DESPRE APA CEA VIE, APA VIEŢII

I. Tâlcuitor

Vorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă este plină înţeles şi de învăţătură pentru noi. Se aseamănă mult această vorbire cu cea pe care avut-o Iisus noaptea cu Ni-codim (In 3). Se aseamănă într-aceea că nici Nicodim, nici samarineanca nu înţelegeau cuvintele şi învăţătura Mântuitorului. Mântuitorul vorbea într-un înţeles, iar femeia şi Nicodim înţelegea într-altul. Nicodim nu înţelegea ce înseamnă „naşterea de sus”, iar samarineanca nu înţelegea ce înseamnă „apa cea vie”. Să băgăm bine de seamă că Mântuitorul spune şi pricina de ce nu-l înţelegea samarineanca şi Nicodim. „De ai fi cunoscut tu – zicea Iisus către samarineanca – darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce vorbeşte cu tine, ai fi cerut şi ţi-ar fi dat „apă vie”. Adică vedeţi, Iisus spune apriat că trebuie un dar de la Dumnezeu să înţelegi şi să primeşti „apa cea vie”. „Apa cea vie” şi „naşterea de sus” este un dar de la Dumnezeu şi numai cine primeşte dar le poate înţelege deplin. Nicodim era mare cărturar şi totuşi se mira şi nu înţelegea ce înseamnă naşterea din nou. Sunt şi azi destui învăţaţi care nu înţeleg aceste lucruri; sunt prunci răi în Cuvântul lui Dumnezeu şi se miră, ba şi râd când le vorbeşti despre „apa cea vie” şi „naşterea de sus”. Nu le înţeleg pentru că aceste învăţături nu se învaţă din cărţi, ci se primesc în dar şi ca dar sus. Aceste învăţături le poţi înţelege numai atunci când te-ai întâlnit cu Mântuitorul; când ţi-ai deschis înaintea Lui inima ta ca pe un pământ ce aşteaptă cu sete ploaia cerului de sus. Aceste învăţături se pot înţelege numai când viaţa ta stă faţă în faţă cu Domnul, aşa cum a stat viata lui Nicodim şi a samarinencii. Să luăm aminte că femeia samarineanca ne poate fi o pildă şi în această privinţă. Citind evanghelia cu băgare de seamă, vedem că samarineanca, de la o vreme, începe să-L înţeleagă pe Mântuitorul. Când? După ce Iisus începe a-i vorbi despre viaţa ei şi despre trecutul ei. Când Iisus îi spune că trăieşte cu al şaselea bărbat, samarineanca deodată îşi vede toată viaţa ei şi toată ticăloşia ei pusă în faţa unui profet care cunoaşte trecutul ei păcătos. | Continuare »

TE ROG IA-MI, DOAMNE, ŞI-AMINTIREA…

Te rog ia-mi, Doamne, şi-amintirea
păcatelor cândva trăite,
c-aceasta-mi duce-nchipuirea
şi-o ‘neacă-n ape otrăvite.

Şi-n fiecare clipă, o Iisuse,
spre Tine ia-mi a’ inimii dorinţi,
să-Ţi fie-ntregi cu dragoste supuse
pe calea unei mari credinţi.

Ia-mi prietenii de-ndemnuri rele,
pornirea spre uşurătate
şi tot ce dă vieţii mele
îndemn străin de căi curate!

Dorinţele străine ia-le
şi gândul poftelor deşarte;
mai drag ca fapta voii Tale
nimic să nu-mi laşi pân-la moarte.

Şi pentru tot ce-mi iei, Ţi-aş cere
să-mi dai doar scumpa Ta iubire,
dar care nici în vreo durere
să nu cunoască despărţire. (Traian DORZ)

Evanghelia despre dătătorul de apă vie şi femeia samarineancă

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a IV-a după Paşti

„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2)

Acesta nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările lumeşti, filozofia şi arta lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor. Nu este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii şi puternic în tăria şi lucrările voii sale. Curăţind sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el. Atunci El S-a simţit în această lume, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă (Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi s-a trezit. „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”
Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul. | Continuare »

