile.
Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?

El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa. Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului. Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.

Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă. Şi când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru şi Ioan şi Iacov şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov. Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui.
Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează.
Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii – o, se află vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică? | Continuare »

Sfântul Grigorie Palama

Despre patimi şi virtuţi
1. Luaţi aminte la sărbătoarea noastră şi la dreapta socotinţă cu care Domnul nostru Iisus Hristos, atât la înviere cât şi la înălţare, i-a bucurat pe cei care au crezut în El, precum şi la felul în care i-a smuls din acea întristare. Luaţi aminte la această viaţă, sau, mai curând, la nemurirea Sa, căci ni S-a arătat după moarte. Luaţi aminte la înălţimea cerului la care a ajuns Hristos, înălţându-Se mai presus de toate, şi la preamărirea mai presus de toată mărirea cu care S-a preamărit după trup. Aceasta a fost cu putinţă prin smerenie şi prin îndurarea necinstirii şi a ocării, după cum spune şi Apostolul: smerindu-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce. „Şi pentru aceasta Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dat Lui nume mai presus de tot numele, astfel încât la pomenirea numelui lui Iisus tot genunchiul să se plece în cer şi pe pământ şi în cele de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească faptul că este în slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2, 8-11).
2. Astfel, dacă Dumnezeu L-a preamărit pe Hristosul Său, tocmai pentru că a fost batjocorit şi ispitit, şi pentru că moarte ruşinoasă pe cruce a răbdat pentru noi, cum ne va mântui, cum ne va preamări şi cum ne va înălţa pe noi dacă nu vom deprinde smerenia, dacă nu ne vom arăta de acelaşi sânge, întru iubirea aproapelui, dacă nu vom zidi sufletele noastre pe stânca răbdării feluritelor ispitiri, şi dacă nu vom intra prin poarta cea strâmtă care duce la viaţa veşnică şi nu vom urma calea celui care ne-a condus, în chip mântuitor, către ea. La aceasta suntem chemaţi, zice corifeul Apostolilor, Petru, „că Hristos a pătimit pentru noi lăsându-ne nouă moştenire ca şi noi să mergem pe urmele Lui” (I Petru 2, 21). | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

1. Credinţa orbului din naştere. Bunătatea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii fără excepţie.
2. Nevoia credinţei peste tot. Este o pace rea şi un război care este bun.
3. Să fugim de cei răi, să ne lipim de oamenii buni. Să tăiem membrele stricate, să ne separăm de prietenii periculoşi. Depărtîndu-ne adesea de ei îi cîştigăm, sunt făcuţi să intre în sine. Însoţirea cu cei răi este mai periculoasă decât o ciumă. Copiii răi sunt nişte dezmoşteniţi, trebuie să fugim de prietenii care sunt stricaţi. Nu se cercetează viaţa noastră dar suntem judecaţi după cei cu care avem de a face. Însoţirea cu cei răi, periculoasă pentru sine, sminteşte cu privire la alţii.

1. Cei ce vor să aibă ceva rod din învăţătura noastră nu trebuie să lase să treacă nici cel mai mic lucru. Motivul pentru care ni se porunceşte să citim cu grijă Sfintele Scripturi, este că, cea mai mare parte din timp, ceea ce părea mai uşor de înţeles ascunde ceea ce este cu un sens ascuns, care este de o adâncime destul de mare. Remarcaţi în sfârşit, ceea ce ne arată nouă lectura pe care urmează s-o facem: „Aceasta zicând, a scuipat jos“. Pentru ce scuipă Iisus aşa?
Ca să strălucească slava lui Dumnezeu, şi fiindcă el trebuie să facă lucrurile celui ce l-a trimis. În sfîrşit, nu fără motiv a spus evanghelistul toate lucrurile acestea şi a arătat că Iisus a scuipat; ci pentru a arăta că el întărea cuvintele prin faptele sale. Şi pentru ce nu s-a folosit Mîntuitorul de apă pentru a face tină, ci de salivă? El trebuia să-l trimită pe orb la scăldătoarea Siloamului: el a scuipat deci pe pămînt, de teamă ca să nu i se atribuie o parte din vindecare acestei fântâni, adică apei ei, şi la fel pentru a ne învăţa că virtutea care a format şi a deschis ochii acestui orb, a ieşit din gura sa. În acest sens a zis evanghelistul: „Şi a făcut tină din scuipat“. Apoi i-a poruncit orbului să se spele, ca să nu se creadă că pămîntul a lucrat această minune. | Continuare »

„După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat şi a uns ochii orbului cu tina aceasta.“ (Ioan 9, 6)

