b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 50 / 11 dec. 1927, p. 3

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi. Şi a trimis pe sluga sa în ceasul cinei să zică celor chemaţi: «Veniţi, că iată, gata sunt toate». Şi au început toţi dimpreună a se lepăda. Cel dintâi a zis: «Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies şi să o văd, rogu-te să mă ierţi». Şi altul a zis: «Perechi de boi am cumpărat cinci şi merg să-i ispitesc, rogu-te să mă ierţi». Şi altul a zis: «Muiere mi-am luat şi pentru aceasta nu pot veni». Şi întorcându-se sluga aceea, a spus domnului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis slugii sale: «Ieşi curând la răspântiile şi uliţele cetăţii şi sărăcii, şi betegii, şi orbii adu-i aici. Că zic vouă: nici unul din bărbaţii aceia ce erau chemaţi nu va gusta cina mea. Că mulţi sunt chemaţi, iar puţini aleşi»”. (Lc 14, 16-20)
Cina din pilda evangheliei este împărăţia lui Dumnezeu; este mântuirea noastră cea sufletească prin Jertfa cea mare şi sfântă a Fiului Său. Cei chemaţi la această „cină” au fost, în primul rând, evreii. Pentru ei pregătise Dumnezeu acest ospăţ al mântuirii. Dar ei au refuzat chemarea Domnului; Evanghelia mântuirii a trecut asupra „neamurilor”, asupra popoarelor păgâne.
Dar, afară de acest înţeles, evanghelia de duminică mai are şi un alt înţeles, care ne priveşte pe noi, pe mine şi pe tine, dragă cititorule. Evanghelia de duminică este o invitare ce ne cheamă şi pe noi la „cina cea mare”. Domnul ne cheamă la cina mântuirii sufleteşti. | Continuare »

În vremea aceea învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată, o femeie era acolo ce avea duhul neputinţei de optsprezece ani. De această femeie S-a apropiat Iisus şi punându-Şi mâinile pe dânsa, îndată s-a tămăduit şi mărea pe Dumnezeu. Dar pizmătăreţii farisei cârteau, zicând: „Nu se cade a lucra sâmbăta”. La aceasta, Iisus a răspuns cu mustrarea: „Făţarnicilor, au nu-şi dezleagă fiecare dintre voi boul de la iesle sâmbăta şi-l duce la apă? Dar această femeie pe care a legat-o satana de optsprezece ani au nu se cădea a se dezlega de legătura ei sâmbăta?”. Şi aceste zicând, se ruşinau toţi cei ce stăteau împotriva Lui. (Lc 13, 10-17)

Precum vedeţi în evanghelia de duminică, Iisus le-a dat fariseilor o mustrare şi o învăţătură cum să prăznuiască ziua Domnului. Dar să luăm aminte. Evanghelia de duminică ne mustră şi pe noi şi ne învaţă şi pe noi cum să ţinem cu adevărat şi bine praznicele Domnului.
Pe multe din poruncile şi învăţăturile Domnului Dumnezeu le-a stricat vremea şi diavolul, dar parcă pe nici una n-a stricat-o aşa de mult ca pe porunca a patra: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte pe ea”. De la început, Lucifer, diavolul cel mare, a zis slugilor sale: „Veniţi să stingem toate praznicele lui Dumnezeu de pe pământ!” (Ps 73, 9). Şi de atunci diavolul lucrează neîncetat să strice praznicele Domnului. Hotărât, iubiţilor cititori, duminicile şi sărbătorile, aşa cum se ţin astăzi, stau mai mult de jumătate în slujba dracilor decât în slujba măririi lui Dumnezeu. | Continuare »

Ioan  Marini, «Viaţa Creştină» nr. 39 / 24 sept. 1939, p. 5

Început de toamnă. Pe cerul azuriu, în fapt de seară ca şi în zori de dimineaţă, trec în stoluri negre cârduri de corbi. Croncănitul lor neplăcut indispune pe mulţi oameni, care cred că acest „cântec” ar fi aducător de nenorocire.
Aceasta este o credinţă superstiţioasă. Corbii nu ştiu nici viitorul, ca să anunţe nenorociri, şi nu sunt nici în măsură de a se amesteca în viaţa oamenilor ce umblă pe pământ.
Ei îşi fac „slujba” pe limba lor. Cântă şi se „înţeleg” laolaltă aşa cum li-e graiul şi nimic mai mult.
Sunt însă altfel de „corbi”, care nu zboară pe aripile vântului, ci umblă pe aici pe jos, pe pământ, şi se numesc oameni. Ca „pene” (haine), ei pot să difere: unii le au negre, alţii pestriţe, vărgate sau albe. Sufletul însă îl au la fel: negru, plin de răpire şi păcat.
Despre ei se vorbeşte în capitolul 23, versetele 27şi 28 ale Evangheliei de la Matei: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi fărădelege”. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 49 / 1 dec. 1929, p. 3

Acum duminică avem la rând evanghelia cu orbul de la Ierihon.
Un biet cerşetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsuna până departe, cerând mila trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerşeşte şi putrezeşte lângă un zid din oraşul Ierihon.
Dar deodată un zgomot mare se face. Mulţime de oameni dau năvală din toate părţile. Bietul orb întreabă şi el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mişcare. „Vine Iisus Hristos – îi răspunde cineva din mulţime. Vine Omul despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate”. În sufletul celui orb, deodată se aprinde o lumină mare. Toată fiinţa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii. Când gloata se apropie, nădejdea orbului deodată capătă grai şi strigă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”…
Lumea îl ceartă să tacă, dar el strigă tot mai stăruitor: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”. Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor ce sufăr. Se apropie cu iubire de el şi îl întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?”. „Doamne, să văd”, răspunde orbul.
Iisus i-a zis: „Fie ţie după credinţa ta”. Şi orbul îndată s-a tămăduit (citiţi pe larg această evanghelie la Luca 18, 35-43).
O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Tâlcul acestei evanghelii îl aflaţi şi în Calendarul nostru care a ieşit acum de sub tipar. | Continuare »