S-a născut în Cezareea Capadociei, din părinţi binecredincioşi şi înstăriţi, Vasilie şi Emilia. Tatăl său era un luminat dascăl în cetate.
Iubitor de învăţătură şi înzestrat pentru carte, Sfântul Vasile şi-a îmbogăţit mintea cercetând, rând pe rând, şcolile din Cezareea, apoi din Constantinopol, mergând până la Atena, la cea mai înaltă şcoală din timpul său, unde a întâlnit pe Sfântul Grigorie Teologul, cu care a legat o strânsă şi sfântă prietenie. A studiat logica, matematica, gramatica, ştiinţele naturii, retorica, filosofia şi medicina.
La Atena, împreună cu Sfântul Grigorie, a întemeiat prima grupare de studenţi creştini. Această grupare a fost combătută puternic de păgâni.
A intrat în monahism, apoi a fost hirotonit preot.
A fost ales Arhiepiscop al Cezareii în anul 370, în vremuri grele pentru Biserică, atunci când ereticii lui Arie şi Macedonie izbutiseră să aibă de partea lor pe însuşi împăratul Valens. Sfântul Vasile a dus o luptă aprigă, cu scrisul şi cuvântul, pentru apărarea dogmei Sfintei Treimi. De aceea şi-a atras mânia împăratului şi a suferit multe prigoniri din parea lui. Lucrarea sa teologică şi spirituală a fost continuată de fratele său mai mic, sfântul Grigorie de Nyssa.
Sfântul Vasile cel Mare a orânduit viaţa monahală şi a întemeiat pe lângă Biserică azile şi spitale, în ajutorul celor săraci şi neputincioşi, îndemnând pe cei înstăriţi să folosească averile lor, ajutând pe cei lipsiţi.

Găsiţi aici mai multe despre Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Ioan Gură de Aur, din «Predici la duminici si sărbători»

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Alcoolul_P15Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.
Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8). Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată? | Continuare »

An nou…

Cu fila cea din calendar ce le-a-ncheiat şiragul,
s-a dus un an şi altul iar ne trece astăzi pragul.

O, dacă vrei al tău amar să-l schimbi în bucurie,
pe-al vieţii tale calendar azi pe IISUS tu-L scrie.

Şi pune-ţi gând să-ntrebi mereu de El în rugăciune:
– Ce-ai face Tu în locul meu? Şi fă ce crezi c-ar spune.

Când blândul Său Cuvânt ţi-ar sta în suflet şi pe limbă,
vedea-vei tu cum viaţa ta preafericit se schimbă.

De-L vei primi sfătuitor, prieten de-L vei cere,
în greu El fi-Ţi-va ajutor, în chinuri, mângâiere.

Ce fericiţi ţi-ar fi aşa şi zilele şi anii,
n-ai vrea să-L schimbi, de-ar fi să-ţi dea tot aurul, toţi banii… (Traian Dorz)

„Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea vine judecata.” (Evrei 9, 27)

Stăm iarăşi în pragul noului an. Păşim iarăşi peste hotarul unui an vechi şi intrăm într-unul nou. Vremea curge mereu, iar cu dânsa ne ducem şi noi.
Viaţa noastră s-a asemănat cu multe cele: cu apa ce curge, cu iarba ce se usucă, cu ceasul, cu timpul… Dar, dintre toate asemănările, cea mai potrivită este parcă asemănarea cu călătoria. Viaţa noastră este o călătorie. Călătorim cu toţii pe drumul cel mare al vieţii. Tineri, bătrâni, săraci, bogaţi, cărturari, plugari călătorim cu toţii fără răgaz şi fără popas. Trecem cu toţii dintr-un an într-altul. Ne uităm înapoia noastră şi vedem hotarul anilor pe care i-am trecut. Ne gândim la greutăţile pe care le am biruit. Ne uităm şi înaintea noastră, dar înainte nu vedem nimic. Nu ştim pe ce păşim.
Călătoria vieţii îşi are o lege deosebită a ei. Când poate nici nu ne gândim, se iveşte în drumul nostru o piedică, o oprire, o poticnire. Nu este mare această piedică. Este o mică groapă, largă de un metru şi adâncă de doi. Dar, orice am face, orice am isprăvi, peste piedica asta nu putem trece. N-o putem nici înconjura, nu putem nici sări peste ea. Am trecut peste multe greutăţi, dar peste asta nu putem trece.
Ea strică toate planurile şi toate socotelile noastre. Săraci, bogaţi, tineri, bătrâni, împăraţi, cerşetori… cu toţii cădem şi ne răsturnăm în ea. Ea ne doboară fără cruţare, în virtutea poruncii: „plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Toţi am păcătuit, toţi trebuie să murim. Mormântul ne primeşte cu aceste cuvinte ale Domnului: „Din pământ eşti, în pământ te vei întoarce“. | Continuare »

La hotar de an trecut, sufletul opreşte,
peste drumul petrecut înapoi priveşte:
câte taine, câte stări fericit trăite,
câte binecuvântări zilnic înnoite!