Din aceeaşi tină fuseseră făcuţi ochii aceştia care erau unşi acum. Şi de către Aceeaşi Mână Care Se atingea de ei. Făcătorul lor, ştiind ce avea să se întâmple, când i-a făcut prima dată, a lăsat peste aceşti ochi umbra. Tocmai în vede-rea celor ce aveau să se împlinească acum, spre a se arăta astfel lucrările lui Dumnezeu. Acum Domnul împlinea numai ceea ce anume nu făcuse atunci… Ceea ce anume lăsase El nefăcut, la naşterea omului acestuia, pentru ca să facă acum, în chipul acesta atât de minunat.
Domnul Iisus ştie ce ne lipseşte fiecăruia dintre noi.

Ştie şi ce nu ne-a dat El de la început (Luca 8, 10; Marcu 4, 11) şi ştie şi ce am pierdut noi, pe calea vieţii, din vina noastră, prin neascultare şi păcat, din ceea ce ne-a dat. Ceea ce nu ne-a dat Dumnezeu, putem primi, prin stă-ruinţa unei credinţe răbdătoare, de la bunătatea iubirii lui (Ioan 15, 7). Iar ceea ce am pierdut, noi putem dobândi prin pocăinţa unei credinţe înlăcrimate, de la iubirea Lui răscumpărătoare (Mat. 7, 11). Căci lui Dumnezeu şi credinţei vii le este cu putinţă totul!

Când în lucrarea mântuirii tale tu nu poţi face nimic, Domnul Iisus nu-ţi cere să faci nimic; face El totul! Când însă poţi face ceva şi tu, atâta cât poţi face, Dumnezeu îţi porunceşte să faci, aşteaptă să faci şi atâta trebuie să faci! Astfel, în tot ce avem de făcut pe calea mântuirii şi în toate problemele vieţii noastre, lucrarea Domnului este bine deosebită de lucrarea pe care se cere să o facem noi.
Dar după cum noi nu putem face lucrarea Lui, tot aşa şi Domnul nu vrea să facă partea noastră! El este gata totdeauna să ajute pe cei neputincioşi sau pe cei care se străduiesc din greu să lupte…, dar niciodată nu vrea să încurajeze pe cei leneşi sau îndă-rătnici, adică pe aceia care nu vor să facă nici ceea ce pot face. | Continuare »

Iubirea mea, Iisuse, oriunde Te-ntâlnesc,
de-oriunde m-aş întoarce, Te regăsesc pe Tine,
în tot ce văd în juru-mi Te simt şi Te privesc,
Te-mbrăţişez, mă mângâi şi mă unesc cu Tine,
Iisus, Iisus, Iisus, Iisus – şi mă unesc cu Tine!

De Tine-s pline toate, oriunde m-aş uita,
din Tine gust aroma din tot ce e mai dulce,
pe toate văd lumina, pe toate, Faţa Ta
din toate cu-o măsură ce-abia de-o mai pot duce,
Iisus, Iisus, Iisus, Iisus – ce-abia de-o mai pot duce!

Orice cântare-mi spune că Tu i-ai fost izvor,
în orice miez de pâine văd Faţa-Ţi strălucită
Tu orice amintire mi-o umpli de fior
şi orice depărtare mi-o-ntorci mai fericită,
Iisus, Iisus, Iisus, Iisus – mi-o-ntorci mai fericită.

Când beau dintr-o fântână, din Tine mă adap,
când mă îmbrac cu raze, mă încălzesc de Tine,
când mă cufund în stele mi-e Mâna Ta sub cap
şi-n toate, o Iisuse, e-atât şi-atât de bine,
Iisus, Iisus, Iisus, Iisus – e-atât şi-atât de bine!

Când vin, mi-e casa plină şi plină-o las când plec,
din toate mă întâmpini cu miere şi sfinţire.
Ce-mi pasă de ce vine sau anii mei că trec?
Mai este-alt rai? – Nu este, ci Tu-mi eşti el, «IUBIRE»
Iisus, Iisus, Iisus, Iisus – ci Tu-Mi eşti el, «IUBIRE»! (Traian DORZ)

„Adusu-ne-am aminte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de cas­traveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi… sufletul nostru s-a scâr­bit de această mâncare (mană) proastă… daţi-ne carne să mân­căm!“ (Numeri, cap. 11 ).

