Ioan Capătă

O datorie sfântă la care ne obligă nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci şi bunul simţ duhovnicesc

Pentru ca să înţelegem că datorăm respect şi iubire Maicii Domnului, credem că nici n-ar mai fi nevoie să alergăm la toate textele biblice care ne amintesc această datorie sfântă. Căci însăşi dragostea lui Dumnezeu din inimile noastre, precum şi bunul simţ duhovnicesc trebuie să ne dea încredinţarea aceasta. Şi cum nu vom cinsti şi iubi pe aceea pe care îngerul a numit-o cea mai binecuvântată între femei (Luca 1, 28), prin care Domnul a luat trup, care L-a purtat pe braţele ei sfinte, L-a alăptat şi L-a îngrijit cu cea mai duioasă şi mai adâncă iubire, care păstra cu fior în inima ei, cuvintele îngerului, ale Elisabetei, ale păstorilor şi ale magilor, ale bătrânului Simeon şi ale proorociţei Ana cu privire la El, care L-a urmărit cu dragoste îngrijorată în cursul anilor de propovăduire, care a simţit mai adânc şi mai sfâşietor decât toţi, în zilele răstignirii, ascuţişul „săbiei“ despre care îi vorbise bătrânul Simeon, care a stat neclintită lângă Cruce în mijlocul ocărilor şi batjocorilor mulţimii şi care acum se bucură în slavă lângă Fiul ei.
Ştim că în legătură cu sfânta datorie a cinstirii Maicii Domnului, s-au făcut câteodată – şi poate se mai fac pe ici pe colo – şi unele greşeli. Astfel, dintr-un exces de râvnă şi dragoste, unii au căzut în greşeala de a-i aduce Maicii Domnului o închinare ca lui Dumnezeu, aşa numita închinare latreutică. Biserica a osândit însă, întotdeauna astfel de excese (cum a fost, spre exemplu, secta coliridianilor, o sectă din Arabia – sau Agaria, lângă Marea de Azov – pe la sfârşitul veacului al IV-lea d. Hr., pe care Biserica i-a osândit, pentru că se închinau Maicii Domnului ca unei persoane dumnezeieşti. Căci Biserica menţinându-se pe temelia Scripturii, învaţă că trebuie să o cinstim pe Maica Domnului, ferindu-ne însă de a o adora ca pe o persoană dumnezeiască. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 7.

T-Dorz-0701. Nu ne putem opri să nu plângem şi să nu ne rugăm mereu gândindu-ne: ce frumos ar fi…
Ce frumos ar fi un cler sfânt, urmat de o Oaste sfântă. Şi o Oaste sfântă îndrumată de un cler sfânt. Doar acestea două tocmai pentru această împreună lucrare au fost lăsate de Dumnezeu.

2. În marile şi rarele vremuri biblice când aceste două forţe sfinte au colaborat armonios ascultând glasul Domnului Iisus, atât una, cât şi alta – ce opere frumoase, ce minuni mari şi ce suflete înalte au creat!

3. Pentru Oastea Domnului, acesta a fost de la început idealul cel frumos pentru care a militat cu toată puterea şi dragostea ei, pentru ca în strânsă colaborare cu un cler sfânt să împlinească fericit gândul lui Dumnezeu şi datoria noastră împreunată: mântuirea neamului nostru şi înviorarea Bisericii lui Hristos.

4. Dar chiar dacă prin lucrarea satanei şi prin slăbiciunea oamenilor, acest gând sfânt a fost împiedicat şi întârziat pentru un timp, – el totuşi n-a fost nimicit. A fost amânat numai, dar nu anulat.

5. Idealul acesta pus în faţa noastră de Dumnezeu, rămâne mereu strălucind şi promiţător în faţa noastră şi a tuturor celor ce ne vor urma pe noi, până când Dumnezeu şi timpul îl va realiza, aşa cum ni l-a inspirat El.

6. Tot ce începe Dumnezeu, nu rămâne de ruşine. Orice întreprinde El, nu dă faliment. Oamenii şi satana pot uneori amâna, încurca, întârzia desfăşurarea şi încheierea fericită a ceea ce a început Dumnezeu, – dar nu le pot nimici.

7. Poporul lui Dumnezeu, Oştirea lui Hristos pe care Duhul Sfânt a pornit-o spre Canaanul promis, va ajunge odată cu siguranţă acolo.
Putem să ne îndoim de noi înşine dacă vrem, putem să ne îndoim de un conducător ori chiar de o generaţie de luptători, dar de poporul Lui ca un întreg, dar de Oastea Lui ca de o unitate, nu avem nici voie şi nici drept să ne îndoim niciodată. Poporul şi Oastea peste care Domnul Şi-a pus Numele Lui, va ajunge la biruinţă tocmai pentru Acest Nume (Isaia 48, 11).

8. Pentru vremea când aceste binecuvântări se vor întinde peste toată ţara noastră şi peste toate ţările lumii, peste toată biserica noastră şi toate bisericile lumii, – să ne rugăm cu toţii şi să ne rugăm cu toată credinţa şi stăruinţa.
Dumnezeului Celui Mare, noi trebuie să-I cerem minuni mari, pentru că El le poate face. Şi atunci Se bucură El când noi nu-I limităm puterea Lui la lucruri mici.