Câte lacrimi şi căinţi urmelor lăsate,
câte jertfe şi dorinţi dragostei curate!
Ce-nălţări şi ce căderi ne-au uimit privirea,
ce comori şi ce dureri poartă amintirea!…

Am lăsat pe drum de jar sânge şi izvoare,
mărturii de crez şi har Oastei viitoare;
am lăsat prin nopţi de chin soare şi morminte,
urme celor care vin pentru veci nainte.

Dumnezeule Slăvit, – inima se-nchină –
fă din tot ce Ţi-am jertfit cale de lumină!
Fă-Ţi Lucrarea Ta de har Oaste nesfârşită,
de la ultimul hotar s-o privim slăvită!

Traian Dorz

Să facem o intrare creştinească în anul cel nou

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

În primul număr din anul II, se publicară aceste lucruri pe larg, în pagina întâi a foii «Lumina Satelor».
Ecoul acestei înflăcărate chemări trecu şi prin toate celelalte pagini şi numere ale foii, reluat de fiecare subiect al ştirilor şi predicilor ce le cuprindea gazeta. Îndemnul acesta sfânt, nou şi limpede striga puternic cititorilor, de peste tot cuprinsul scrierilor omului trimis de Dumnezeu, înştiinţând şi trezind conştiinţele tuturor:

Necazurile de azi se vor ţine de noi şi vor trece cu noi dintr-un an în altul, până când vom lua hotărârea cea bună să scoatem aceste păcate din traiul şi din inima noastră şi să-L ascultăm pe Mântuitorul Hristos – suna de peste tot, trâmbiţa gazetei.
Hotărăşte-te şi tu, cititorule, şi stăruieşte şi de alţii, pentru că altcum în zadar aşteptăm şi suspinăm după vremuri mai bune şi mai uşoare!…

Astfel, gazeta avea acum o ţintă. Înălţase un steag, în jurul căruia erau chemaţi toţi cei care se trezeau şi se eliberau din robia diavolului.
Scriitorul ei stătea acum ca o flacără cu tot sufletul lui aprins şi dornic sub călăuzirea Voii lui Dumnezeu. Şi cu toată alipirea predat sub Crucea lui Hristos Domnul, dornic să-şi împlinească toată datoria inspirată de Duhul Sfânt în noaptea hotărâtoare.
Ştia că toată taina biruinţei stă în puterea şi harul revărsării Duhului Sfânt. Că, fără această revărsare, câmpia sufletească a ţării va rămâne mereu pustie, iar albia educaţiei noastre religioase, mereu uscată. | Continuare »

Traian DORZ

Azi, când anul vechi, Iisuse, de la noi se duce iară
şi când Anul Nou aşteaptă
mâine-n prag să ne răsară,
ca de-atâtea ori, şi-acuma, în genunchi, cu umilire,
noi Ţi-aducem printre lacrimi
rugăciuni de mulţumire.

…Mulţumire, că şi-n anul ce se duce, Tu, Iisuse,
ne-ai adus îmbelşugare bucuriilor nespuse
şi ne-ai ocrotit viaţa cu puterea Mâinii Tale,
să putem urca spinoasa, dar slăvita Crucii cale.
Mulţumire, că pe umeri ne-ai pus dulcea Ta durere
să putem simţi duioasa Mâinii Tale mângâiere,
c-ai făcut mereu să trecem văi de moarte şi tristeţe
să putem privi pe urmă Slava Sfintei Tale Feţe…

Mulţumiri şi pentru-acele lacrimi grele şi amare
care ne-au făcut mai dulce
şi mai scumpă-a Ta cărare,
mulţumiri şi pentru umbra de necaz
şi de urgia
care ne-a făcut pe urmă mai gustată bucuria
şi că ne-ai lăsat pe-o clipă
în a lumii joasă pleavă
numai ca să poţi pe urmă
să ne-nalţi pe culmi de slavă. | Continuare »

Pr-Iosif-TRIFAIată noaptea Anului Nou 1923.