DESPRE SETEA SUFLETULUI

Evanghelia de duminică (In 4, 3-43) ne spune că Iisus plecase cu învăţăceii Lui, peste Samaria, în Galileea. În calea lor, se opriră de popas la fântâna Iui Iacob. Iisus îi trimise pe învăţăcei în cetate, să cumpere hrană. Iar El, ostenit fiind de călătorie, se aşeză lângă fântână.
Atunci „a venit o femeie din Samaria să ia apă. Zis-a ei Iisus: «Dă-Mi să beau». Deci a zis Lui femeia samarineancă: «Cum, Tu, iudeu fiind, ceri apă de la mine, femeie samarineancă fiind eu?”. (Samarinenii trăiau în mare duşmănie cu iudeii.) Răspuns-a Iisus şi i-a zis ei: «De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce zice ţie: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la Dânsul şi ţi-ar fi dat apă vie». Zis-a Lui femeia: «Doamne, nici vadră nu ai şi fântâna este adâncă, de unde dar ai apa cea vie?». Răspuns-a Iisus şi i-a zis ei: «Tot cel ce va bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Iar cel ce va bea din apa pe care Eu voi da lui nu va înseta în veac; ci apa pe care Eu voi da lui se va face într-însul izvor de apă curgătoare întru viaţă veşnică». Zis-a către Dânsul femeia: «Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez»”…
Iată o parte din vorbirea lui Iisus cu samarineanca. Această frumoasă vorbire este plină de învăţătură pentru noi. Să luăm aminte! Şi sufletul îşi are setea lui şi apa lui. | Continuare »

DOAMNE, DĂ-MI…

Traian Dorz, HRISTOS – IZVORUL NOSTRU

„«Doamne», I-a zis femeia, «dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.»“ (Ioan 4, 15)

Cât de mult dorea biata samariteancă să scape de greutatea de a mai merge «până acolo» după apă!
Cea dintâi rugăminte făcută de ea Domnului a fost s-o scape de greutatea de a mai merge «până acolo», de ruşinea şi de oboseala de a mai merge «până acolo»…
O, dacă am cunoaşte şi noi cât de ruşinos este pentru un credincios să mai meargă «până acolo», până la apele lumii… să coboare până la noroiul lor, am ruga fierbinte şi stăruitor pe Domnul să ne dea mai degrabă apa Lui fericită şi îndestulătoare şi să nu mai dorim altceva!…
Fratele şi sora mea, rugaţi neîncetat pe Domnul să vă dea apa Lui cea vie şi harul Său cel fericit. Să vă dea să gustaţi mereu din dulceaţa părtăşiei cu El şi să prefacă în inima voastră această dulce şi scumpă părtăşie într-un izvor de viaţă şi de apă vie, care să ţâşnească în duhul vostru cu putere, totdeauna. Şi pe totdeauna. | Continuare »

Sursa: Sinaxar 21 Mai

Acest mare între împäraţi, fericitul şi pururea pomenitul Constantin, a fost fiu al lui Constanţiu, care se numea Clor, şi al cinstitei Elena. Constanţiu a fost nepot de fiică lui Claudiu cel ce a împărăţit în Roma mai înainte de împărăţia lui Diocleţian şi a lui Carin. Acest Constanţiu, după ce a fost primit de Diocleţian şi de Maxenţiu Erculiu ca să fie părtaş al împărăţiei lor, când Maximian Galeriu dimpreună cu alţi prigonitori, cu tărie ridicaseră prigonire asupra tuturor creştinilor, el singur întrebuinţând blândeţea şi mila, mai vârtos pe cei ce se luptau pentru credinţa lui Hristos îi întrebuinţa sfetnici şi părtaşi ai slujbelor împărăteşti. Învăţând el buna cinstire pe Constantin fiul său cel iubit, care după acestea s-a numit întâiul împărat al creştinilor, l-a lăsat moştenitor al împărăţiei sale, în insulele Britaniei. După ce Constantin a fost înştiinţat de lucrurile necinstite, desfrânate, pierzătoare şi proaste, pe care le făcea în Roma, Maxenţiu, fiul lui Erculiu, şi îndemnat de dumnezeiasca râvnă şi chemând pe Hristos împreună oştilor, a pogorât împotriva lui Maxenţiu. Deci, văzând Dumnezeu curăţenia sufletului lui i s-a arătat mai întâi în somn, după aceea în amiaza zilei, închipuind semnul Crucii scris cu stele: , l-a arătat lui şi celor ce erau vrednici. Deci, îndrăznind în chipul cinstitei Cruci şi făcând cu aur semnul Crucii pe arme, a mers la Roma, şi pe însuşi pierzătorul Maxenţiu l-a aruncat în râul Tibon, înecându-l lângă podul Milvia, şi aşa a izbăvit pe cetăţenii Romei de tirania acestuia. Atunci marele Constantin, pornindu-se de la cetatea romanilor şi mergând pe cale voia să zidească o cetate pe numele său în Ilion, unde se zice că a avut loc războiul Troienilor cu elinii; însă a fost oprit prin dumnezeiasca înştiinţare şi i s-a poruncit de la Dumnezeu ca mai de grabă în Bizanţ să-şi zidească cetatea. | Continuare »

SĂ NU-ŢI SLĂBEASCĂ OCHII

Să nu-ţi slăbească ochii de prea-ndelung privit,
cât stai şi stai – şi încă nu vezi pe Cel Iubit.

