Povestiri în lectura autorului, cuprinse în volumul «Leagănul de aur» de Traian Dorz, cântări şi poezii

„… Dragostea noastră pentru Domnul nostru Iisus Hristos, trebuie să o dovedim cu fapta, căci aşa au făcut toţi Sfinţii Părinţi şi credincioşii adevăraţi, dintre care mulţi au fost copii şi tineri…”

„…Toate semnele timpurilor pe care le-a spus El că se vor arăta la apropierea venirii Lui se văd mereu în lume. Astfel că venirea Lui ar putea fi chiar îndată.
Dar oare la câţi dintre noi ne strălucesc ochii de bucuria venirii Lui şi câţi suspinăm de dragoste pentru întârzierea Sa?
Câţi ne grăbim să ieşim în întâmpinarea Lui cu inimile pline de smerenie şi iubire binefăcătoare?
Câte inimi ard de dorul aşteptării Sale?
Câte candele aprinse Îl aşteaptă gata şi câte fecioare veghează aşteptând pregătite sosirea Mirelui Ceresc?…”

Leagănul de aur – CD1

Leagan-1-A

| Continuare »

În această lună, în ziua a douăzeci şi una, Intrarea în Templu a Preasfintei Stăpânei noastre
de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria

Intrarea-in-Biserica-a-Maicii-Domnului
Intrarea în Templul legii a Doamnei de Dumnezeu Născătoarei a pricinuit ortodocşilor creştini praznic minunat şi a toată lumea. Fiindcă s-a făcut aceasta într-un chip minunat şi este înainte-mergătoare a marii şi minunatei taine a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, care avea a se face în lume prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Deci praznicul Intrării s-a început din pricina aceasta: Ana cea pururea pomenită, fiindcă mai toată viaţa a petrecut-o stearpă fără să nască prunc, ruga împreuna cu bărbatul său Ioachim pe Stăpânul firii, ca să le dăruiască lor prunc, şi făgăduindu-se ca, dacă vor câştiga dorirea, îndată vor afierosi lui Dumnezeu pe pruncul cel născut. Şi aşa a născut pe ceea ce s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, pe împăcătoarea şi împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii de a doua oară a lui Adam cel căzut şi a sculării şi a îndumnezeirii lui, pe Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoare Maria. | Continuare »

Maica-Domnului-02

Traian Dorz, din «Scumpele noastre surori»

Încă de pe când începuse să înţeleagă cuvintele mamei sale, fetiţa, crescută în duhul credinţei, şi-a ridicat ochii spre iconiţa de la căpătâiul leagănului ei, şi, ridicând mânuţa şi ochii zâmbitori spre faţa sfântă de acolo, a spus dulce:
– Ma-ma!…
– Da, scumpă fetiţă, Domnul Iisus cu Maica Lui Sfântă… Domnul Iisus cu Maica Domnului…
– Iisus! Mama!…

Şi fetiţa s-a deprins să privească cu evlavie la un Mântuitor şi la o Maică Sfântă.
La o Mamă care seamănă cu mama ei…
Crescând, fetiţa a aflat despre copilăria Maicii Domnului. Despre viaţa ei sfântă. Despre curăţia gândurilor şi inimii ei. A aflat despre neprihănirea faptelor ei, despre sfinţenia întregii ei fiinţe, pentru care ea a fost aleasă de Dumnezeu.

Şi, adeseori, aşezând lângă icoana Maicii Domnului, cu mâini pline de evlavie, cele dintâi flori de crini şi trandafiri din grădină, se va fi rugat în tăcerea şi singurătatea odăiţei ei, ca Duhul Sfânt să-i dăruiască şi ei puterea şi ajutorul ca să poată trăi o astfel de viaţă plină de curăţie şi de evlavie sfântă.
Iar Duhul Sfânt, pe Care Domnul Iisus Îl trimite fiecăruia din cei ce se predau Lui şi pun legământ să-L urmeze, îi îndreaptă mereu privirea spre trăirea Lui şi a sufletelor care au mai realizat pe pământ trăirea cea mai vrednică de Hristos.