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti, ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.
Într-o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului!
Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac voia diavolului, dar puţini fac voia lui Dumnezeu.
La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, unde locuia acum, Părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă.
Iată, gândea el, au trecut treizeci şi patru de ani din viaţa mea. Şi cu ce mă pot eu înfăţişa, cu adevărat, acum în faţa lui Dumnezeu, Stăpânul şi Judecătorul meu? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru Dumnezeul meu Căruia I-am juruit legământul cutremurător al preoţiei, făgăduindu-I slujire şi roadă? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru poporul meu căruia îi juruisem tot devotamentul meu în conştiinţa mea?
Cu un amar simţământ de durere şi de ruşine, vedea stările în care se zbăteau ţara şi poporul. Şi, la fel, neputinţa lui în faţa acestor stări.
Din tot elanul cu care se luptaseră fiii acestei ţări, de secole înainte, pentru împlinirea marelui nostru ideal naţional, acum parcă nu mai rămăsese nimic.
Toată frumoasa muncă pentru trezirea şi formarea conştiinţei curate a datoriei, a unităţii, a cinstei, a demnităţii şi a moralei acum parcă încetase de peste tot. | Continuare »

Traian DORZ

Acum din nou, cu Domnul trec pragul casei voastre
şi vin la voi cu Anul-Ce-Vine împreună,
sunt sol trimis cu Anul-Cel-Nou, din slăvi albastre,
ca şi-n căsuţa voastră să spun de Vestea Bună…

Şi inimile voastre s-audă Vestea Nouă,
ce, poate, pân’ acuma voi nu aţi auzit,
Iisus Mântuitorul adusu-v-a şi vouă
putinţa mântuirii, pe lemn când S-a Jertfit.

Să ştiţi – orice păcate, oricât de mari şi grele
cu care-al vostru suflet, trăind, v-aţi încărcat,
El le-a luat asupră-Şi şi S-a suit cu ele
pe Golgota, – şi-acolo cu Sânge le-a spălat…

Că din osânda morţii, din veşnica pieire,
prin chinuri şi prin moarte, iertarea v-a adus,
că prin credinţa-n Domnul, venind la mântuire
şi-urmându-L cu-ascultare, – veţi fi cu Tatăl Sus.

E Anul Nou, e vremea şi clipa cea mai bună
să ascultaţi chemarea ce vi se face-acum;
primiţi cu drag pe Domnul şi mergeţi împreună
cu El pe totdeauna pe-al mântuirii drum.

Primiţi cu drag pe Domnul în inimă şi-n casă,
să-ncepeţi de-azi cu Domnul un drum ceresc şi voi,
cu El, va fi viaţa aici cea mai frumoasă
şi cea mai fericită în Veacul de Apoi…

În revista «Oastea Domnului» nr. 2, din 10 ianuarie 1932, scrie:
„…Ca un răspuns la datina cea păgânească de a petrece noaptea de Anul Nou în beţii, Oastea de la Sibiu a «aranjat» o mare «petrecere» duhovnicească în noaptea de Anul Nou
Petrecerea a început în sala cea mare a Academiei Teologice, unde se ţin şi adunările Oastei. Sala este plină… Părintele Trifa rosteşte rugăciunea de deschidere şi arată rostul acestei «petreceri». Arată păgânătatea fioroasă ce se petrece în noaptea aceasta plină de beţii şi păcate. Arată obiceiul ce este aici, în Sibiu, ca la miezul nopţii toată lumea chefuitorilor să iasă în piaţa cea mare a oraşului cu strigăte de chef, de beţii şi de orgie de te ia o groază. Ca un răspuns la această păgânătate, noi ne-am strâns aici ca să petrecem noaptea Anului Nou în rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu. Arată apoi ce însemnătate are timpul în lucrarea mântuirii noastre. (…)
A urmat un program plin de putere, până la orele 11 noaptea, când Părintele Trifa face o propunere: Să ieşim şi noi la miezul nopţii în piaţa cea mare. În întunericul acestei nopţi, să ieşim cu lumini aprinse şi cu cântări duhovniceşti. În duhul acestei lumi şi al acestei nopţi, să ieşim cu Duhul Domnului, cu un fel de război duhovnicesc…