Că-n clipa-n care nici gândeşti,
se va-mplini tot ce doreşti.

Să nu-ţi slăbească graiul de prea-ndelungi chemări,
când strigi şi strigi – şi parcă e mai pustiu pe zări.

Să nu-ţi slăbească duhul de prea amar suspin,
când chemi şi chemi – şi încă trimişii tot nu vin.

Să nu-ţi slăbească paşii de prea muncit umblat,
când mergi şi mergi – şi totuşi nu strângi ce-ai semănat.

Să nu-ţi slăbească mâna de prea milos întins,
când dai şi dai – şi parcă n-ai capăt şi cuprins.

Să nu-ţi slăbească râvna de prea mult aşteptat,
Iubitul tău grăbeşte şi vremea s-a scurtat.

Traian DORZ, din Cântările din urmă

Traian Dorz, din «HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU»

„«Doamne» – I-a răspuns bolnavul – «n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa şi până mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.»“(Ioan 5, 7)

Ce strigăt dureros este acesta: n-am pe nimeni! Dacă l-aţi spus vreodată, ştiţi ce amar este! Sunt atâţia care n-au pe nimeni, însă nu pot striga – sau nu ştiu să strige.
Sau strigă, dar nu-i aude nimeni, căci locuiesc prea adânc în ţara durerii. Iar în ţara durerii toţi locuitorii sunt ori surzi şi nu-i aud, ori muţi şi nu le pot răspunde, ori paralizaţi şi nu-i pot ajuta! Ţara durerii este adesea un pustiu. Şi pustiul este locul unde nu este ecou. Acolo glasul n-are sunet.

Vai, e plină lumea de suflete care n-au pe nimeni! În adâncul inimii lor, în cele mai tainice locuri ale vieţii lor, adică atunci şi acolo unde omul are mai multă nevoie ca oricând să nu fie singur, cei mai mulţi oameni n-au pe nimeni, sunt în cea mai mare singurătate.
Vrei o dovadă? Chiar tu eşti dovada! Gândeşte-te: pe cine ai tu?
Ai mamă sau tată, ai soţ sau soţie, ai vreun copil iubit sau vreun prieten apropiat?
Până unde merge sufletul iubit cu tine şi cât cunoaşte el din tainele tale cele mai grele şi mai adânci?
Câte lucruri nu ţi le-ai spus fiinţei iubite şi nici nu i le vei putea spune niciodată! — Nici ei, nici nimănui pe pământ. Fiindcă simţi că nu te-ar putea înţelege. Ori nu te-ar putea ierta. Ori nu ţi-ar mai da nici o cinste. Ori nu te-ar mai putea iubi.
Tainele sunt totdeauna prea grele. Iar oamenii sunt prea slabi! Nu le pot purta. Vezi cu durere cât de aproape este hotarul până la care te pot însoţi chiar şi cei mai iubiţi ai tăi, în tainele sufletului tău. | Continuare »

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-2 Vlad Gheorghiu

O, Te aştept, Iisuse, mereu, cu-atâta dor
Vitezda vieţii mele s-o tulburi Tu uşor…
Mă străduiesc, fiinţa, spre Tine să-mi arunc,
Să mi-o cuprinzi, cum mama cuprinde al ei prunc.

Îmi scutur plin de teamă din pleoape somnul greu
Privirea să nu-mi scape când vii în cuibul meu
Şi-mi aţintesc auzul, susurul să-Ţi ascult,
Să nu mi-l fure-al lumii asurzitor tumult.

Dar când uşoara-Ţi rază în falduri Ţi-o cobori
Şi apele iubirii cu drag mi le-nfiori,
Adâncă neputinţă mă prinde-n gheare reci,
Să nu m-arunc când dulce pe lângă mine treci.

N-am om să mă apuce şi-n scăldătoarea Ta
Să mă cufunde iute când treci prin viaţa mea.
Şi n-am vreo faptă bună să-mi vină-n ajutor
Şi altul ia cununa, iar eu mă zbat să mor…

Opreşte şi la mine, când, mâine, ai să vii,
În tulburarea apei, pe toţi să ne îmbii.
Şi sfarmă-mi Tu, Iisuse, al neputinţei pat
Nimic să nu mă ţină de patimă legat.