Mana ce li se dăduse israelitenilor era un dar ceresc, era o mâncare cerească. Israelitenii ar fi trebuit să mănânce această mană stând totdeauna în genunchi, cu rugăciune de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Însă, vai, ce lucru dureros se arată şi aici! Să ascultăm ce spune Biblia:
„Poporul a cârtit împotriva Domnului, zicând că-i merge rău… şi amestecătura cea dintre ei s-a aprins de poftă; ba chiar şi fiii lui Israel, şezând, plângeau şi ziceau: Cine ne va da nouă carne să mâncăm? Adusu‑ne‑am a­minte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de castraveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi. Iar acum sufletul nostru s-a uscat de tot; nimica, afară de mană nu văd ochii noştri… (Numeri 11, 1-6). Şi cârtea poporul asupra lui Dumne­zeu şi asupra lui Moise, zicând: Pentru ce ne‑aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă… (Numeri 21, 5). Daţi-ne carne să mân­căm… (Numeri 11, 13). Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe. Şi încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, s‑a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu o urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot-Hataawa, Mormintele lăcomiei (Numeri 11, 18-35).

Ce lucru dureros se vede şi aici! Israelitenii se sătura­seră de mâncarea cea cerească. Le-a venit poftă după car­nea din Egipt. Le-a venit dor chiar după Egipt. Din ce robie înfricoşată scăpaseră, şi auziţi-i cum zic: „De ce ne-aţi scos din Egipt?… Că bine era nouă în Egipt“… (Numeri 11, 18) Acolo erau peşti, era carne, erau castraveţi dar aici ni se usucă sufletul cu această mană proa­stă… | Continuare »

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]

Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra valenţelor semantice ale unui element lexical din sfera cromaticii, utilizat cu intenţii expresive în poeziile din volumul menţionat: adjectivul alb. Pornim de la premisa conform căreia creaţia poetică imprimă adesea, în contexte figurate, accepţii noi termenilor obişnuiţi şi „realizează prin variatele forme stilistice un nou relief al expresiei. Originalitatea limbii unui scriitor nu constă în particularitatea vocabularului, ci mai ales în noutatea imaginilor născute din asocierea inedită a cuvintelor capabile să potenţeze metaforic sfera de înţelesuri comune şi să le nuanţeze pe acestea printr-un spor de semnificaţii plastice, sugestive.”[6]

Deşi aprecierile cromatice nu ocupă un loc însemnat în sintaxa şi semantica poeziilor din Osana, Osana, totuşi, imaginile surprinzătoare create de asemenea asocieri au, nu o dată, funcţie metaforică, participând la configurarea unui univers liric de o complexitate şi de o originalitate remarcabile[7].

*

Culoarea este nu numai una dintre însuşirile cele mai pregnante ale obiectelor, ci şi un fenomen psihic complex, ceea ce justifică, de altfel, preocupările multiple pentru analiza termenilor cromatici, concretizate în numeroase studii de medicină, biofizică, biologie, psihologie, etnolingvistică, psiholingvistică, semantică, semiotică etc. În istoria culturii şi a civilizaţiei, culorile au fascinat mereu prin prezenţa lor în natură, în tehnică şi în artă: „Percepţia optică, psihologia colectivă şi fidelitatea faţă de o anumită tradiţie culturală au făcut din semnificaţiile diverse ale culorilor un limbaj simbolic coerent şi extrem de expresiv.”[8] | Continuare »

La o biserică slujeau doi preoţi, cu multă râvnă. În fiecare duminică se predica Cuvântul lui Dumnezeu.
Unul dintre preoţi, voind în predica lui să facă legătură cu predica celuilalt preot din duminica trecută, îl întrebă pe crâsnic (paracliser) despre ce a vorbit părintele în duminica trecută.

„Să mă iertaţi, – răspunse crâsnicul – dar eu eram atunci încurcat cu cădelniţa, căci se stinseseră cărbunii din ea şi  nu-mi aduc aminte… Voi întreba însă pe cantor.“ Dar cantorul nu-şi aducea nici el aminte, pentru că pe vremea predicii căutase prin Tipic glasul şi rânduiala duminicii  viitoare.
Crâsnicul îl întrebă pe epitrop, dar nici epitropul nu-şi aducea aminte, pentru că pe timpul predicii îşi făcuse socoteala banilor strânşi cu tasul. Disperat, crâsnicul se suie sus la cor, la domnul învăţător, dar nici aici nu se ferici. Pe timpul predicii, domnul învăţător ieşise afară „să tragă o ţigară“.
Bietul crâsnic, ce era să facă?! Să se întoarcă la părintele fără nici un răspuns? Ar fi fost prea-prea ca o biserică întreagă să nu ştie ce a predicat părintele în duminica trecută. Se gândi una bună şi, ivindu-se pe uşa altarului, zise încet, şoptind: „Părinte, am aflat: în duminica trecută, părintele celălalt a vorbit… despre Dumnezeu!“

O întâmplare de râs ar fi aceasta, dacă n-ar fi în ea un dureros adevăr. În câte biserici se rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu cu foc şi înţelegere – şi câţi îl ascultă cu folos şi înţelegere?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Dacă, având mâna pe cugetul tău smerit şi curat, poţi spune: Nu m-am purtat necinstit faţă de nimeni niciodată… nu cred că este nimeni care să poată spune pe dreptate: „M-ai înşelat“ şi dacă într-adevăr nu te-ai purtat niciodată nici în inima ta necinstit faţă de nimeni, – atunci într-adevăr poţi fi fericit.