Propunerea place tuturor. Toată adunarea e în animaţie sfântă. Facem rost de lumânări şi ne pregătim. La amiezul nopţii, cântăm: «Zis-a Domnul, privegheaţi»… Părintele Nanu rosteşte o rugăciune de trecere în Anul Nou.
Ieşim în stradă, ne încolonăm câte cinci, aprindem lumânările, suntem un convoi lung, impunător, aproape 150 de fraţi şi surori. În acordurile cântării «O, ce dulce-i Domnul Sfânt», plecăm spre «front». Din toate părţile lumea se strânge să vadă ce este acest lucru: în Noaptea de Anul Nou, un convoi de oameni cu lumânări şi cu cântări religioase, cu trei preoţi în frunte, prin oraş… e ceva cu totul uimitor… Lumea buimăcită nu poate înţelege nimic… Lume tot mai multă se strânge în jurul nostru… ne asurzeşte huietul «frontului». | Continuare »

Traian DORZ, CÂNTĂRI DE DRUM

Cât va trăi Lumina, pe vecii nesfârşiţi,
împărtăşi-I-vor soarta şi fiii Ei iubiţi!

O rază fiecare din focul Ei fiind
luci-vor prin unire, lumina-I întregind,
în lupta Ei cu bezna vor sângera aşa
iubiţi la fel cu Dânsa, loviţi la fel cu Ea.
În slujba mântuirii trudind stăruitor
li se va cere partea la jertfa Ei şi lor.
În preţul ispăşirii căderilor din har
alături de Lumină plăti-vor cu amar.
În calea-nsângerată spre Cerul cucerit
alături de Lumină urca-vor drum trudit,
Iar în triumful Slavei asupra celui rău
Hristos o să Şi-i facă părtaşi la Tronul Său,
Căci n-au căutat mărirea lumească, ci, smerit,
au suferit ocara cu Domnul lor iubit,
nu şi-au iubit viaţa, ci pân’ la moarte-au stat
alături de lumina Soliei ce-au purtat.

Alături de Lumină vor străluci aşa,
uniţi şi-n răsplătire ca-n suferinţi cu Ea!

Ceva mai groaznic decât uciderea pruncilor de către Irod cel tiran

ucidere-prunci-iord-webCând eram copil mă îngrozeam de câte ori citeam în istoria biblică sau auzeam la biserică citindu-se această evanghelie. Groaza o am şi acum, numai cât felul ei s-a schimbat. Acum mă îngrozesc gândindu-mă că şi azi este un Irod care caută pruncii să i taie. Acest Irod e vrăjmaşul diavol care umblă neîncetat să strice viaţa tinerilor şi să ucidă sufletul lor. Este mai mare şi mai rău acest tiran decât cel din evanghelie, pentru că acesta caută să ucidă sufletul; şi scris este în Evanghelie: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide, ci vă temeţi mai vârtos de cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Matei 10, 28).
Părinţii au datoria să-şi apere pruncii de acest Irod ucigător de suflete. Dar, o, ce lucru grozav văd eu acum în lume? Părinţii de azi dorm liniştiţi de seara până dimineaţa, în vreme ce copiii lor umblă nopţile, şi vrăjmaşul Irod le răneşte sufletul. Părinţii din evanghelie au plâns cu mare tânguire moartea pruncilor, dar părinţii de azi omoară sufletul pruncilor lor şi nici habar nu au. „Când tu vezi pe un om că bate pe copilul tău – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – te superi, te mânii, te aprinzi şi năvăleşti asupra făptaşului. Dar când vezi pe satan în toate zilele rănind şi bătând pe copilul tău şi amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare şi nu cauţi să mântuieşti pe copilul tău“.
Ba încă unii părinţi ajută parcă lui Irod: dau în gura pruncilor, o dată cu laptele, şi sudalma şi se mândresc cu „vitejiile“ cele rele ale copiilor lor. | Continuare »

Traian DORZ

fuga-in-egipt (1)Pe drum lung şi-ndepărtat
Maica Fiul şi-a luat,
căci vrăjmaşii gând şi-au pus
să-L omoare pe Iisus.

Vino, dulce îngeraş,
să fugim de cel vrăjmaş
până trece vremea sa
şi răsplata-şi va lua.

Tatăl Sfânt L-a ocrotit
până-n locul pregătit
şi L-a-ntors în ţara Sa
când cel rău nu mai era.