Şi ia-mă Tu de mână, spre Tine să mă tragi
Şi să mă duci în ceruri pe umerii Tăi dragi,
Precum păstorul duce la dulcele imaş
Oiţa cea sărmană rănită de vrăjmaş.


„Iudeii ziceau deci celui ce fusese vindecat: «Este ziua Sabatului; nu-ţi este îngăduit să-ţi ridici patul.»“ (Ioan 5, 10)

Ori de câte ori un om se însănătoşeşte şi începe să umble cu un mers curat şi nou, „iudeii“ încep să zică, lumea începe să zică, cei nelegiuiţi încep să zică…
Şi tocmai ei se găsesc să apere Legea, ei, care o calcă şi o batjocoresc prin viaţa şi purtările lor, necontenit. Ei o înjură şi o necinstesc la fiecare pas, dar îndată sar s-o apere când cineva doreşte într-adevăr s-o ţină.
Tocmai ei, care n-au nimic a face cu Dumnezeu, se fac nişte apărători ai lucrurilor Lui, deşi prin tot ce fac sunt vrăjmaşi ai Săi. Se fac îndată „apărători“ ai Legii Sale, când cineva vrea să se alipească smerit şi iubitor de Hristos, pentru a-L cinsti cum cere El. Şi a-L sluji cu adevărat pe Dumnezeu.
Dar „apărarea datinilor“ nu-i decât o formă ascunsă a urii pe care oamenii călcători ai oricărui adevăr al lui Hristos, prin viaţa lor, o au împotriva Luminii Lui şi împotriva oricui doreşte s-o asculte şi s-o poarte. „Apărarea“ Legii, împotriva celor care abia prin credinţă devin cu adevărat fii ai ei, este o foarte ascunsă luptă a răului împotriva Evangheliei.
Căci de fapt ceea ce apără aceşti zeloşi „iudei“ nu are nici o legătură cu Dumnezeu. Interesele pe care le apără ei nu sunt ale lui Hristos.
Interesul lui Hristos este ca Biserica Sa să fie sfântă, cu-rată şi fără pată. Fără păcat, fără afaceri necurate şi fără speculaţii imorale. Fără compromisuri, fără negustorie, fără politică afaceristă. Adică aşa cum o doresc cu adevărat credincioşii Domnului din mijlocul ei, cum o pretinde Cuvântul Sfânt, cum ştim că trebuie să fie şi cum au vrut-o Sfinţii Părinţi, mucenicii şi martirii lui Hristos.
Însă „iudeii“ au avut mereu alte interese. Iar aceste interese ei şi le-au ascuns frumos sub paravanul Legii lui Dumnezeu. | Continuare »

„IA-ŢI PATUL TĂU ŞI UMBLĂ”

I. Tâlcuitor

38 de ani zăcuse bolnavul din evanghelie. Grozav lucru să pătimeşti 38 de ani, când te gândeşti că după câteva zile de boală ţi se face amară viaţa. Cu mare răbdare şi-a purtat boala bolnavul din evanghelie. 38 de ani de suferinţă n-au putut să-i frângă credinţa nădejdea tămăduirii. Când Iisus l-a întrebat, după 38 de boală: „Voieşti să fii sănătos?”, el primeşte cu linişte şi cu credinţă întrebarea, se încrede din tot sufletul său în acest Mântuitor şi îndată se ridică de jos şi începe a umbla.
Mare minune! Un om ce zăcuse neputincios 38 de ani odată se ridică de jos şi începe a umbla. Să luăm aminte, această minune se întâmplă şi astăzi. Mulţi se tămăduiesc şi azi de boli vechi prin credinţă tare şi prin dar şi ajutor de la Domnul. Dar minunea aceasta e şi mai mare atunci când se petrece în sufletul omului. Sunt şi boli sufleteşti mai cumplite decât acelea care ologesc picioarele, strică ochii, slăbesc auzul sau pieptul omului: sunt bolile cele sufleteşti. Oare pătimaşul beţiv nu este un olog şi slăbănog ce nu se poate ridica din ticăloşie? Oare desfrânatul, suduitorul, vicleanul şi toţi cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu sunt şi ei tot aşa, nişte slăbănogi ce nu se pot ridica din ticăloşie şi nu pot umbla în căile Domnului? Lumea aceasta e cu adevărat un mare spital sufletesc. Fiecare pătimeşte în ceva boală sufletească. Boli sufleteşti sunt şi azi destule şi aceste boli şi tămăduirea lor se poate face şi azi tot aşa – şi numai aşa – cum se făcea pe vremea Mântuitorului. Iisus Mântuitorul este şi azi Doctorul şi Tămăduitorul cel mare al bolilor sufleteşti. Minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi azi. Oameni păcătoşi şi slăbănogiţi de patimi şi păcate dintr-odată se ridică sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El. Eu am cunoscut un pătimaş beţiv care, după 30 de ani de cumplită pătimire în beţie, dintr-odată a scăpat de ea hotărându-se la o viaţă nouă cu Domnul. | Continuare »