Nimeni din cei ce dispreţuiesc familia noastră n-a fost în ea pe dinăuntru, ci numai pe dinafară. Familia noastră duhovnicească este o taină. Chiar din mijlocul ei, atât de mulţi nu o cunosc şi nu o înţeleg. De aceea n-o ştiu preţui cât se cuvine. De aceea o pot părăsi. Dar cei ce-o cunosc şi o înţeleg mor pentru ea.
Dumnezeu ne-a dat fiecăruia o părticică din veşnicie ­– şi această părticică se numeşte timp, şi ne-a dat insuflare din El – şi aceasta se numeşte suflet, pentru ca în acestea să ne realizăm pe noi înşine – pentru veşnicie şi pentru Dumnezeu.
Nu există nici un om fără vreun dar dumnezeiesc. Dar există atât de mulţi care nu folosesc deloc acest dar ­sau îl folosesc rău. Răsplata sau pedeapsa noastră vor fi numai pentru felul în care am vrut noi înşine să folosim acest dar. Sau n-am vrut.
Binefacerea este o poruncă… Deci este un act de ascultare, urmat de o răsplătire. Dumnezeu Se va purta faţă de noi întocmai cum s-a purtat inima noastră faţă de binefacere.

Ce bună este acea inimă care poate plânge lângă tine şi cu tine pentru durerea ta! Preţuieşte-o întotdeauna şi n-o părăsi niciodată, căci singură aceasta te iubeşte cu adevărat.
Celui statornic bun, statornic iubitor, statornic credincios, ziua nu-i şterge vorbele nopţii, înălţarea nu-i şterge chipul smereniei, bogăţia nu-i seacă izvorul dărniciei şi depărtarea nu-i stinge focul dragostei.
Cel ce crede şi iubeşte rămâne pururea de aceeaşi vârstă tânără la care dorinţa este biruitoare, iar dragostea fierbinte, din pricina marilor şi fericitelor lui izvoare lăuntrice. Aceluia luptele îi fac credinţa şi mai puternică. Furtunile îi fac focul iubirii şi mai mare. Iar suferinţele lui pentru biruinţa în aceste două lupte şi munci îi fac aceste comori cu atâta mai nepreţuite, cu cât a dat pentru ele o jertfă mai mare.
În ceasul marii mele dureri, lăsaţi-mă numai cu marea mea durere. Lăsaţi-mă cu lacrimile, singur cu marile mele lacrimi lângă mormântul marii mele iubiri. Iubirea şi durerea au fost marile şi credincioasele mele surori care au plâns cel mai adesea împreună cu mine. | Continuare »

Maica lui Dumnezeu, chezaşa mea…
Lângă tronul fecioriei tale-mi plec neputinţa genunchilor mei.
Numele tău cinstit în veci, pururea fecioria ta şi smerenia ta necuprinsă cu mintea fie-mi pază inimii mele rănite adeseori.
Pentru paza fecioriei sufletului şi credinţei mele, Stăpâna mea cea pururea fericită, te rog cu umilinţă şi cu nădejde nestrămutată:
– păzeşte-mi neîntinată şi fecioară rugăciunea legământului meu.
– apără-mi de întinare credinţa mea şi neademenită dragostea.
– acoperă-mi cu acoperământul grijii tale fiinţa mea întreagă şi ajutorul tău trimite-mi-l degrabă când învolburări grele caută sufletul meu să-l atragă, căci numai tu, cea pururea fecioară poţi înţelege ce curse pândesc să întineze curăţia şi candoarea şi nevinovăţia dragostei dintâi.
Că de am şi greşit n-am năzuit la alt Dumnezeu. Şi inima mea nu s-a lipit de alte încredinţări. Pe ele, pe acele din ceasul legământului meu să mi le păzeşti fecioare, Preacurată Fecioară. În inima mea, fiecare năzuinţă, fiecare simţământ, fiecare dorire, fiecare izbândă, ba mai mult, chiar fiecare cădere să-mi rămână fecioare. După fiecare dintre acestea să mă ridic mai aproape de Fiul tău Preaiubit şi Mântuitorul meu cu un avânt mai înflăcărat, dar la fel de feciorelnic, de sfios şi de pur, ca la început.
Căderile mele să nu-mi întineze credinţa, să nu mi-o schimbe, să nu mi-o tulbure, ca să nu mi-L depărteze pe Domnul, ci să mă smerească şi să mă apropie apoi mai mult de El.
Tu, cea care pe toate le poţi de voieşti, nu întoarce faţa de la neputinţele mele, ci, te rog, voieşte să-mi ajuţi când strig către tine, căci, după Dumnezeu, n-am alt ajutor, afară de tine, Maica lui Dumnezeu. Că voind tu, toate le împlineşti. Împlineşte dar şi smerita mea rugăciune prin care-ţi cer paza fecioriei credinţei, şi dragostei, şi nădejdilor mele. Ca să te cinstesc pe tine în veci, cea grabnic ajutătoarea sărmanilor şi izbăvitoarea din toate nevoile a celor ce cu credinţă aleargă spre tine şi cu smerenie se roagă ţie. Amin.