Astfel, pilda Sfintei Fecioare şi Mame, va fi mereu lumina care o va ajuta pe tânăra surioară, care creşte mereu şi se desăvârşeşte, spre împlinirea misiunii ei rânduite de Domnul.
Încă de pe acum, tânăra este o pricină de neîncetate bucurii în casa părinţilor ei.
Se scoală de dimineaţă, fără nici o moleşeală, ci cu bucurie. Ridicându-se din patul ei, ea are primul gând recunoscător spre Domnul, Care a trezit-o în pace. | Continuare »

Iată-i pe Adam şi Eva,BibVers_11
primii oameni minunaţi,
din pământ făcuţi de Tatăl
şi pe urmă înviaţi,
cum se bucură-n grădina
fericită unde sînt,
desfătându-se-n lumina
Feţei Tatălui Preasfânt.

Totu-n jurul lor e pace,
bucurie şi senin,
căci prin toate străluceşte
Harul de lumină plin.
Oamenii-L iubesc pe Domnul
cu un duh ascultător,
ei sunt fiii Lui, iar Tatăl
este Dumnezeul lor.

Unde-i ascultare totu-i fericit,
cerul ascultării este strălucit,
rodul ascultării este-n veci frumos
şi-ascultarea este numai în Hristos.

Geneza 2, 7

Iată ce frumoasă lume
BibVers_10din Lumină a făcut
Dumnezeu, cu-nţelepciune,
când viaţa a-nceput.
Pomi şi flori, şi animale,
ape limpezi, peştişori,
păsări cântătoare, – toate
numai cântec şi culori…

Însă nici un om, niciunde
în aceste bucurii,
nu era pe lume încă,
nici părinţi şi nici copii.
Dumnezeu n-a vrut să fie
fără om acest pământ
şi-a făcut pe-Adam şi Eva,
oameni după Chipu-I Sfânt…

Ce frumoase-s toate câte le-a făcut
Dumnezeu, curate de la Început!
Unde-i curăţie, totul e frumos,
curăţia însă e numa-n Hristos…

Geneza 1

La-Nceput era-ntuneric,BibVers_09
numai noapte peste tot,
luminos era doar Locul
unde-i Tatăl Savaot.
Toată lumea cealaltă
era-n bezna cea mai grea,
nu era Ce să se vadă,
nu era cine vedea…

Fiindcă nu era Lumină,
ci numa-ntuneric greu,
– cea dintâi a fost Lumina
ce-a făcut-o Dumnezeu.
Dumnezeu a zis: „Lumină
să se facă” – şi, frumos,
s-a făcut din El Lumina,
şi Lumina e Hristos…

Întuneric este şi-n viaţa rea
până nu-L primeşte pe Iisus în ea;
unde e lumină, totul e frumos,
şi lumina este numai în Hristos.

Geneza 1: 1

Se povesteşte că, în vremea de demult, când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, în chip de moşnegi săraci, să nu-i cunoască lumea, ajungând într-un sat, le-a ieşit în cale un câine turbat.
– Doamne, să ne ferim din cale, că vine asupra-ne un câine turbat.
– Nu te teme, Petre, că acela e un câine bolnav, nu turbat, şi, dacă-i dăm pace, nu ne face nici un rău. Aşa a şi fost: câinele a trecut pe lângă ei fără a le face ceva.
Mergând mai încolo, iată în drum un om beaPetru+bett, care venea spre moşnegi, tot cumpănin-du-se încoace şi încolo.

– Să ne ferim din cale, Petre, că iată un om turbat.

– Nu, Doamne, să n-avem teamă, că acela-i un om beat, nu turbat.

– Bine, Petre, dacă-i beat şi nu turbat, cum am zis Eu, mergi dar tu înainte.

Şi, cum mergea Sf. Petru înainte, când ajunse în faţa beţivului, acesta deodată îl înhăţă de piept şi îi strigă, răcnind:

– Da’ tu cine eşti, mă-ă, pă-chă-to-su-le?… Stai pe loc!

– Cer iertare, om bun, se rugă Sf. Petru cu blândeţe. Sunt un biet sărac şi necăjit, umblu şi eu cerând milă oamenilor, ca să mă ajute cu ce i-a lăsa inima.