duminica-slabanogului-vitezda-1Pe noi ne apără –  Traian Dorz

Cuvânt la Duminica Slăbănogului – Sf. Ioan Gură de Aur

LÂNGĂ POARTA OILOR – Traian Dorz

O, bucuraţi-vă! – Traian Dorz

Duminica Slabanogului de la Vitezda – Sfântul Teofan Zavorâtul

…Şi la cei din Lida – Traian Dorz

IISUS I-A ZIS: VREI? – Traian Dorz

EXAMENUL LUI IOV – Părintele Iosif Trifa

IUDEII ZICEAU: NU-ŢI ESTE ÎNGĂDUIT –  Traian Dorz

NOROC CU CREDINTA! – Arhimandritul Scriban

Ce dulce-i pacea Ta – Traian Dorz

„Voieşti să te faci sănătos?” – Mitropolitul Augustin de Florina

CA O MARE FURTUNOASĂ… –  Traian Dorz

DE TINE SIMT NEVOIE – Traian Dorz

Evanghelia despre minunea de la scăldătoarea Vitezda – Sf. Nicolae VELIMIROVICI

 

Cântări potrivite cu Evanghelia duminicii a IV-a după Paşti

105. Sfâşiat de chinuri grele; 539. Pe patul suferinţei gem; 623. Erai căzut, căzut; 935. Dacă s-a făcut minunea

 

Citește Ștefan Postică

Lidia Hamza

O, te doresc, Iisuse, cu sufletul meu tot,
Ființa mea întreagă spre Tine se avântă.
Atât de larg mi-e zborul, cât aripa mi-o pot
Întinde peste zarea ce-albastră mă-nveșmântă.

O, dacă-ai vrea, Iisuse naintea mea să vii,
Aripa-mi obosită s-o strângi la pieputu-Ți dulce…
Mi-am dezlegat de toate ființa mea, Tu știi
Că numai lângă Tine vrea fruntea-mi să se culce.

O, eu Te rog, Iisuse, Iubirea mea dintâi
Cu cât mai lângă Cruce mă strâng de-a lumii ură,
Aprinsă, mai aprinsă în suflet s-o rămâi,
Să-mi fie pat, și haină, și cuminecătură.

O, numai lângă Tine m-ascund de ochii răi,
Furtuna urii câtă ar fi să nimicească…
Mi-e zarea doar senină, c-o văd prin ochii Tăi,
Și lupta numai steaguri, iubind să-mi biruiască.

Lidia Hamza

mironositele_18_01În istoria mântuirii există un moment unic, distinct, special, delicat și curajos în același timp, în care femeia a ieșit din granițele ei impuse și și-a dovedit menirea ei: dăruirea, dragostea, curajul și îndrăzneala, într-un moment când bărbatul lipsea. Este vorba de momentul de după învierea încă tăinuită a lui Hristos, când lumea era încă amorțită, încă nerevenită în simțirile și rosturile ei, după răstignirea Mântuitorului. Câteva femei au îndrăznit să meargă la mormântul Domnului pentru a îndeplini ritualul înmormântării.
– „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?“ (Marcu 16, 3)
Această întrebare frizează imposibilul. În această întrebare se dovedește puterea credinței acestor femei. Nici nu puteau singure, nici nu știau dacă va fi cineva acolo să le ajute, nici nu știau dacă au voie să se apropie…
Și totuși s-au dus.
Aveau un singur scop, o singură sacră datorie, o singură smerită slujire: ungerea cu miruri a Domnului Iisus, pus într-un mormânt înconjurat de soldați și acoperit cu o piară mare…
Iubirea este singura care se exprimă chiar și atunci când Persoana iubită tace.
Curajul iubirii este singurul care înfruntă orice risc, opinia publică, autorităţile ostile. Mirul pe care îl poartă ele este imaginea exterioară a frumuseţii lor lăuntrice, a iubirii.
Cine sunt mironosițele?
Sunt un grup de femei care-L iubeau pe Iisus și care Îl urmau pe Domnul împreună cu Apostolii, chiar și pe Drumul Crucii. Ele au primit această denumire din pricina mirului cu care doreau să-L ungă pe Domnul pentru înmormântare. Însă ceea ce le definește în mod deosebit sunt curajul, credința și iubirea lor. Sfânta Scriptură amintește oarecum lapidar numele lor și nu în mod deosebit, ele fiind cele care Îl „slujeau din avutul lor“ (Luca 8, 3). Însă, Biserica le acordă un statut special, rânduind în ciclul Evangheliilor de peste an, o duminică dedicată mironosițelor: cea de-a treia după Învierea Domnului. Numele de mironosițe derivă din sintagma „purtătoare de miruri“.
Ele doreau să ungă cu miruri pe Cel Drag pentru înmormântare. Dar El era deja viu, fapt ce nu le știrbește cu nimic măreția devotamentului și curajului lor. Ba mai mult: ele sunt cele care-L văd întâi pe Domnul înviat. | Continuare »