9. Dar noi nu trebuie numai să ne rugăm mereu pentru acest fericit ideal, ci să şi lucrăm fiecare după puterile şi după condiţiile noastre pentru grăbirea împlinirii lui. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 7 septembrie:

„Dar Tu rămâi Acelaşi, şi anii Tăi nu se vor sfârşi“ (Psalmi 102, 27).

bibliaCum trec norii peste faţa strălucitoare a soarelui, iar el rămâne veşnic acelaşi,
cum trec valurile undelor curgătoare pe lângă stânca neclintită care le priveşte etern, iar ea rămâne aceeaşi
şi cum trec vânturile pe lângă vârfurile munţilor neclintiţi, aşa trec şi trec mereu toate…
Aşa, toate, se învechesc şi se schimbă,
aşa se nimicesc, se pierd şi se uită…
Numai Dumnezeu rămâne Acelaşi, Neschimbat şi Neînvechit, Nepieritor şi Neuitat.
Mereu Viu şi mereu Proaspăt,
Cald şi Strălucitor,
veşnic Necesar şi Prezent…

Se schimbă vârstele omului şi ale omenirii, dar Dumnezeu rămâne la fel de necesar până la sfârşit, pentru fiecare om şi pentru fiecare generaţie.
Formele sub care ni-L putem apropia de priceperea noastră se schimbă după măsura priceperii şi după trebuinţele noastre,
dar El rămâne Acelaşi. | Continuare »

Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 6.

T-Dorz-0701. Taina Evangheliei este naşterea din nou, revelaţia lui Hristos care îl prăbuşeşte pe Saul pe drumul Damascului, din vârful netrebniciei omeneşti, în adâncul smereniei şi transformării divine.

2. Această taină a creat, prin inspiraţia Sfântului Duh, oameni noi, opere noi, o istorie nouă şi o lume nouă, începând din Ziua Rusaliilor. Fenomenul acesta a fost singurul activ şi durabil, fiindcă era izvorât şi alimentat din revărsarea vântului ceresc.

3. Toate celelalte lucrări, până la aceasta, au încetat ca nişte vulcani stinşi. O gheaţă veşnică s-a întins peste toate – şi tot ce a mai rămas după ele este numai o amintire searbădă şi moartă.

4. Lucrarea Evangheliei vii este pretutindeni un fenomen, un miracol, un vulcan mereu în plină erupţie, creând opere mereu noi, prin oameni mereu noi.

5. Secretul acestui fenomen este descoperirea normală a lui Hristos într-un moment crucial al fiecărui om. Clipa iluminării, fulgerul unui legământ ca o sudură albă şi totală care trece apoi peste trup, peste viaţă, peste moarte şi veşnicie, fără formalism şi fără schemă.

6. Ce taină este aceasta, vine oricine vrea, dar rămâne totuşi numai cine este chemat. Vine oricine vrea să devină un om nou şi rămâne totuşi numai cine poate să fie, să se menţină şi să crească în această făptură nouă.
Când nu mai vrea, ori nu mai poate, pleacă singur.

7. Astfel rândurile sunt totdeauna vii, primenite, active – şi aşa au rămas pe totdeauna în Biserica vie, în Evanghelia adevărată, în Oastea sfântă a lui Hristos.

8. Acest fel de a fi al Bisericii vii diferă ca de la cer la pământ de cel al bisericilor de literă moartă, a schelăriei clericale din mai toate timpurile şi din mai toate confesiunile omeneşti.
A trebuit ca oamenii noi în Hristos să lupte mereu până la moarte şi să se dăruiască până la jertfă ca să poată sparge tavanele groase şi înguste ale acestor organizaţii, care închid şi ucid sub ele orice tendinţă de viaţă şi creaţie vie din Hristos.

9. Aşa a fost vechiul cler iudeu cu credinţa cea nouă şi vie, nesuferită pentru ei, adusă de Hristos şi propovăduită de ucenicii Lui. Orice curent fierbinte şi înnoitor îi îngrozeşte pe aceşti paznici ai mucegaiului şi al anchilozării. Şi nu permit nicio iniţiativă creatoare chiar în aceeaşi confesiune ca să nu se spargă niciodată vechea coajă a literelor, a formalităţii şi a comodităţii.

10. Pentru oamenii vechi, încremeniţi în ritualul lor comod, trebuie să rămână toate aşa până la sfârşitul lumii ca să nu li se clatine scaunele moi. Li-e aşa de dulce să doarmă, să mănânce şi să lenevească. Aşa îi află şi dreptul cosaş – moartea, care bine face că nu cruţă pe nimeni.
Şi îi duce din locul lor moale, direct în cazanul gheenei. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 6 septembrie:

„Nu mai pot dormi şi sunt ca pasărea singuratică pe un acoperiş“ (Psalmi 102, 7).

bibliaOricât ai fi de înconjurat de veselii zgomotoase, adesea, şi tu eşti singur, atât de singur!
Oricât ai fi în mijlocul unei mari mulţimi,
oricât ar fi de numeroasă familia ta şi societatea ta, uneori te simţi dureros de singur.
Oricâtă este avuţia ta, darurile şi comorile tale
ori prietenii şi sprijinitorii tăi,
dragă suflete, în adâncul tău, în durerile tale, tu rămâi de cele mai multe ori singur, prea singur!
În frământările conştiinţei tale şi în faţa răspunderilor pe care le ai înaintea lui Dumnezeu,
în faţa Judecăţii Sale
şi în faţa tuturor, chiar a celor mai mari şi mai adânci probleme personale ale tale, tu eşti un singuratic!

Eşti un singuratic, pentru că eşti o valoare de un unic fel,
fiind alcătuit de Dumnezeu numai într-un singur exemplar!
Nimeni, dintre toţi oamenii care au fost pe lume, sau sunt, sau vor fi, nu mai este întru totul la fel ca tine.
Şi nu va mai fi, absolut la fel în toate privinţele, ca tine, niciodată şi nicăieri. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 5.