– Aha!… bătrân viclean, îţi trebuie pomană! Las’ că ţi dau eu ţie pomană!

Şi începu beţivul a înjura şi a lovi pe Sf. Petru de Se îngrozi şi Bunul Dumnezeu de ce întorsătură luase lucrul. Pe urmă, după ce se descărcă, beţivul plecă mai departe cumpănin-du-se încoace şi încolo.

– Ei, Petre – zise Dumnezeu – ia spune acum, cum a fost omul acela: beat, ori turbat?

– Iartă-mă, Dumnezeule, că adevărate au fost vorbele Tale când ai zis despre cel beat că-i un turbat. Câinele ne-a dat pace, dar beatul nu.

Un credincios apucase a trece cu barca peste un lac.

Barcagiul era, din întâmplare, un sectar, care îl tot pisa pe omul nostru cu îndemnuri contra Bisericii: că Biserica-i aşa şi pe dincolo… că nu te poţi mântui până nu părăseşti Biserica…Credinciosul tăcea. Pe la mijlocul lacului, zise:

– Uite cum se leagănă barca dumitale!… De unde ştii ce s-ar putea întâmpla? Eu cred că ar fi mai bine dacă am sări în apă şi să trecem lacul înot…

– O, nu! – răspunse barcagiul. În barcă avem toată siguranţa. Ar fi o nesocotinţă să lăsăm barca şi să riscăm trecerea cu înotul.

– Ei bine – răspunse credinciosul – întocmai aşa aflu şi eu că tot mai bine e să rămân în barca Bisericii, decât să mă arunc în nesiguranţa apelor şi a valurilor.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae – (Teologia dogmatică ortodoxă – vol. I, pag. 185-187)

Staniloae-2

Sfântul, prin autodăruirea sa lui Hristos, prin comuniunea sa cu El şi prin El cu toţi oamenii, într-un mod eliberat de orice gând şi interes ascuns, restaurează în mod deplin umanitatea sa.

Dar cum se arată aceasta în mod concret?

În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic afectat, nimic nesincer. În el se actualizează în grad culminant delicateţea, sensibilitatea, transparenţa, puritatea, sfiala, atenţia faţă de taina semenilor, atât de proprie umanului, pentru că le aduce din comunicarea sa cu Persoana supremă. El sesizează stările de suflet ale celorlalţi şi se fereşte de tot ce le-ar contraria, deşi nu se fereşte de a-i ajuta să depăşească slăbiciunile lor.

El citeşte cea mai puţin articulată trebuinţa altora şi o împlineşte prompt, dar impurităţile lor, oricât de oribil ascunse, exercitând o acţiune purificatoare, chiar prin puterea delicată a purităţii sale.

Din el iradiază continuu un duh de dăruire, de jertfelnicie faţă de toţi, fără nici o grijă de sine, un duh care încălzeşte pe ceilalţi şi le dă siguranţa că nu sunt singuri.

El e mielul nevinovat gata de jertfa conştientă de sine şi zidul neclintit care oferă un sprijin neînşelător. Şi totuşi nu există cineva mai smerit, mai simplu, mai neartificial, mai neteatral, mai neprefăcut, mai „natural” în comportarea sa, acceptând tot ce-i adevărat omenesc, creând o atmosferă de familiaritate curată.

Sfântul a depăşit orice dualitate în sine, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul.

A depăşit lupta între suflet şi trup, divergenţa între bunele intenţii şi faptele necorespunzătoare, între aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, între ceea ce pretinde să fie şi ceea ce este de fapt. El s-a simplificat astfel pentru că s-a predat întreg lui Dumnezeu.

De aceea se poate preda întreg în comunicare cu ceilalţi.

El dă curaj totdeauna, reducând uneori nălucirile produse de temeri, de mândrie, de pasiuni printr-un umor de aceeaşi delicateţe.