Mironosite 2Apostolia femeilor

De mare dar s-au învrednicit femeile mironosiţe. Lor li s-a arătat mai întâi Iisus cel înviat din morţi. Această cinste le-a venit de altfel ca un răspuns la credinţa şi statornicia ce au arătat-o în timpul răstignirii. Vai, ce lucru dureros s-a întâmplat în timpul răstignirii Domnului! Toţi L-au părăsit pe Domnul! Unii de frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica iudeilor, fugiseră şi se ascunseseră până şi apostolii (afară de Ioan).
Petru, cel care se lăuda că va rămâne credincios chiar de s-ar lepăda toţi, s-a lepădat de frica unei slujnice. Singure femeile s-au ţinut pe urmele Domnului cu statornicie, până la sfârşit. Le vedem urmându-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor şi bătăilor… Le vedem plângând, la Crucea Lui, suferinţele Sale… Le vedem coborând de pe Cruce Preacurat trupul Domnului şi aşezându-L în mormânt. Le vedem aşteptând învierea Lui…
Trebuie să ne dăm seama că n-a fost uşoară această statornicie de credinţă a femeilor. Singură furia gloatei, ura iudeilor şi zăngănitul armelor soldaţilor ar fi fost destul să înspăimânte inima şi sufletul celor câteva femei neajutorate. Trebuie să ne dăm seama că soldaţii romani vor fi căutat să le depărteze pe aceste femei din preajma Celui „osândit“. Trebuie să ne dăm seama că gloatele erau cuprinse de un fel de beţie de ură, iar această ură nu putea suferi plânsul şi lacrimile femeilor. În ura lor cea grozavă, fariseii şi cărturarii nu puteau suferi plânsul femeilor. Lor le trebuia strigăte de batjocură şi ură. Desigur, vor fi căutat să le îndepărteze pe femeile plângătoare. Dar ele s-au alipit cu toată puterea lor de Crucea Răstignirii. | Continuare »

Traian Dorz, Scumpele noastre surori

Surorilor iubite, de Domnul rânduite
la sfânta Lui Lucrare, dorim de-această dată,
cu-o inimă curată, să facem o urare:

Dragi mame şi bunice, soţii, surori şi fiice,
noi, cei ce vă iubim, lumina cea divină
din Cer spre voi să vină, din suflet v-o dorim.

Hristos să vă sfinţească în slujba Lui cerească
oriunde El v-a pus şi-n tot ce faceţi, toate
fiţi binecuvântate de Harul lui Iisus.

Pe sfânta voastră cale, a dragostei petale
noi astăzi presărăm şi-n Numele cel Dulce
al Celui de pe Cruce, vă binecuvântăm.

Şi-acum, de-acele sfinte femei de mai ’nainte
dorim să v-amintiţi, ca-n orice vremuri grele,
şi voi, aşa ca ele, pe Domnul să-L slujiţi.

Hristos să vă ajute, pe căile-I plăcute,
din suflet să-L urmaţi şi toate, ţineţi minte,
din pildele lor sfinte – lumină să luaţi.

Vorbirea fratelui Traian Dorz la ultima adunare la care a participat – Cluj, 14 mai 1989