Vlad Gheorghiu

Lumina este înţelepciunea prin care au fost concepute toate.
Materia din care au fost zidite toate.
Echilibrul prin care se ţin toate.
Şi rostul prin care sunt îndreptăţite toate.
Iar Lumina aceasta este Hristos (In 8, 12).

Hristos este Prima Înţelepciune (Prov 8, 22-36) – Ideea.
Hristos este a Doua Înţelepciune (In 1, 1) – Cuvântul.
Hristos este a Treia Înţelepciune (Rom 11, 35) – Realizarea.
Hristos este a Patra Înţelepciune (Iov 11, 5-9) – Scopul.
Hristos este Permanenta Înţelepciune (Col 1, 19) – Durata.
Hristos este Desăvârşita Înţelepciune (Evr 1, 3) – Armonia.
Hristos este Eterna Înţelepciune (Apoc 4, 11) – Statornicia.
Hristos este Ultima Înţelepciune (I Cor 15, 24-28) – Dumnezeu.

Omul care trăieşte în păcat – şi nu vrea să se elibereze de el – este un nebun, care iubeşte noroiul şi se complace în noroi.
Tot ce este în Hristos este în Lumină.
Oricine nu vine la El este în noapte.

Nimic nu se poate alege şi aşeza echilibrat fără lumina lui Dumnezeu.
Nimic nu poate porni bine. Nici merge bine. Şi cu atât mai mult nu poate ajunge bine la sfârşit fără Lumină.
Când faci ceva în întuneric, iar la urmă te uiţi în lumină la ce ai făcut – cât de urât apare lucrul tău!
Aşa este şi când ai a face cu un om fără Hristos. | Continuare »

Viorel Bar

Doamne, Tu vrăjmaşii i-ai iubit nespus
şi pe-aceea care pe Cruce Te-au pus.

Tot aşa şi nouă ne-ai cerut să fim,
pe vrăjmaşii noştri, şi noi să-i iubim.

Că, a-ţi da iubirea cui ţi-o dă şi el,
nu şi păcătosul face tot la fel?

Binele făcându-l aşteptând napoi,
nu la fel îl face şi acei ce-s răi?

Faceţi bine celor ce napoi nu pot
bine să vă-ntoarcă, Domnul plătind tot.

Plata cea din ceruri s-o căutaţi întâi,
căci şi după moarte doar cu ea rămâi.

Viaţa unui creştin adevărat nu e numai o viaţă de luptă, ci şi de suferinţă
„Iar tu te luptă şi suferă”… zice într-un loc Ap. Pavel (II Tim. 2, 3). S-ar părea o contrazicere între aceste vorbe. Dar nu este. În viaţa unui creştin luptător şi biruitor îşi are şi suferinţa însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare. În Evanghelia Mântuitorului îşi are locul ei, un loc foarte însemnat. O latură a Evangheliei, o latură a mântuirii noastre sufleteşti este tocmai suferinţa. Să nu uităm că Mântuitorul a fost înainte de toate un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a biruit prin răbdare, tăcere şi suferinţă. Din cele zece fericiri pe care le-a spus Mântuitorul, jumătate vorbesc despre suferinţele ce le vor avea cei „fericiţi”… „Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei prigoniţi din pricina neprihănirii… Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni… Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi izgoni dintre ei”… (Matei 5, 1-12 şi Luca 6, 20-23).