El zâmbeşte, dar nu râde sarcastic; e serios, dar nu înfricoşat.
| Continuare »

din «Cireşul înflorit», deTraian Dorz

pantarusDorinţa, la urmă şi îngâmfată, după locurile înalte din lumea aceasta şi după întâietate nemeritată este o ispită dintre cele mai mari şi mai atrăgătoare, cu care diavolul – satana – îi chinuieşte şi-i înşală pe mulţi oameni. Mai ales pe cei care sunt mărunţi sufleteşte, dar umflaţi de mândrie şi înnebuniţi de ambiţii. Pe cei care n-au talent, dar au pretenţii, n-au însuşiri şi daruri pentru o slujbă înaltă, dar au o pornire hămesită să o dobândească prin orice mijloace. Nu sunt vrednici să ocupe un scaun înalt, dar fac totul să-l ajungă, luptând cu toată prefăcătoria şi linguşirea, cu toată slugărnicia faţă de cei mari şi cu toată mârşăvia faţă de cei mici, numai să-şi ajungă scopul lor.

Iar după ce şi-au atins acest nevrednic scop, folosesc toate mijloacele şireteniei, ale cruzimii, ale minciunii şi ale silniciei, ca să-şi păstreze locul acesta şi toate foloasele slujbei pe care şi-au cucerit-o.

Când astfel de lichele şi de secături netrebnice sunt oameni lumeşti, umblând după foloase lumeşti, străine de orice înfăţişare duhovnicească, atunci mai înţelegi motivele şi mij¬loacele lor. Şi poate chiar cauţi uneori să-i dezvinovăţeşti în inima ta, socotind că între oamenii care nu-L cunosc pe Dum¬nezeu se poate întâmpla orice şi se poate lucra oricum.

Dar când aceste lucruri urâte se petrec într-o lucrare sfântă şi astfel de mârşăvii le fac nişte oameni care se pretind duhovniceşti şi se dau drept învăţători pretenţioşi ai altora, atunci mirarea şi grozăvia întrec orice margini, atunci aceste lichele ambiţioase întrec orice măsură; cu o neruşinare nemai¬întâlnită, ei devin obraznici până şi chiar faţă de cei care i-au ajutat cu milă şi i-au sprijinit cu ocrotire, crezându-i cinstiţi, dar neajutoraţi, când se prefăceau şi se linguşeau. Dar, cu vremea, aceştia, folosindu-se de avantajele ocrotirii binefăcătorilor lor, au început să-i imite, să-i copieze, să fure felul lor de a lucra, numai cu gândul de a le lua cât mai curând locul acestora şi a-i îndepărta apoi frumos, pentru a se aşeza ei pe locul lor. Pentru că n-au însă nici talentul şi nici harul acestora, ei caută să le înlocuiască prin prefăcătorie, prin îngâmfare, prin ambiţia lor prostească şi obraznică: şi uneori, pentru un oarecare timp, reuşesc, folosindu-se de meritele binefăcătorului lor, de munca şi de locul cunoscut al acestuia. Ei se ridică deasupra lui şi caută să se menţină acolo sus, fără să le pese de nelegiuirea care o fac şi de uzurparea pe care o săvârşesc. Şi nu le pasă nici de ocara şi dispreţul cu care îi privesc toţi ca pe nişte lichele, ca pe cele mai josnice creaturi, ca pe cele mai vrednice de osândă, mai murdare şi respingătoare făpturi de pe lume.
| Continuare »

Părintele Arsenie Boca

Pr-Arsenie-BocaE un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuşi cuvântul conştiinţă însemnează a şti împreună, la fel. Iar cei ce ştiu împreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare cugetul sau con¬ştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum îl văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi.

Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte văluri peste ochiul aces¬ta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei noas¬tre s-a îmbolnăvit. înţelegem prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii păcătoşilor, încât aceştia ajung de bună credinţă, în răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la „adevăr”.

Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pământeşti. Odată şi odată începe să strige la noi, pârându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pârâşul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale1, drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu, că El va as¬culta pâra şi-i va da dreptate, şi ne va băga în chinurile iadului.

Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conştiinţei bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor şi azvârlindu-le pe toate în faţa lor, încât şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă întreagă nu face altceva decât să stingă glasul conştiinţei. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta, fără să ştii şi tu că ţi-ai omorât sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la îndemână pretutindeni, şi nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Aşa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrând-nevrând, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă totdeauna.