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Prea iubiţii mei fraţi şi surori, nu numai pentru dumneavoastră, ci şi pentru mine, o zi ca asta este extraordinară. Toate cântările pe care le-aţi cântat, eu le am trăit cu toată puterea sufletului meu. Pe multe dintre ele le-am trăit singur, în depărtare. Şi dragostea de fraţi, şi bucuriile unei astfel de adunări le-am avut numai prin credinţă. Am cântat numai prin credinţă când eram singur: „Ce bine-i printre voi, iubiţii şi dragii sufletului meu”, pentru că prin credinţă am avut de la început convingerea că Dumnezeu va aduce o zi ca aceasta în care aceste cântări izvorâte din lacrimi, scrise în genunchi şi-n singurătate, mai mult cu sânge decât cu cerneală, le vom cânta odată în toată bucuria şi binecuvântarea harului lui Dumnezeu, Care, ce a spus şi ne-a făgăduit, ne-a garantat că se va realiza. O zi ca asta este una dintre minunatele realizări ale făgăduinţelor lui Dumnezeu în care am crezut când eram singuri şi departe. Dar, prin credinţă, Dumnezeu ne-a înştiinţat că va veni aşa o zi. Că voi putea privi feţele acestea ale dumneavoastră, ca feţele îngerilor din cer, pentru că aşa este o faţă de frate şi de soră care slujesc pe Dumnezeu: o faţă de înger ceresc pe acest pământ murdar (…).

Punerea-in-mormant_17_02
Astăzi avem o sărbătoare deosebită. Dar, înainte de a ajunge la adâncirea înţelesului ei în mijlocul nostru, vreau să mă refer la vorbirile fraţilor de mai înainte, care au fost inspirate din taina dragostei lui Dumnezeu, Care a dat pentru mântuirea noastră Jertfa cea mai scumpă. Dar n-a făcut numai atât. Că, dacă nu ne-ar fi făcut-o cunoscut, ar fi putut rămâne fără nici un folos de mântuire pentru noi. Dar Dumnezeu, o dată cu Jertfa aceasta, cu vestea aceasta minunată şi sfântă, ne-a trimis nişte vestitori ai Lui, nişte oameni minunaţi, plini de Duhul Său cel Sfânt, prin care noi am aflat această veste minunată şi am putut să ne împărtăşim din binefacerile ei. | Continuare »

Traian Dorz, Scumpele noastre surori

O, florile Credinței Sfinte,
ce-ncununați un chip slăvit,
– spre Cinstea Celui Ce vă cheamă
purtați-vă desăvârșit!

Dac-ați primit chemarea sfântă
să-I fiți podoabe la altar,
frumos în suflet, ca lumina,
păstrați al curăției har!

Dac-ați primit chemarea sfântă
și grea, de mame ori soții,
purtați în jurul crucii voastre
cununa sfintei curății!

Dac-ați primit chemarea sfântă
de lucrătoare-a lui Iisus,
purtați pe toată viața voastră
sfințirea Chipului de Sus!

Purtați mai scump ca ochii voștri
al sufletului alb veșmânt –
mai bine vă lipsiți de viață,
decât cădeți din legământ!

Căci voi sunteți cununa Celui
în veci Cântat și Preaiubit –
pentru Hristos și pentru lume
purtați-vă desăvârșit!

Hristos – acela cu rănile, acela cu crucea, acela cu sângele! (II)

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna.
Cât ar trebui să-I mulţumim noi lui Dumnezeu pentru această credinţă: cea adevărată, cea pipăită, cea sfinţită! Dumnezeul nostru cel adevărat a fost atât de bun cu noi şi ne a arătat, prin Fiul Lui, ce-a avut mai scump şi ce-a avut mai drag. Şi preţul cel mai scump al răscumpărării tale şi a mele s-a plătit cu sânge. | Continuare »

Traian DORZMaica-Domnului_Timisoara

Cântă, mamă, psalmii sfinţi
fiului tău, seara,
cum cânta-n fiori fierbinţi
Maica şi Fecioara,
când pe Fiul ei Ceresc
Îl creştea duioasă,
– psalmii sfinţi îi dăruiesc
o simţire-aleasă.

Roagă-te, măicuţă, blând,
peste leagăn, seara,
precum se ruga plângând
Maica şi Fecioara,
când pe Fiul ei Ceresc
Îl veghea duioasă,
– rugăciunile îi cresc
inima frumoasă.

Şi citeşte-i, mamă, mult,
din Scriptură, seara,
cum citea cândva, demult,
Maica şi Fecioara,
când pe Fiul ei Ceresc
învăţa duioasă,
– Sfintele Scripturi zidesc
viaţa-i credincioasă.