Despre însemnătatea suferinţelor în viaţa noastră creştinească aş putea scrie o carte întreagă. Voi spune aici pe scurt că sunt patru feluri de suferinţe.
1. Întâi e suferinţa care vine ca o pedeapsă pentru păcate şi ca o chemare, ca o solie a Tatălui Ceresc, să ne întoarcem din căile pierzării. O astfel de suferinţă sunt şi necazurile vremurilor noastre, care de ani de zile ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.
2. A doua este suferinţa ce ne vine ca o încercare a credinţei noastre. O astfel de suferinţă a fost aceea a lui Iov din Biblie.
3. A treia e suferinţa ce ne vine de la Domnul ca să cureţe aurul credinţei şi inimii noastre. În foc se curăţă şi aurul; în focul necazurilor şi al încercărilor se curăţă şi aurul credinţei noastre. Printr-o astfel de suferinţă curăţitoare a trecut Iosif, din Biblie, şi toţi aleşii Domnului. Printr-o astfel de suferinţă trec toţi cei care apucă pa calea mântuirii sufleteşti. „Pe cei care îi iubeşte, Domnul îi ceartă”, zice Scriptura. Precum olarul arde mai tare în cuptor vasele cele mai bune, aşa face şi Domnul când dintr-un om vrea să facă un vas ales. Domnul Îşi scoate vasele cele alese din cuptorul suferinţelor. Aleşii Domnului au ieşit şi ies aproape toţi din şcoala suferinţelor. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, CORABIA LUI NOE

… Ascultaţi ce zice Apostolul Petru: „Prin Cuvântul lui Dumnezeu a pierit odinioară lumea – pe timpul lui Noe – înecată de apă… Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a curăţit pământul prin apă şi cu ajutorul apei. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din Ziua de Judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi“ (II Petru, 3, 5-7).
Acesta este potopul cel adevărat, potopul cel sufletesc din Ziua cea mare a Judecăţii. Toţi suntem ameninţaţi de acest potop. Păcatul ne duce pe toţi în faţa lui. Din acest teribil potop va trebui să scăpăm la viaţă ori să pierim în flăcările lui. Că pe pământ nu va mai fi prăpăd de apă şi nu vom muri înecaţi, asta încă n-ajunge nimic, câtă vreme vom pieri în potopul cel de foc. Eu am cunoscut un om care a scăpat de înec în apă şi, pe urmă, a murit într-un foc. Izbăvirea lui de înec nu i-a fost de nici un folos.

Ah, ce groaznic este potopul cel de foc, ce ameninţă sufletele noastre! Toţi suntem ameninţaţi să pierim în acest potop, pentru că toţi suntem păcătoşi. Păcatul şi fărădelegile ne-au adus în faţa acestui teribil potop. Tremurăm de groaza pieirii sufleteşti. Dar Domnul Dumnezeu, în a Sa nemărginită dragoste şi iubire de oameni, nu ne lasă să pierim în acest potop. El ne ajută să scăpăm de el.
Legământul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe cuprinde şi izbăvirea noastră din potopul cel de foc, din potopul pieirii sufleteşti.Legământul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe închipuie Jertfa Crucii, Jertfa cea sfântă a Fiului Său. Dumnezeu a făcut un legământ cu pământul şi cu oamenii. A făcut legământ că nu-l va mai pedepsi cu pieire pentru păcatele noastre. „Curcubeul“ acestui legământ este Crucea şi Jertfa scumpului nostru Mântuitor.
Când pătimea Iisus pe cruce, nori negri s-au grămădit pe cer. Deasupra Mielului se grămădiseră nori negri ce au făcut „întuneric mare peste tot Ierusalimul“. Aceşti nori erau urgia şi mânia lui Dumnezeu pentru păcatele lumii. Era un potop al urgiei şi mâniei cereşti, care ameninţa cu prăpăd întreg pământul şi pe oameni. Dar în clipa când scumpul nostru Mântuitor a rostit cuvintele „săvârşitu-s-a“, norii mâniei lui Dumnezeu deodată s-au împrăştiat. Sus pe Golgota s-a ivit în clipa aceea cel mai minunat şi măreţ „curcubeu“ din câte s-au văzut cândva în această lume: Iisus cel Răstignit pentru păcatele noastre. Dumnezeu S-a împăcat cu noi în clipa când scumpul nostru Mântuitor a rostit cuvintele „Săvârşitu-s-a“… în clipa când Şi-a împlinit Jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre. | Continuare »