Sf. Ioan de Kronstadt

Sf_Ioan…Când Hristos este în inimă, atunci suntem mulţumiţi de toate. Ceea ce ne jena devine pricină de cea mai perfectă bunătate, amărăciunea devine dulce, sărăcia devine bogăţie, foamea este săturată şi tristeţea noastră se schimbă în bucurie. Dar când Hristos nu este în inimă, omul nu este mulţumit de nimic, nu găseşte fericirea în nimic: nici în sănătate, nici în plăcerile vieţii, nici în demnităţi şi onoruri, nici în divertismente, nici în palate splendide, nici la o masă luxoasă cu tot felul de mâncări, nici în eleganţa veşmintelor. În nimic.

Ah, cât îi este omului de necesar Hristos, Dătătorul de viaţă şi Mântuitorul sufletelor noastre! Cât de mult este necesar pentru dragostea lui Hristos – ca să poată locui în noi – să fim flămânzi şi să însetăm, să dormim puţin, să ne îmbrăcăm cu simplitate, să suportăm totul cu inima liniştită, paşnică şi să fim răbdători şi blânzi. Diavolul încearcă mereu să prindă sufletul nostru, căutând cum l-ar putea răni cu un păcat, cu o patimă şi cum ar putea înrădăcina cât mai solid în noi vreun obicei rău; ceea ce el vrea este să ne facă mântuirea cât mai dificil posibilă, să ne facă reci şi indiferenţi faţă de Dumnezeu, faţă de lucrurile religioase, faţă de Biserică, faţă de veşnicie şi faţă de oameni.

Traian Dorz

vacaCopilul nu trebuie să fie răsfăţat niciodată.
Dacă nu are nici minte şi dacă nu are nici teamă de nimeni şi de nimic, copilul face adeseori lucruri care oricând pot să sfârşească rău…
Am văzut astfel de copii întrecuţi, care se obişnuiseră fără ruşine şi fără frică să nu asculte nimic. Oricine ar fi fost în casa lor, nu le păsa.
Se suiau pe masă, mâncau nespălaţi, puneau picioarele murdare în pat şi mâinile murdare pe lucrurile curate…
Băgau mâinile în buzunarul oricui şi n-ascultau pe nimeni.
Nimic nu-i mai urât şi mai nesuferit decât astfel de copii întrecuţi, care scot sufletul bieţilor bunici şi părinţi, îngrozind pe oricine îi vede.
Un astfel de copil este Mihăiţă.
Nu-l poate lăsa mamă-sa o clipă singur, că îndată îl vede cu groază ori cocoţat pe un dulap, ori suit pe o fereastră, ori umblând cu ceva nepermis.
Capul lui este plin de cucuie, picioarele şi mâinile de zgârieturi, cât a tot căzut şi s-a lovit, fără să fi învăţat până acum nimic bun.
Altui copil i-ar fi ruşine dacă ar striga mama lui atât de mult după el mereu: Fii cuminte, Mihăiţă! Nu te atinge, nu te sui, nu umbla acolo!
Alt copil ar înţelege de la o vreme dacă tatăl lui l-ar ruga atât de mult: Mihăiţă, te rog nu face aşa… Mihăiţă, nu-i frumos… Mihăiţă de ce nu vrei să înţelegi?
Dar Mihăiţă râde, se strâmbă şi face alt rău.
Bieţii părinţi nu ştiu ce să mai facă cu el.
Ei nu l-au învăţat să se roage niciodată, dar alţii l-au învăţat toate relele din lume.

| Continuare »

Pentru Oastea Domnului, Rusaliile au o semnificaţie aparte. Este sărbătorirea specificului ei, originii ei, călăuzirii ei, a cunoaşterii lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Nu este o simplă comemorare sau adunare anuală.mormant Pr Iosif_IMG

Oastea este o revărsare a Duhului Sfânt în Biserica şi neamul nostru. Întemeietorul ei, Părintele Iosif Trifa, a închinat-o Duhului Sfânt şi Cincizecimii. Oastea Domnului are ca praznic Rusaliile. Pogorârea Sfântului Duh este hramul ei… Şi va fi! Întotdeauna!