T-Dorz-0701. Nu locul este pentru om, ci omul este pentru loc, căci omul este schimbător, dar locul nu este. Omul poate fi oricine, dar locul este acelaşi.

2. Oamenii sunt nenumăraţi, dar locurile sunt numărate. Aşa este şi în cele pământeşti, dar în cele cereşti şi mai mult.

3. În Cuvântul Sfânt este scris mereu acest adevăr, când se spune despre numărul poporului sfânt, despre numărul ostaşilor, al îngerilor, al bătrânilor sfinţi, al trâmbiţelor ori al cetelor, al zilelor, al anilor, al semnelor…

4. Un număr hotărât de locuri este pentru fiecare seminţie a poporului biblic. Un număr hotărât de locuri în Împărăţia şi planul lui Dumnezeu este şi pentru neamuri, după cum este scris: … până va intra numărul deplin al neamurilor… (Rom. 11, 25), sau al seminţiilor lui Israel (Apoc. 7, 4).

5, Dacă cele mai însemnate locuri de pe pământ se câştigă printr-un concurs – şi cine vrea să le dobândească trebuie să se grăbească, să lupte, să muncească spre a-l câştiga, apoi spre a-l păstra bine – acelaşi lucru se cere şi pentru un loc şi o slujbă în Lucrarea şi Împărăţia lui Dumnezeu.

6. Este scris: Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu năvală şi cei ce dau năvală, pun mâna pe ea (Matei 11, 12; Luca 16, 16). Aceasta înseamnă că locurile sunt limitate şi că reuşesc să le ocupe cei care se grăbesc primii.

7. Dar nu numai locurile sunt numărate, ci şi timpul este măsurat. S-a spus: Astăzi dacă auziţi glasul Domnului ascultaţi-L!… Să nu vă pomeniţi sosiţi prea târziu. Acesta este un avertisment foarte însemnat.

8. Dacă sunt fixate locurile care se pot ocupa este fixat şi timpul în care se pot dobândi aceste locuri. Poate să mai fie timp dacă nu mai sunt locuri. Sau poate să mai fie locuri dacă nu mai este timp.
Cine nu-şi înţelege nici timpul şi nici locul, rămâne totdeauna afară.

9. Cea dintâi grijă a fiecărui călător este să-şi asigure din timp un loc, iar a doua tot aşa de mare este să fie în clipa hotărâtă acolo.
Orice neglijenţă duce la pierderea călătoriei.
Spre Împărăţia lui Dumnezeu se cere la fel.

10. Când eşti în fruntea unei coloane, ai grijă să nu fii mai mult decât un pas înaintea ei, ca nu cumva depărtându-te prea mult să pierzi legătura cu ai tăi. Atunci tu pleci fără ei, iar ei rămân fără tine.

11. Un proverb al nostru spune aşa:

Dacă ţi-e nevasta mică
ori te-apleci,
ori ţi-o ridică
dacă te-ai unit cu ea
vezi să-ţi fie-asemenea.

12. Asta înseamnă că atunci când mergi cu cei desculţi, ori să-i încalţi şi pe ei, ori să mai umbli şi tu desculţ. Altfel tu vei ajunge să te ruşinezi de ei, iar ei vor ajunge să te dispreţuiască pe tine. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 5 septembrie:

„Doamne, ascultă-mi rugăciunea şi s-ajungă strigătul meu până la Tine!“ (salmi 102, 1).

bibliaO, cât de multe rugăciuni se fac fără luare-aminte, fără băgare de seamă şi fără atenţia cuvenită către Dumnezeu!
Rugăciunile de formă şi rugăciunile de mântuială cum să fie luate-aminte de Dumnezeu?
Rugăciunile din obişnuinţă, care sunt rostite fără nici o luare-aminte la cuprinsul lor
ori la felul cum trebuiesc rostite
şi la respectul cu care trebuiesc înfăţişate lui Dumnezeu – ce luare-aminte din partea Lui mai pot aştepta?
De aceea nici Dumnezeu nu ia aminte la ele!

Cum vrei tu ca Dumnezeu să ia aminte la rugăciunea ta, când tu însuţi nu iei aminte la ea?
Cum vrei tu ca Dumnezeu să aibă răbdare să-ţi asculte rugăciunea, când tu însuţi n-ai răbdarea s-o rosteşti cuviincios, respectuos, desluşit, înaintea Lui?
Cum vrei tu ca Dumnezeu să aibă plăcere şi bucurie să vină spre rugăciunea ta, când tu însuţi nu te duci cu plăcere şi cu bucurie, pe genunchi, înaintea Lui? | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 4.

T-Dorz-0701. Poporul a fost format totdeauna din două părţi. Una mai mică, alta mai mare. Partea cea mică a fost totdeauna a celor culţi, iar partea cea mare a fost mereu a celor desculţi. Şi totdeauna partea cea mică ce era deasupra este capul, – şi partea cea mare care este dedesubt – sunt picioarele.

2. Partea cea mică ar trebui să fie condusă totdeauna de o raţiune sănătoasă, de o judecată înţeleaptă, de o minte pătrunzătoare, care vede înainte, care alege cinstit, care îndrumă frumos – de partea cea mare.
Dar când păcatul tulbură lumina, echilibrul se clatină, privirea se întunecă, direcţia se pierde.

3. Partea cea mai mare este condusă de instincte, de presimţiri, de sentimente care, când sunt lăsate în forma lor naturală – merg frumos şi lucrează bine.
Ci numai când raţiunea stricată intervine – le dirijează pe toate acestea rău şi nimicitor.