„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»“

Pentru Domnul, Care ne-a creat, Care ne-a dat viaţă din Viaţa Lui, sânge din Sângele Lui, trup din Trupul Lui (Efes. 5, 30)…, pentru El, Care ne-a legănat şi ne-a încălzit la Sânul Lui, crescându-ne ca într-un loc tainic, încă de pe când fiinţa noastră nici nu avea un chip (Ps. 139, 16)…, pentru Domnul, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, noi suntem mai cunoscuţi şi mai iubiţi decât pentru cea mai dulce mamă (Isaia 49, 15). El spune aşa de duios, prin profetul Său, că ne-a pus un nume şi că pentru El acest nume este preaiubit şi neuitat…

«Din dragoste pentru robul Meu… şi pentru alesul Meu te-am chemat pe nume; ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti» (Isaia 45, 4). «Acum, aşa vorbeşte Domnul Care te-a făcut… şi Cel Ce te-a întocmit: … Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc. Te chem pe nume, eşti al Meu…“ (Isaia 43, 1).
Câtă duioşie şi dragoste este conţinută în aceste dulci şi părinteşti dezmierdări şi făgăduinţe!
Ele arată că, de la început, noi avem un loc ales şi veşnic, un nume plăcut şi personal, o chemare şi o solie deosebită, fiecare dintre noi, înaintea Domnului. Şi din partea Lui. Şi pentru împărăţia Lui.

Iată, acum Domnul Iisus stă în faţa mormântului şi îl strigă pe nume pe Lazăr, chemându-l să iasă şi să vină la El, cu glasul dulce cu care îi va fi grăit de-atâtea ori în casa neuitată a Betaniei lor!… Iar mortul, auzind, ascultă şi vine, aşa de firesc cum ve-nise totdeauna când îl chemase Iisus. | Continuare »

Soare

de Traian Dorz, din vol. Cântările Roadelor

Venit-a primăvara, dar încă e tot iarnă.
E ceasul dimineţii, dar ziua n-a sosit.
– O, vino, soare dulce, împrăştie îngheţul,
Lumină scumpă, vino, cu tremur te chemăm!

Căci între-aceia care aşteaptă după tine
sunt încă printre oameni fraţi minunaţi şi buni
ce-aduc spre Creatorul, din suflet, ca şi tine,
lumină şi căldură asemeni cu a ta.

Lumină-i, soare dulce, pe-aceştia, încălzindu-i,
şi, pentru-ai tăi, mai vino şi peste ceilalţi,
căci îndeajuns odată o să le fie gheaţa
şi noaptea lor eternă,
– când nu vor mai fi-ai tăi!

Vlad Gheorghiu

Aş vrea să mor de-atâtea ori cât cere ispăşirea,
ca să-mi plătesc prin suferinţi cât Ţi-am zdrobit iubirea.

Să-nmormântez tot ce-i străin de cer şi de-nviere,
ca slobod, cântecul să-mi nalţ din aspra mea tăcere.

Şi chinu-aş vrea îndelungat atât cât cere vina,
ca să-mi sfinţesc aici prin foc şi dorul, şi lumina.

Să-ndur cu drag atâta greu, păcatul cât va cere,
s-ajung în faţa Ta, Iisus, curat la înviere.

Să pot să mă despart uşor, când voi pleca, de tină,
cu sufletul senin să zbor, Iisuse, spre lumină.

Să nu-mi mai ştii nimic din tot ce-avut-am fărdelege,
tot cât am plâns în ceasul greu de ea să mă dezlege.

Aşa aş vrea, Iisuse drag, dar când durerea vine,
ce iute strig la mila Ta, s-o treacă de la mine.

Toiagul şi nuiaua Ta îmi par ades prea grele,
o, Domnul meu, când slab mă vezi, ajută fricii mele.

Traian Dorz, din vol. Cântarea Biruinţei

Când Ţi-am venit în casă, n-am aşteptat, Maria,
să-mi speli şi tu cu lacrimi picioru-nsângerat,
nici ţi-am adus aminte de toată datoria,
dar să mi-l speli cu apă, Marie,-am aşteptat!

Când am zăcut pe moarte, n-am aşteptat, străine,
să umbli pentru Mine drum lung şi depărtat,
nici ţi-am adus aminte ce-am mers Eu pentru tine,
– dar să-Mi trimiţi o vorbă, străine,-am aşteptat!

Când a venit furtuna, n-am aşteptat, barabe,
să-ntoarceţi Oastei sfinte tot ce i-aţi datorat,
nici v-am adus aminte a voastre urme slabe
– dar să nu-i daţi paharul cu fiere-am aşteptat!