Chiar dacă anul acesta guri haine şi mâini hrăpăreţe au furat Oastei Praznicul ei…
Se bănuia cumva că aici se va ajunge de când se tot strigă în gura mare că Oastea Domnului e la ea acasă… unde? În cartierul Lazaret!!…

Dar de ce sediul Oastei nu mai poate fi Casa Oastei? De ce duhul Oastei nu mai are acasa lui? De ce are nevoie de o altă Acasă? De ce „bănuţul văduvei“ nu mai poate găzdui adunările Oastei?

Ca un fur şi ca un laş, duhul acesta al înstrăinării îşi face lucrarea cu gând ascuns… Ca un fur pentru că a furat acasa Oastei şi ca un laş pentru că a ştiut că în acasa lui va putea mânui frâiele Oastei cum va dori şi spre ce va dori, spre ce i se impune să vrea…

De când nişte ruşi schismatici, rupţi de Biserica Ortodoxă Rusă sunt fraţii noştri? Ce fel de fraţi ne pot fi, din moment ce unii dintre membrii acestei asociaţii, participând la Sfânta Liturghie la o mănăstire, au afirmat că nu se pot împărtăşi din acelaşi Potir cu păcătoşii. Şi de ce trebuie ei să plece acasă nu cu ideea unei Oşti scindate, ci a uneia unite şi înflăcărate? Adică ceilalţi care nu aderă la înfrăţirea aceasta ecumenistă nu mai sunt ostaşi? Pentru că altfel nu se poate vorbi de Oaste unită, decât dacă sunt excluşi cei care nu vor adera la această amestecătură de duhuri, numită modern ecumenism. | Continuare »

Traian Dorzmormant_dorz

    Cei ce-odihnesc în Domnul, nici unii, n-au murit,
    ci dorm frumos ca după o muncă fericită,
    pe chipul lor cel veşnic e-un zâmbet strălucit
    lăsat de datoria cu dragoste-mplinită
    – cei care mor în Domnul au chipul strălucit.

    Priviţi acum, când drumul la capăt le-a ajuns,
    cât de măreţ e cerul în care ei intrară,
    în sfintele lor umbre ce soare-a fost ascuns
    şi cât de sfinte urme prin lume ei lăsară
    – cei care mor în Domnul în soare s-au ascuns.

    … Nu-ţi pese de viaţă, ostaş al lui Hristos,
    o clipă nu sta-n cumpăt a ţi-o jertfi iubirii,
    nu-i mausoleu pe lume slăvit şi glorios
    cât cel în care-Şi nalţă Iisus Hristos martirii!
    – cei care mor în Domnul au cerul glorios.

    Nu-ţi pară rău de moarte, viteaz al lui Iisus,
    căci moartea-i o clipită, dar slava-i nemurire,
    nu înaintea morţii, ci după ea ţi-a spus
    Hristos că te aşteaptă a Slavei răsplătire
    – cei care mor în Domnul au slava lui Iisus.

    Cei care mor în Domnul – şi pentru El – sunt vii,
    mai vii ca toţi eroii oricăror alte sfere,
    ei strălucesc pe-ntinsul întregii Veşnicii
    cu slava-n care-i nalţă Întâia Înviere…
    – cei care mor în Domnul în El sunt veşnic vii!

Traian Dorz

eroul_necunoscut

    Să nu-i uitaţi pe-aceia care-au luptat frumos
    şi-au pătimit ţinându-şi cuvântul credincios.
    Ci şi mai mult, când vremea cu ani înalţi i-a nins,
    să le cinstiţi viaţa cu-ntregul ei cuprins.

    Să-i preţuiţi pe-aceia prin care Dumnezeu
    v-a dăruit lumina şi v-a hrănit mereu.
    Ci cu lopeţi de aur mormântul le-ngrijiţi,
    udaţi cu lacrimi crinii ce-acolo-i răsădiţi!

    Şi vă urmaţi eroii, mereu îmbogăţind
    cu noi vieţi lumina în care se cuprind.
    Căci celor morţi eroic în veci le datorăm
    cuvântul şi credinţa pe care le urmăm.