4. În mod normal totul a fost rânduit de la început să fie armonios: capul să conducă bine, picioarele să meargă frumos. Dar când intervine păcatul, se răstoarnă totul.

5. Capul fără picioare ajunge în ştreang, picioarele fără cap ajung în prăpastie.

6. Conducătorii fără popor ajung tirani, poporul fără conducători ajunge rob.

7. Biserica fără Oastea Domnului ajunge un pustiu, Oastea Domnului fără biserică ajunge o vraişte.

8. Într-o familie, părinţii sunt rădăcina, copiii sunt ramurile. O rădăcină fără ramuri putrezeşte, nişte ramuri fără rădăcină se usucă.

9. Într-o adunare, bătrânii sunt experienţa şi direcţia, tinerii sunt energia şi efortul. O experienţă fără energie se pierde, o energie fără experienţă rătăceşte.

10. O interdependenţă sfântă şi o împreună lucrare armonioasă trebuie să pătrundă şi să circule liber şi sănătos în tot trunchiul ca o sevă care vine din rădăcini şi merge până în vârfuri.

11. Unde acest circuit sfânt este împiedicat, rezultatul nu poate fi decât pierzarea acelor ce produc răul, dar şi a celor ce-l tolerează.

12. O familie dezbinată împotriva ei însăşi – spune Mântuitorul – se nimiceşte. Dezbinarea unei adunări este o crimă aducătoare totdeauna de moarte, iar cei vinovaţi în mod conştient ori inconştient, vor suporta osânda.

13. Adunarea este templul şi Biserica lui Dumnezeu, spune Biblia (1 Cor. 3, 16-17). Şi dacă cineva nimiceşte un astfel de templu al lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 4 septembrie:

„Voi avea ochii îndreptaţi asupra credincioşilor din ţară, ca să locuiască lângă mine; cel ce umblă pe o cale fără prihană, acela îmi va sluji“ (Psalmi 101, 6).

bibliaNu este o mai mare comoară pentru o fiinţă pe lume decât ochii treji, sănătoşi şi atenţi, care văd drept şi bine.
Când o fiinţă are ochii sănătoşi, treji şi atenţi, nu i se poate întâmpla niciodată răul, fiindcă ochii săi, aceste mădulare care sunt aşezate de Dumnezeu în fruntea ei, văd de departe primejdia
şi înştiinţează din timp pe toate celelalte mădulare asupra ei.
Ochii îndreptaţi totdeauna înainte, adică pătrunzătoarea pricepere şi atenta desluşire a viitorului, îl înştiinţează pe acela care îi are
şi care îi ascultă,
nu numai pentru a şti şi a se putea feri la timp de ceea ce i-ar putea fi spre rău,
dar şi spre a face din timp ceea ce îi este de trebuinţă şi spre bine.

După cum ochii trupeşti sunt aşa de scump lucru şi de un aşa mare preţ pentru fiecare vietate trupească, încât cine nu-i are este în fiecare clipă în primejdie de moarte şi într-o jalnică stare nenorocită,
tot aşa sunt şi ochii sufleteşti. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 3.

T-Dorz-0701. În lucrarea adevărată a Evangheliei a fost totdeauna cea mai necesară, colaborarea dintre cler şi mireni. O bună lucrare pentru mântuirea mulţimii, numai împreună o pot face atât unii, cât şi alţii.

2. Misionarismul preoţesc fără misionarismul laic, ajunge un materialism gol şi bigot. Misionarismul laic fără cel preoţesc decade în anarhie şi în haos.

3. Dumnezeu le-a rânduit e aceste două aripi ale Evangheliei, ca să zboare în armonie, purtând trupul Bisericii vii a lui Hristos mereu spre înălţimi, precum au purtat Moise şi Aron poporul sfânt prin pustie.

4. Dar o lucrare sănătoasă şi rodnică între aceste două părţi, care sunt rânduite să fie nedespărţite pe totdeauna, nu se poate face fără încredere deplină unii în alţii… nici fără o frumoasă preţuire a unora pentru munca celorlalţi.

5. Oricât ar fi un cleric de pregătit şi format pentru slujba sa şi oricât de bine şi-ar împlini el slujba sa pastorală în parohia lui, el tot nu poate împlini singur această slujbă, fără o grupare activă de credincioşi mireni.

6. Precum niciun mirean bun nu poate împlini în totul slujba unui cleric, aşa nici acesta, cât ar fi de bun nu poate împlini slujba unui mirean.

7. Pe cele două categorii de lucrători duhovniceşti le-a rânduit Dumnezeu să lucreze şi să sufere împreună pentru bunul mers al Evangheliei în locul unde i-a ridicat Dumnezeu. Cum lucrează într-o familie bună soţul şi soţia uniţi de Dumnezeu.

8. Şi după cum un soţ cât de bun nu poate face pe deplin slujba soţiei sale, tot aşa nu poate face nici soţia slujba lui.

9. Dacă îşi respectă şi îşi preţuieşte fiecare locul şi chemarea sa, dar respectă şi preţuieşte şi locul şi chemarea celuilalt, atunci toate lucrurile merg bine şi familia lor este binecuvântată.

10. Dacă însă cei doi, care împreună au datoria de viaţă şi moarte să colaboreze frumos, se resping, se dispreţuiesc şi se împotrivesc unul contra celuilalt, la ce se poate ajunge acolo?

11. Oastea Domnului, ca lucrare Evanghelică vie, rânduită a fi un voluntariat duhovnicesc şi un misionarism laic, este prin însăşi hotărârea lui Dumnezeu legată în Biserică, pentru misiunea ei sfântă, de clerul acestei biserici.