Preot Iosif TRIFA La ÎNVIEREA DOMNULUI

[Strigarea femeilor mironosiţe şi strigarea Oastei Domnului rămasă fără conducător]

mironositeÎn toamna anului 1925, am fost în pelerinaj la Ierusalim. Ajuns în sfânta Cetate, am avut cea mai mare bucurie şi fericire din viaţa mea pământească; am sărutat cu lacrimi fierbinţi locul unde Domnul S-a îngropat pentru păcatele mele şi a înviat pentru viaţa mea şi mântuirea mea. M-am rugat şi am plâns în acest loc cu un fior şi cu o simţire pe care nu le-am mai avut în viaţa mea.
Era ziua primă a sosirii noastre. Seara am adormit cu sufletul copleşit de cele ce văzusem şi simţisem în Biserica Sf. Mormânt. Atunci noaptea avusei un vis măreţ.
Mi se părea că sunt în clipele când Iosif cu Nicodim şi mironosiţele femei Îl petreceau pe Domnul la mormânt. Toţi plângeau cu lacrimi amare, dar plânsul acesta era un fel de plâns ce întrecea toate plânsurile pământului. Acolo, în urma convoiului, mă vedeam şi eu cu plânsul şi lacrimile mele. Plângeam şi eu, dar într-un fel ce întrece toate simţirile şi lacrimile mele de azi. Mi se părea că văd distruse toate nădejdile mântuirii mele. Mă vedeam şi mă simţeam nespus de părăsit şi nenorocit. O noapte de cumplită deznădejde parcă se lăsa peste sufletul meu. În gândul meu parcă vedeam destrămându-se şi Oastea Domnului rămasă fără Conducător [sublinierea editorului]. Apăsat de această deznădejde, strigam şi eu: Doamne Dumnezeule, ai milă de noi, nu ne părăsi, căci rămânem singuri şi ne biruie răutăţile…
Ne apropiam plângând de mormânt. Atunci mironosiţele femei, ridicându-şi mâinile spre cer, strigară cu glas mare:
– Scoală-Te, Doamne Dumnezeule, nu ne părăsi!…
În aceste clipe, faţa Domnului, istovită de suferinţe şi dureri, începu a se înviora… Ochii Lui, plini de o nespusă bunătate şi dragoste, se deschiseră şi, întinzân-du-Şi mâinile în semn de binecuvântare, zise:
– Nu vă temeţi. Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor…
În aceste clipe, simţii durerea din suflet schimbân-du-se într-o bucurie nespus de dulce. Zguduirea acestei schimbări mă trezi din somn şi puse capăt visului.
Am mai dormit trei nopţi în Ierusalim, dar n-am mai avut nici un vis în legătură cu lucrurile mântuirii sufleteşti. N-am mai avut nici de atunci încoace, cu toate că doream acest lucru. Atunci, la început, n-am înţeles deplin acest vis. Aşteptam altele, mai frumoase. Dar azi îmi dau seama ce înţeles adânc este în visul acesta. El mă urmăreşte de ani de zile şi, pe zi ce merge, înţelesul lui tot mai mare parcă se face. | Continuare »

Traian Dorz, Scumpele noastre surori

Surori de cruce și răsplată, însoțitoare-n plâns și-n har,
Părtașe-aceleiași credințe, jertfind aceluiași altar,
– cinstire-n veci îndreptățită și semn al sfintei prețuiri,
Recunoștința noastră, vouă, v-aduce-a ei adânci simțiri.

Voi ați purtat cu noi alături povara luptei lui Hristos,
dar voi ați dus, deși mai slabe, ca mulți, solia mai frumos;
voi n-ați trădat rupând Lucrarea cu duh potrivnic și-ngâmfat,
nici n-ați vândut pe frați ca Iuda pe ban străin și vinovat,
nici n-ați adus prilej de certuri, de dezbinări și poticniri,
– ci-ați plâns cu suflet plin de jale în ceasul grelelor loviri.

Voi n-ați schimbat învățătura, smintind credința nimănui,
ci L-ați urmat mereu pe Domnul, statornice-ascultării Lui.
Voi n-ați luat o altă cale, călcând întâiul legământ,
decât puține, când ori râvna, ori vina altora v-a-nfrânt.

Ați stat în rugăciuni și-n jertfă cu duhul strâns și-ndurerat,
răbdând statornice-n credință, când mulți „viteji“ s-au lepădat,
iar pentru toată jertfa voastră și pentru tot ce-ați pătimit
voi nu v-ați lăudat la nimeni, nici vreo răsplată n-ați voit.

O, scumpe suflete chemate de-Același Duh, spre-Același țel,
Hristos vă binecuvântează iubirea ce-o suiți spre El.
El, Care v-a chemat alături de noi, pe calea sfintei vieți,
să crească și-n noi o credință cu-a voastră de același preț,
cu-același rod și duh statornic, cu-același mers și chip frumos,
să ne-ncunune-odată crucea cu-aceiași trandafiri, Hristos.

Evanghelia despre femeile mironosiţe

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a II-a după Paşti

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată.
Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată.
Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.
Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?
Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.
O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.
Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului. | Continuare »