Greşeli din neştiinţă mai poate-avea oricare,
dar cele cu voinţa şi gândul necurat
rămân păcat de moarte – şi veşnic n-au iertare;
oricine moare-n ele e-un veşnic blestemat!

de Traian Dorz, din vol. Cântarea Veşniciei

Ţi-aş fi vrut, Simone,
poarta descuiată,
să nu trebuiască
să bat nici o dată,
– dar tu n-ai avut, Simone, poarta descuiată!

Aş fi vrut, Simone,
să-Mi dai sărutare
făr’ să-ţi ceară asta
lunga-Mi aşteptare,
dar tu n-ai sărit, Simone, să-Mi dai sărutare.

Aş fi vrut, Simone,
cât ţi-am stat în casă,
să-ţi văd cum iubirea
toate şi le lasă,
dar n-ai fost aşa, Simone, cât ţi-am stat în casă.

Ţi-am cerut, Simone,
apă la picioare
şi-aş fi vrut iubirea
să ţi-o văd cum sare,
dar Eu M-am spălat, Simone, singur, pe picioare.

Te-aş fi vrut, Simone,
altfel lângă Mine,
atunci, cândva, poate
mai veneam la tine,
dar Eu am plecat, Simone, prea trist de la tine!

de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Anilor»

De-aş putea să-ntorc pe calea Timpului, spre Început,
– cum cobori din treaptă-n treaptă aş păşi din an în an,
fără să mă uit o clipă la nimic din ce-am trecut
m-aş opri-ntr-un veac de aur,
lâng-un ţărm galileian.

Cum Te-aş aştepta acolo, răbdător şi fericit,
când aş şti că, dimineaţă, ai să treci şi-ai să mă iei!…
– Ceilalţi s-ar uita la mine cu un ochi nedumerit,
dar pe urmă cu ce zâmbet m-ar primi să merg cu ei!

Cum m-aş avânta, ca Petru, peste valuri netemut,
cum Ţi-aş sta răpit pe umăr ca Ioan, să Te ascult,
cum, ca şi Zacheu, îndată Ţi-aş da-ntregul meu avut,
– ca să poţi vedea, Iisuse, cât Te-am înţeles de mult!

Ţi-aş spăla, ca păcătoasa, praful drumului trudit
de pe Sfintele-Ţi picioare, cu al lacrimii izvor,
şi mi-aş sparge, ca Maria, vasul cel nepreţuit,
să-Ţi torn numai Ţie mirul cel plăcut mirositor.

Aş căuta să-Ţi dau ce încă nimeni altul nu Ţi-a dat
şi-aş găsi să-Ţi spun cuvinte care nimeni nu Ţi-a spus
– ca să-mi poţi cunoaşte-n totul sufletul îndatorat
şi adânc recunoştinţa câtă-aş vrea să-Ţi dau, Iisus!

Traian DORZ, din Scumpele noastre surori, cap 14

Dar oricât de grea este uneori viaţa împreună, adesea viaţa în singurătate este cu mult mai grea.
Trebuie o mare putere de credinţă, de voinţă, de înfrâ­nare şi de rugăciune, ca o fiinţă femeiască să-şi poată duce în curăţie deplină viaţa de singurătate.
Căci crucea singurătăţii este una dintre cele mai grele cruci. Mai ales pentru sufletul care s-a pomenit dintr-o dată cu ea.
Oricum ar fi însă, sora, o dată rămasă fără soţ, e bine să rămână, dacă poate, aşa, până la moarte (I Corinteni 7, 34).
În astfel de stări, se pot găsi iarăşi trei feluri de surori:

1. Sora necăsătorită

Sfătuită şi de alţii sau îndemnată numai de Cuvântul şi Duhul Sfânt din inima ei, tânăra noastră soră s-a hotărât Domnului să rămână totdeauna fecioară, din dragostea pentru Hristos, Mirele ei Sfânt…
Alegând această spinoasă şi binecuvântată cale, ea şi-a luat pe umeri o cruce, împrejurul căreia numai Mâna Domnului împleteşte o cunună de flori… Dar flori din cele mai aspre, din cele mai aspre locuri…
O cunună atât de tainică, încât florile abia se văd. Însă mireasma lor se răspândeşte atât de binefă­cătoare şi atât de departe printre spinii pământului (II Corinteni 2, 15-16).

Mănăstirile sfinţeniei şi ale rugăciunii, spitalele durerilor şi ale deznădejdii, azilele neputinţelor şi ale amărăciunilor, orfelinatele jalelor şi ale tragediilor, căsuţele şi cărările sufletelor nevoiaşe, slabe, părăsite şi zdrobite…
Iată locurile şi familiile acelor suflete feciorelnice, care şi-au ales calea singurătăţii lor pentru fericirea de a putea sluji altora, în numele şi în dragostea lui Dumnezeu. | Continuare »