12. Câtă vreme au trăit în armonie şi au colaborat cu încredere pentru mântuirea poporului şi înviorarea bisericii – lucrarea lor împreună a fost binecuvântată de Dumnezeu cu roade nemuritoare, oriunde s-a păstrat ea. | Continuare »

Tânărul avut

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Duminică avem la rând Evanghelia cu tânărul cel bogat care s-a apropiat de Iisus cu întrebarea: Învăţătorule bune, ce voi face să moştenesc viaţa de veci? Păzeşte poruncile, i-a zis Domnul. Le am păzit, a răspuns tânărul. Şi i-a zis Iisus lui: Încă una îţi lipseşte: împarte-ţi averile la săraci şi vino după Mine. Iar tânărul, auzind acestea, s-a întristat, căci era bogat foarte. Şi a zis Iisus: Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei avuţi!
Să cercetăm înţelesul acestei evanghelii. Întâi să ne întrebăm: de ce a venit tânărul la Iisus? Ce l-a adus la Iisus, căci avea şi avere şi avea şi paza Poruncilor? A venit la Iisus, pentru că nici una, nici alta nu-i dădeau liniştea şi pacea sufletească. Sufletul nostru se doreşte spre izvorul păcii şi fericirii: spre Iisus Mântuitorul. Tânărul din evanghelie plecase spre acest izvor pentru a veni la El, dar, vai, nu L-a aflat. El îi adresează Domnului cuvintele: „Învăţătorule bune“; el venise la Domnul ca la un mare cărturar, ca la un rabin învăţat; de aceea Mântuitorul îi răspunde: „Ce Mă numeşti bun?“ | Continuare »

„CE SĂ FAC CA SĂ MOŞTENESC VIAŢA DE VECI?”

I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 48 / 10 dec. 1922, p. 5

„În vremea aceea, un om oarecare s-a apropiat către Iisus ispitindu-L pe El şi grăind: «Învăţătorule bune, ce voi face să moştenesc viaţa veşnică?». Iar Iisus i-a zis lui: «Poruncile ştii: să nu curveşti. Să au ucizi. Să nu furi. Să nu fii mărturie mincinoasă. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe muma ta». Iar el a zis: «Acestea toate le-am păzit din tinereţile mele». Iar Iisus, auzind acestea, i-a zis lui: «Încă una îţi lipseşte: toate câte le ai vinde-le şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino după Mine». Iar el, auzind aceasta, s-a întristat, că era bogat foarte. Şi văzându-l Iisus că s-a întristat, a zis: «Cât de anevoie vor intra întru împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât bogatul a intra întru împărăţia lui Dumnezeu…»” (Lc 18, 18-25).

„Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”, L-a întrebat omul din Evanghelia de duminică pe Iisus. „Ţine poruncile”, i-a răspuns Iisus şi omul era gata-gata să fie declarat moştenitor al vieţii de veci, pentru că se lăuda că „păzeşte toate poruncile”. Dar Hristos ştia că o patimă îl ţine legat în lanţuri şi această patimă – lăcomia şi iubirea lui de avuţii – a ieşit îndată la iveală când i-a zis Iisus: „împarte săracilor averea ta şi vino după Mine”. Iubirea de avuţii „l-a întristat foarte” pe bogat şi nu l-a lăsat să plece după Hristos. La aceasta a zis Iisus învăţăceilor: „Anevoie vor intra bogaţii în împărăţia lui Dumnezeu”, ca şi cum ar zice: „Iată, din pilda acestui om văzurăţi cum lăcomia, iubirea şi grija averilor îi împiedecă pe mulţi bogaţi să intre în împărăţia cerului». | Continuare »

tanarul _bogatOrice mărire ai avea,
o vei lăsa odată
şi-ai să te-afunzi în gloata cea
pe veci de veci uitată.

Zadarnic ai să vezi atunci
pierzarea fioroasă,
când azi, de sfintele porunci
şi de Hristos nu-ţi pasă.

Orice comori vei fi avut,
le vei lăsa pe toate
şi, mai sărac cum te-ai născut,
vei duce doar păcate.

Oricâţi prieteni să-ţi fi strâns,
de toţi te vei desparte
şi singur te vei duce-n plâns
şi-n chinul fără moarte. | Continuare »

[Învăţătorule bun…]

Sfântul Nicolae Velimirovici

Şi iată, venind un tânăr Ia El, I-a zis: Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Matei şi Marcu spun că acest tânăr avea multe avuţii. Luca adaugă că era dregător (Luca 18, 19). Întâlnirea a avut loc pe un drum în Iudeea, după frumoasa întâmplare cu pruncii aduşi la Iisus, când Domnul le-a poruncit ucenicilor: Lăsaţi copiii să vină la Mine… căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia (Luca 18, 16). Binecuvântându-i pe copii, a adăugat că cine nu va primi împărăţia cu credinţă şi bucurie copilărească, nu va intra întrânsa. Arătând că astfel de prunci nevinovaţi sunt locuitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu, Domnul a pornit mai departe pe drumurile Iudeii. Atunci a alergat la El acel tânăr bogat şi îngenunchind înaintea Lui, Îl întreba Marcu 10, 17) cele de mai sus. Felul în care tânărul s-a apropiat de Hristos e vrednic de toată lauda; cu atât mai mult e întristător felul în care s-a despărţit de El. A alergat la Hristos; a căzut în genunchi înaintea Lui; a căutat la El sfat despre cel mai de seamă lucru din lumea aceasta: despre viaţa veşnică, despre dobândirea ei. A venit cu toată inima, nu ca fariseii care căutau să-L ispitească pe Domnul. Era întrânsul o foame a duhului; înconjurat de bogăţiile dinafară, acest om îşi simţea sărăcia lăuntrică.