Doamne, Tu pe-ai Tăi nu-i laşi
nimiciţi de-ai lor vrăjmaşi;
uneori i-nstrăinezi,
dar oriunde Tu-i veghezi.

Vremea greului trecând,
Tu-i vei izbăvi-n curând
Sus, în Sfântul Tău Lăcaş,
unde nu-i nici un vrăjmaş.

[Sfântul Ştefan a fost prima victimă – după Hristos – a credinţei rătăcite şi împotrivitoare]

Traian Dorz, din Mărturisirea strălucită – fragment

… Nenorocirea cea şi mai mare este nu când omul n are încă nici un fel de credinţă… pentru că atunci, printr o puternică chemare sau printr o suferinţă trupească ori sufletească, sau printr un har aşteptat de la Dumnezeu, – el poate ajunge în faţa lui Hristos. Şi atunci va căpăta credinţa cea bună.
Ci nenorocirea cea cu adevărat mare şi veşnică este atunci când, prin păcatele cu voia şi cu ştiinţa lui, omul ajunge să aibă o credinţă falsă, o credinţă intolerantă, o credinţă ucigaşă, o credinţă satanică, o credinţă rea şi pierzătoare.
O credinţă blestemată luptă în contra lui Dumnezeu, în Numele lui Dumnezeu. O credinţă nelegiuită foloseşte cuvintele Sfintei Scripturi ca să desfiinţeze Scriptura. Şi caută, în Numele lui Hristos, să nimicească tocmai Lucrarea lui Hristos. Şi în numele iubirii Lui, să-i ucidă, să-i suprime, să-i chinuiască trupeşte sau duhovniceşte pe cei care mărtu¬risesc şi trăiesc cu adevărat această iubire.
Ce înspăimântătoare şi crudă fiară este credinţa cea falsă… şi ideea cea falsă despre Dumnezeu şi despre Biserică, şi fanatismul cel orb şi interesat al acelora care, în numele vieţii viitoare, urmăresc cu satanică lăcomie foloasele blestemate ale vieţii acesteia şi, cu o făţarnică evlavie exterioară, caută numaidecât dorinţele scârboase ale trupului acestuia.
Această falsă credinţă şi prefăcută evlavie are osânda orbiei şi călăuzirea cruzimii. Ea, din Casa lui Dumnezeu, Îl dă afară chiar pe Dumnezeu şi bagă acolo viţelul cel de aur sau „leul” şi „ursul” nimicitor. | Continuare »

SFÂNTUL ŞTEFAN, OSTAŞ AL LUI IISUS

Părintele Vasile Ouatu

Când Domnul i-a trimis la propovăduire pe sfinţii ucenici, le-a zis: „Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Lc 10, 4). Şi acest cuvânt dumnezeiesc urma să se împlinească, căci tot Iisus mai zisese: „Vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate cu nuiele, vă vor da pe mâinile sinagogilor, veţi fi duşi înaintea dregătorilor, vă vor arunca în temniţe din pricina Numelui Meu, vă vor omorî pe mulţi dintre voi şi veţi fi urâţi de toţi” (Lc 21, 12); Mt 10, 16). Şi într-adevăr, acestea toate vin să se împlinească. Primele comunităţi creştine, abia înfiripate, sunt pline de credinţă, de râvnă şi iubire. Cuvântul Evangheliei se vesteşte cu multă îndrăzneală (Fapte 4, 31) şi o mare mulţime venea la credinţă (Fapte 6, 7). Toţi cei ce credeau erau o inimă şi-un suflet (Fapte 4, 32), iar prin apostoli, Domnul zilnic lucra cu semne şi minuni (Fapte 5, 12). O, dar toate acestea au stârnit îndată furia prigonitorilor, care începe să se arate. Apostolii sunt urmăriţi, aruncaţi în temniţă (Fapte 5, 17) şi chiar bătuţi (Fapte 5, 19). Dar cu toate acestea, ucenicii, plini de încredinţare că Domnul nu-i va părăsi, vestesc fără de teamă Cuvântul lui Iisus (Mt 10, 27). Ce sfântă mărturie ne oferă întru aceasta viaţa Sfântului Ştefan! El este oglinda vie a adevăratului ostaş luptător.
Creştin din adunare, ales la slujba de diacon, Sfântul Ştefan era „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt” (Fapte 6, 6). Dar el era şi un puternic mărturisitor al Domnului Iisus, căci „era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în popor”. Cu el aveau să se împlinească cuvintele lui Iisus. Nişte farisei încep cu el o ceartă de vorbe. | Continuare »