Învăţătorule bun… Cu aceste cuvinte s-a îndreptat tânărul spre Hristos. Cel care şi-a petrecut toată viaţa în temniţă, fără altă lumină decât a unui opaiţ, păcătuieşte oare atunci când, văzând pentru întâia oară soarele, îl numeşte şi pe acesta opaiţ? Ce bine să fac? întrebarea era fără îndoială pusă în contextul bogăţiilor sale, cum se întâmplă de obicei cu cei avuţi, care nu pot face o deosebire între ei şi averile lor, nici nu se pot gândi la sine fără a se gândi şi la bogăţiile pe care le au. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 3 septembrie:

„Mă voi purta cu înţelepciune pe o cale neprihănită. – Când vei veni la mine? – Voi umbla cu inima fără prihană în mijlocul casei mele“ (Psalmi 101, 2).

bibliaNici o hotărâre nu-i mai folositoare şi mai sănătoasă decât aceea pe care o ia omul când este condus de gândul de a se purta cu înţelepciune pe o cale neprihănită.
Această bună hotărâre, dacă omul o urmează totdeauna,
îi fereşte viaţa de nenumărate păcate
şi conştiinţa, de apăsătoare poveri,
şi amintirile, de multe ocări şi ruşine, şi dureri.
Primul pas pe care îl face înţelepciunea aceasta este hotărârea pentru Hristos,
este pasul naşterii din nou,
este predarea în slujba Domnului,
adică întoarcerea şi urmarea voii lui Hristos.
De la acest pas, luând drept călăuză înţelepciunea (Prov. 2, 1-22),
toate căile omului ascultător de ea vor fi numai bucurie, lumină şi binecuvântare.

Tinere dragă, nu-ţi risipi nepăsător comoara cea mai scumpă a anilor tăi pe drumurile deşertăciunii,
nu-ţi risipi elanul tău, cu care poţi face atât de multe lucruri bune, în bucuriile fără folos,
ci poartă-te cu înţelepciune faţă de tine însuţi, încă din vremea când ai viaţa înainte! Şi ai grijă cu atât mai mult faţă de datoriile pe care le ai în familia ta, în societatea ta, în munca ta şi în generaţia ta. Ca să nu-ţi pară rău la sfârşit! | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 3 septembrie:

„Mă voi purta cu înţelepciune pe o cale neprihănită. – Când vei veni la mine? – Voi umbla cu inima fără prihană în mijlocul casei mele“ (Psalmi 101, 2).

biblia Nici o hotărâre nu-i mai folositoare şi mai sănătoasă decât aceea pe care o ia omul când este condus de gândul de a se purta cu înţelepciune pe o cale neprihănită.
Această bună hotărâre, dacă omul o urmează totdeauna,
îi fereşte viaţa de nenumărate păcate
şi conştiinţa, de apăsătoare poveri,
şi amintirile, de multe ocări şi ruşine, şi dureri.
Primul pas pe care îl face înţelepciunea aceasta este hotărârea pentru Hristos,
este pasul naşterii din nou,
este predarea în slujba Domnului,
adică întoarcerea şi urmarea voii lui Hristos.
De la acest pas, luând drept călăuză înţelepciunea (Prov. 2, 1-22),
toate căile omului ascultător de ea vor fi numai bucurie, lumină şi binecuvântare.

Tinere dragă, nu-ţi risipi nepăsător comoara cea mai scumpă a anilor tăi pe drumurile deşertăciunii,
nu-ţi risipi elanul tău, cu care poţi face atât de multe lucruri bune, în bucuriile fără folos,
ci poartă-te cu înţelepciune faţă de tine însuţi, încă din vremea când ai viaţa înainte! Şi ai grijă cu atât mai mult faţă de datoriile pe care le ai în familia ta, în societatea ta, în munca ta şi în generaţia ta. Ca să nu-ţi pară rău la sfârşit! | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 2.

T-Dorz-0701. Evenimentele sunt verigile din care se compune lanţul istoriei noastre, sunt firele din care se ţese pânza ei, sunt adevărurile din care se încheagă explicaţia şi se desfăşoară lupta ei.

2. Nicio verigă singură, nu-i un lanţ. Niciun fir singur nu-i o pânză. Niciun adevăr singur nu-i o explicaţie. Aşa şi istoria noastră. Trebuie luate toate la un loc, cu noi toţi.

3. Dar minţi care să le poată cuprinde, ordona şi pătrunde pe toate acestea în lungimea, în lăţimea şi profunzimea lor, sunt numai cele luminate de Cuvântul lui Dumnezeu, căci El este fluidul ce trece prin toate, însufleţind şi controlând totul.

4. Dar şi în istoria noastră, la un moment dat, evenimentele vin din ce în ce tot mai încărcate de conţinut, împingând tot mai puternic înainte desfăşurarea luptei ei sfinte tot mai frumoase şi mai angajate.

5. Linia noastră de luptă se conturează tot mai clar. Direcţiile de înaintare se văd tot mai frumoase, obiectivele de atins devin mai posibile şi mai atrăgătoare…
Şi Marele nostru Comandant ceresc parcă n-a fost niciodată atât de prezent în mijlocul nostru.

6. Dar nici vrăjmaşul satana parcă n-a fost mai atent şi mai concentrat asupra noastră ca acum. Ce frumoasă este totuşi lupta lui Hristos, dar numai când te angajezi în ea puternic şi total!

7. Ajungem tot mai des în barajele puternice a curselor celor mai grele ale vrăjmaşului. Nu mai putem înainta în linie, ci numai om cu om. Fiecare pe socoteala sa. Nu ne mai putem aduna cu sutele, nici măcar cu zecile. Ne adunăm doi-trei, până trece barajul.
Dar nu încetăm lupta.

8. Ce nedreaptă este totuşi lumea faţă de Dumnezeu şi de Oastea Lui! Se folosesc împotriva lui Hristos, a Evangheliei Sale şi a copiilor Săi cele mai mincinoase învinuiri, cu toate mijloacele, în toate locurile, prin grai, prin scris, prin legi scrise şi nescrise…
Iar Adevărului şi nevinovaţilor nu li se permite nicio apărare prin niciunul dintre aceste mijloace.

9. Oricine vrea să ne facă vreun rău, nu este obligat să aducă nici martori, nici dovezi. În aceste condiţii singură adorarea şi acceptarea jertfei în Numele lui Hristos Cel Drag ne întăreşte şi ne compensează.
Până va trece şi acest baraj. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 2 septembrie:

„Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie înaintea Lui“ (Psalmi 100, 2).

bibliaO, cât de plăcut şi de iubit lui Dumnezeu este omul acela care, tot ce face, face cu bucurie şi cu voioşie!
Omul care, oriunde este trimis şi orice însărcinare primeşte, nu murmură şi nu cârteşte,
nu se întunecă şi nu strigă,
nu bombăneşte şi nu trânteşte,
nu se arată împotrivitor şi nu se plânge,
ci de fiecare dată se arată gata să asculte cu bucurie,
să dea cu inimă largă,
să meargă cu bunăvoinţă
şi să înceapă fără zăbavă ceea ce i se cere.

Dar nu numai lui Dumnezeu Îi este drag de un astfel de suflet, ci şi oricărui om care are a face cu el.
Dacă este copil, părinţii lui nu-l mai văd de drag şi nu l-ar da pe nimic în lume.
Dacă este slujitor, el ajunge pentru stăpânii lui ca un fiu.
Dacă este soţ, el face căminul lui şi căsnicia sa pline de bucurie şi totdeauna fericite.
Dacă este părinte, sau stăpân, sau învăţător, ferice de toţi cei care vor fi crescuţi, îndrumaţi şi luminaţi de el. | Continuare »

Semănaţi Cuvântul Sfânt
şi pe ploaie, şi pe vânt,
şi pe nor, şi pe senin,
semănaţi cu sacul plin;
semănaţi din zori de zi
până noaptea va sosi,
şi când vine-al nopţii ceas
să n-aveţi nimic rămas.

Dacă păsări mai răpesc,
dacă spini mai ’năbuşesc,
dacă pietrele mai ard
şi mai pier pe sub vreun gard,
– semănaţi întruna, spun,
că va cade şi-n loc bun,
şi Stăpânului Iubit
va da rodul însutit.

Semănaţi şi semănaţi,
dragi surori
şi vrednici fraţi;
tot ce semănaţi plângând
o să seceraţi cântând,
tot ce aruncaţi cu plâns
va da cel mai dulce strâns;
– cine seamănă cu har
nu va osteni-n zadar!  (Traian DORZ)

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 1

T-Dorz-0701. Cuvântul omului în sine este cel mai mare dar ceresc dat pământului, este cel mai ales atribut Dumnezeiesc dat omului, este cea mai mare binecuvântare dintre câte ni s-au dat în viaţa asta.

2. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este izvorul necuprins din care se revarsă toate şuvoaiele vieţii divine în toată creaţiunea văzută şi nevăzută de dinainte de Geneză şi până după Apocalips.

3. Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este Lumină, este căldură, este hrană, este aer, este apă, este munte, este mare, este infinit, este nemărginire, este eternitate – pentru materie şi spirit.

4. Cuvântul lui Dumnezeu este El Însuşi răspândit peste tot şi pătrunzând toate, El inspiră, controlează şi ordonă totul.

5. Nu este niciun loc unde să nu fie El. Nu este nicio clipă în care să nu răsune El. Nu este nicio stare pe care să nu o controleze Cuvântul lui Dumnezeu.

6. Cerul şi pământul vor trece, veacurile şi mileniile se vor sfârşi, infinitul şi eternitatea se vor sparge cândva, dar Cuvântul lui Dumnezeu va continua, urmându-Şi circuitul Său etern din El Însuşi, prin El Însuşi şi pentru El Însuşi… El fiind Sângele care întreţine viaţa şi fiinţa întregii Creaţii, împins de inteligenţa şi atras de Inima care stă dincolo de toate acestea, întrecându-le pe toate.

7. Înainte de a fi al Doilea, El era în Întâiul. Înainte de a fi Cuvântul, El era Ideea. Înainte de a fi Ideea, El era Inteligenţa. Înainte de a fi Una, El era Unul cu Tatăl.

8. Ce strălucire nepătrunsă şi orbitoare inundă şi prăbuşeşte micimea şi neputinţa fiinţei noastre când ne apropiem de Focarul Mistuitor al acestei necuprinse şi copleşitoare Taine: Cuvântul lui Dumnezeu.

9. Cuvântul lui Dumnezeu a despărţit la Început Lumina de întuneric, Binele de rău şi Viaţa de moarte. Dar cuvântul şarpelui le-a amestecat din nou prin păcat.

10. Dar la Sfârşit, tot Cuvântul lui Dumnezeu le va despărţi din nou şi pe totdeauna. Binele cu El, iar răul cu satana. Şi aşa vor fi despărţiţi pe veci, cum fuseseră despărţite din veci. | Continuare »

biblia-11Biblia, Cuvântul Sfânt,
e-un Etern şi Dulce Cânt.