„V-AM SPUS ACESTE LUCRURI”

Ioan MARINI

„Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni.
Va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu” (In 15, 20; 16, 2)

O pagină de glorie din istoria Bisericii Domnului

„Oriunde este Duhul Sfânt, a spus un mare credincios, acolo se iveşte întotdeauna şi prigoana.” Lumea străină de Dumnezeu, omul lumesc (neconvertit) nu poate suferi prezenţa lui Dumnezeu. De aceea totdeauna se luptă împotriva Lui. Pe Fiul lui Dumnezeu L-au prigonit şi răstignit pe cruce, iar celor ce au crezut în El le-au făcut la fel. Acesta e felul de purtare al omului faţă de Dumnezeu, fie că ar avea de-a face cu El în forma smerită a Fiului Său, fie că ar avea de-a face cu cei credincioşi, care s-au născut din El prin Duhul Sfânt şi [prin] Cuvântul Său.
Valul de prigoană a venit odată cu naşterea Bisericii – şi [aceasta] o avem descrisă în Faptele Apostolilor.
În ziua de Rusalii, apostolii au primit pe Duhul Sfânt. Urmarea a fost că ei au început să lucreze cu o mare putere pentru propovăduirea Evangheliei. Dar lumea nu i-a putut suferi nici pe ei, nici lucrarea ce o făceau. Urmarea s-a văzut. Pe când Apostolii Petru şi Ioan vorbeau în templu, au pus mâinile pe ei şi i-au aruncat la închisoare (Fapte 4, 3). Scoşi a doua zi la judecată şi neaflându-li-se nici o vină legală, neştiind ce să le facă, „i-au ameninţat”, poruncindu-le cu tot dinadinsul să nu mai vorbească cu nici un chip, nici să nu mai înveţe pe oameni în numele lui Iisus.
Fariseii nu-L cunoşteau şi nu-L iubeau pe Domnul Iisus, de aceea nu sufereau nici pe alţii să facă acest lucru. | Continuare »

O, fraţii şi surorile mele, veniţi să ne apropiem toţi, veniţi să ne aprindem toţi, veniţi să ne apropiem mai treji şi să ne uităm mai bine la ieslea minunată, la Chipul minunat şi la felul minunat în care vine la noi Marele nostru Împărat şi Răscumpărător Iisus Hristos. Veniţi să ne apropiem cutremuraţi, să îngenunchem ca păstorii şi ca magii minunaţi, căci toată măreţia acestei minuni nu poate fi văzută altfel decât din genunchi; toată frumuseţea ei nu poate fi privită altfel decât printre lacrimi şi toată slava şi răscumpărarea adusă de ea nu poate fi primită altfel decât printr-o naştere din nou, printr-o transformare cerească, ca a lui Hristos, dar în sens invers: El S-a născut din Dumnezeu pentru lume, noi să ne naştem din lume pentru Dumnezeu; | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Vom reda mai departe o seamă de noi cântări de Crăciun, fără a ne mai opri pe larg asupra fiecăreia dintre acestea, ci îndemnându-vă pe fiecare dintre cei care le citiţi să luaţi de-acum bine seama la conţinutul lor fiecare. Şi, în lumina adevărurilor pe care vi le-am împărtăşit mai înainte, să meditaţi singuri la toată frumuseţea şi lumina cerească din ele, pentru ca, simţindu le tot mai înalt şi mai deplin în toată fiinţa noastră, să ne facem vrednici de făgăduinţele lor dumnezeieşti fiecare în parte şi toţi împreună. Amin.

Doamne, iar trăim fiorii
Sfintei Tale Naşteri jos,
tainic prevedem păstorii
cum Îţi cântă imn frumos.

Copil Sfânt, Copil de raze,
ne-adunăn, ne-adunăm
lângă ieslea Ta cea sfântă
şi-Ţi cântăm, şi-Ţi cântăm.

Ni se umple-ntregul suflet
de cutremur şi de drag
când iar Te privim în iesle,
Copil mic, plăpând, pribeag.