…Ale Facerii lucrări,
toate-s numai dulci cântări,
lumea din Întâia Zi
în cântare se trezi,
Dragostea cântându-i calm
dulcele Luminii psalm
şi-apoi raze-i ţes şi-i ţes
imne-n tainic înţeles,
şi izvoarele cântând
o alintă surâzând
destrămând în noi uimiri
vălu-i larg de pe priviri,
nopţile din când în când
i-s suspinele cântând,
înnorările ce-i vin
i-s cântările-n suspin,
iar Minunea din sfârşit
i-o va da desăvârşit
în al Veşniciei Rost
devenind cum n-au mai fost
când cântare, când suspin,
când nălţare, când declin,
căci li-e cerul strălucit
şi sfârşit, şi nesfârşit.

Din Trecut în Viitor
creşte-acelaşi dulce cor,
revărsând în larg şuvoi
imnuri noi şi tot mai noi
ce tot vin şi vin, şi vin
din Izvorul Veşnic plin,
Preamărind pe Cel Preasfânt
cu etern şi dulce cânt.

Când îţi pare c-au trecut
o iau iar de la-nceput
şi nu şti desăvârşit
e-nceput
ori e sfârşit.

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 1 septembrie:

„Doamne Dumnezeul nostru, Tu i-ai ascultat; ai fost pentru ei un Dumnezeu iertător, dar i-ai pedepsit pentru greşelile lor“ (Psalmi 99, 8).

bibliaPedeapsa face parte din iertarea celui care îţi doreşte un bine şi mai mare.
Dacă orice fărădelege înseamnă o încălcare a dreptei rânduieli aşezată de Dumnezeu între El şi noi,
atunci fiecare stricare a acestui echilibru se cere îndreptată printr-o pedeapsă, potrivită exact cu mărimea greşelii săvârşite (2 Cor. 5, 10; Col. 3, 25), spre a readuce la mijloc cumpăna dreptăţii din mâinile Lui.

Dacă Dumnezeu aduce orice faptă la judecată, iar judecata aceasta se face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău (Ecles. 12, 14; Matei 12, 36; Rom. 2, 16; 1 Cor. 4, 5), atunci e mai bine ca păcatele noastre să meargă înaintea noastră la Judecata Lui (1 Tim. 5, 24).
Pentru ca, primindu-ne pentru ele aici dreapta pedeapsă a Dreptăţii lui Dumnezeu, să le ispăşim aici, ca să nu meargă în urma noastră şi să trebuiască să le ispăşim acolo.
Căci, ispăşindu-le aici, când vom merge la Judecată, ele nu vor mai fi să ne mai pârască (Luca 12, 58-59).

Bunătatea şi dragostea Tatălui nostru cel ceresc iartă într-adevăr greşelile noastre de care ne căim înaintea Lui,
iar ele ne sunt şterse şi uitate, din pricina Sângelui Scump al Domnului nostru Iisus Hristos, pentru Jertfa Lui răscumpărătoare şi mântuitoare (1 Ioan 2, 2),
dar Sfinţenia şi Dreptatea lui Dumnezeu trebuie să curăţească urmele acestor vinovăţii lăsate peste fiinţa noastră,
spre a fi noi, din nou curaţi deplin. | Continuare »

tuturor sfintilorZiua de 1 septembrie are o semnificaţie deosebită pentru creştinii ortodocşi, fiind începutul anului nou bisericesc.
Obiceiul calculării anului eclezial, numit şi Indiction, începând cu prima zi de toamnă vine din Antichitate. După tradiţia moştenită din Vechiul Testament, 1 septembrie este ziua în care a început crearea lumii şi, în acelaşi timp, momentul în care Mântuitorul a început propovăduirea Evangheliei Sale.
Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinînd praznicele păgîneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al persecuţiilor, schimbînd înţelesul vechi al Indictionului.
Sfinţii Părinţi au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mântuirii creştinilor, aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a “anului Domnului bine primit”. Aşadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui.

În continuare: sursa aici

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 31 august:

„Domnul împărăţeşte: popoarele tremură; El şade pe heruvimi: pământul se clatină“ (Psalmi 99, 1).

bibliaMăreţia dumnezeiască a Împăratului-Judecător, cu toate înfricoşatele Sale Puteri însoţitoare şi întâmplări nemaivăzute şi nemaipomenite de la facerea lumii, va zgudui într-adevăr nu numai pe fiecare om, ci şi toate temeliile întregii Creaţiunii văzute şi nevăzute.
Venirea Lui pe norii cerului, şezând pe heruvimii înfricoşători la vedere, însoţit de nenumărate mii de îngeri (Zah. 14, 5-6; Matei 25, 31; Apoc. 19, 14),
de vuietele trâmbiţelor cereşti,
de tunetul glasului Său, chemând la viaţă veşnică şi la Judecată pe toţi morţii de la întemeierea lumii (Ioan 5, 25-29; Isaia 26, 19; 1 Cor. 15, 52; 1 Tes. 4, 16),
apoi exploziile înspăimântătoare şi în lanţ, cu care vor trece cerurile (2 Petru 3, 10; Apoc. 20, 11),
o, cum vor înfricoşa toate acestea pe toţi cei care le vor vedea!
Vâlvătăile uriaşe ale flăcărilor care vor trece peste toată lumea văzută, până la ceruri, arzând răul în întregime, din adânc şi până unde s-a ridicat el (Mal. 3, 2 şi 4, 1; 2 Petru 3, 10-12), ce înfricoşată privelişte va fi! | Continuare »