Iar îi auzim pe îngeri
cum răsună vestea lor,
în tăcerea nopţii negre,
că Te naşti Mântuitor. | Continuare »

Preot Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Nasterea-Domnului_17_01O, ce minunată este evanghelia ce cuprinde istoria Naşterii Domnului! Crucea şi Peştera vor rămâne până la sfârşitul veacului cele mai înalte semne de dragoste cerească şi de învăţătură sufletească pentru noi, oamenii de pe pământ. Veniţi să alergăm şi noi cu păstorii la peştera Vifleemului… Veniţi să vedem şi să învăţăm că pentru noi şi mântuirea noastră Se naşte azi Fiul lui Dumnezeu în peştera Vifleemului!

Iată-L, zace-n umilire drăgălaşul Prunc Iisus
Şi ne-aduce mântuire, coborându-Se de Sus.
El la iesle ne cheamă şi ne-nvaţă să-L urmăm.
Ale Sale mâinişoare le întinde către noi
Şi-ale Sale buzişoare astfel nouă ne grăiesc:
„Pace vouă, pace vouă! În iubire să trăiţi…
Voi de ce vă tot urâţi?
Pentru-a voastră mântuire Eu M-am pogorât aici…
Voi de ce nu Mă iubiţi? Voi de ce nu vă iubiţi?
Iată Eu cum M-am smerit, într-un grajd M-am pogorât…
Voi de ce vă tot trufiţi? Voi de ce nu vă smeriţi?”

Copilul Sfânt din peştera Vifleemului ne învaţă să ne iubim aşa cum şi El ne-a iubit, să ne smerim aşa cum El S-a smerit, pentru ca să ne mântuim sufletul, căci El pentru aceasta a venit în lume. Şi încă multe altele ne învaţă peştera Vifleemului. | Continuare »

Nasterea-Domnului_20_10Traian DORZ

Astăzi când cobori, Iisuse, iară-n lumea păcătoasă,
ca să baţi la orice poartă şi s-aştepţi la orice casă,
Baţi şi la palat cu cântec, baţi şi la bordei cu jale,
baţi la toţi şi-aştepţi să facă loc şi poposirii Tale!

Duci cu Tine bucurie pentru inimă şi casă,
să dai tuturor acelor ce Te-ascultă şi Te lasă!
Dar ’năuntru-i veselie, cântece şi vorbe multe
şi la Tine n-are vreme nimeni azi să mai asculte.

Nu e parcă nici o casă, nici o inimă creştină
să Te-aştepte, ca odată, cu cântări şi cu lumină!
Prea eşti parcă altfel astăzi şi în glasul Tău răsună
prea tot dragoste şi milă şi îndemn la faptă bună!

Şi nu-i place lumii, astăzi, la de-acestea să asculte,
în aşa de multe locuri Te întâmpină insulte.
Căci e „cultă“ lumea astăzi, de-al Tău Nume i-e ruşine.
…Cum vor bate ei odată şi se vor ruga de Tine!

1 Traian DorzSe împlinesc în Noaptea de Crăciun 106 ani de la nașterea poetului Oastei Domnului, fratele Traian Dorz.
Cu duioșie și cu mult dor ne reamintim, an de an, minunatele clipe petrecute alături în diferite împrejurări, miile de versuri și de îndemnuri sfinte pentru mântuirea noastră și a neamului românesc.

Și în Noaptea aceasta păstrăm un moment de reculegere, de rugăciune, de colindă, de aducere aminte… Oastea Domnului nu mai este aceeași fără el, dar Domnul Oștirii, născut în aceeași noapte, este Același. Către El, Pruncul Sfânt, ne ridicăm nădejdea noastră de biruință.

Slăvit să fie Domnul, frate preaiubit! Îți cântăm colindă neuitată, ca în Nopțile Sărbătorilor literare, pe când împlineai 72 de ani:

Când şaptezeci şi două
(Fratelui Traian Dorz, 1986, la împlinirea a 72 de ani)

Când şaptezeci şi două
Crăciunuri calde vin,
şi dulcea lună nouă
lumină cer senin,
Iisuse drag, aprinde
la geamul lui stingher
a’ Naşterii colinde
din stropi de lerui ler.

Când şaptezeci şi două
de dalbe flori se-aprind
în părul lui de neauă
şi-n ochii strălucind,
Iisuse dulce, blândă
ajutorare fii
la mâna tremurândă
din anii lui târzii.

Pe buzele-i cu şoapte
de imn şi rugăciuni,
colindele din noapte
sunt raze şi minuni.
Şi vin, Iisuse dulce,
de i le strânge-acum,
la pieptul Tău să-şi culce
sfârşitul lui de drum.

Lidia Hamza